Lecția – un joc de putere şi dominaţie reciprocă, îmbibat de violenţă şi de erotism.
După propria mărturie a autorului, Lecţia îşi are izvorul în manualul de aritmetică al fiicei sale, Marie-France: „Mi-am zis că, pornind de la elementele cele mai simple ale aritmeticii, de la alfabetul aritmeticii, dacă pot să spun aşa, se poate face o piesă”.
Eugène Ionesco a scris Lecția în iunie 1950, iar prima montare a piesei a avut premiera anul următor, în februarie, la Théâtre de Poche. În 1953, a fost reluată la Théâtre de la Huchette, împreună cu Cântăreaţa cheală, în regia lui Nicolas Bataille, spectacolele înregistrând un mare succes. Au urmat montări în Anglia, Statele Unite, Japonia. Astăzi, Lecţia este una dintre cele mai jucate piese ale lui Eugène Ionesco.
Unul dintre reprezentanții de seamă ai teatrului absurdului, Eugène Ionesco a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură în 1969, alături de Arthur Adamov și Samuel Beckett, un an mai târziu fiind ales membru al Academiei Franceze şi primind, la Viena, Marele Premiu al Literaturii Europene. Universul creat de dramaturg surprinde, cu ironie, umor și grotesc, condiția omului modern, strivit de o societate de multe ori absurdă, cu norme care sufocă individualitatea și libertatea. Comicul fin, tăios este întrețesut cu nuanțele cele mai complexe și profunde, căci, în viziunea sa, abordarea aspectelor încărcate de dramatism nu se poate face decât prin această formulă: „Mi-am intitulat comediile «antipiese», «drame comice», iar dramele mele – «pseudodrame» sau «farse tragice», căci, mi se pare, comicul este tragic, iar tragedia omului e vrednică de luat în râs.”
Un critic acid al falsității ideologiilor, al limbajului demagogic și al abuzului de putere, teme care se regăsesc în Lecția, Eugène Ionesco nu și-a dorit, însă, să imprime un mesaj strict socio-politic, ci, mai degrabă, unul cu implicații psihologice, care depășesc realitatea imediată. „Nicio societate n-a putut desfiinţa tristeţea omenească, niciun sistem politic nu ne poate elibera de durerea de a trăi, de teama de a muri, de setea noastră de absolut. Condiţia umană e cea care guvernează condiţia socială, nu invers”, comentează el într-un articol din ziarul Observer, din 1958. „Opera trebuie lăsată să vorbească de la sine, făcând să tacă ideile preconcepute, prejudecăţile ideologice şi judecăţile prefabricate. O operă de artă este expresia unei realităţi incomunicabile, pe care încerci s-o comunici, şi care, uneori, poate fi comunicată. Acesta e paradoxul şi adevărul ei.”
