Sonată de toamnă

Sonată de toamnă

de Ingmar Bergman

Traducerea: Monica Andronescu

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Scenografia: Ștefan Caragiu

Costumele: Alexandra Mâzgăreanu

Muzica originală: Alexandru Suciu

Light-design: Daniel Klinger

 

Distribuția:

Charlotte – Victoria Cociaș

Eva – Laura Vasiliu

Helena – Sorina Ștefănescu

Viktor – Dan Bordeianu

Durata: 1 h 45 min.

După mulți ani, Charlotte, o pianistă celebră și aplaudată în toată lumea, își vizitează fiica, undeva, într-un sat pierdut de lume, la casa parohială unde locuiește alături de soțul ei, Viktor. Între Eva și mama ei s-a așezat o tăcere îndelungată, ani întregi și episoade importante din viața lor au rămas necunoscute, fiecare și-a urmat drumul… Charlotte a străbătut lumea susținând concerte extraordinare, s-a bucurat de succes, a iubit, a suferit; Eva a trăit departe de zgomotul lumii, cu universul ei, cu tăcerile ei, cu spaimele ei, cu tristețile ei, cu (ne)iubirile ei, încercând să găsească o lumină în întunericul ei. Când Charlotte își vizitează fiica, fiecare poartă cu ea pierderi importante și, în cele câteva ore pe care le petrec împreună, ies la iveală adevăruri dureroase, niciodată rostite până atunci, cu atât mai mult cu cât, la casa parohială, Charlotte o descoperă și pe fiica ei bolnavă, Helena. Traumele copilăriei, dragostea frântă, mereu neînțeleasă, suferințele mereu înghițite, toate se rostogolesc cu violență și, într-o noapte, răbufnesc cu forța unui uragan care mătură totul în calea lui. Celebra poveste a lui Ingmar Bergman ne vorbește azi, într-o interpretare cutremurătoare, despre suferință, despre feminitate, despre depresie, despre asumare, despre pierderi irecuperabile și, mai ales, despre IUBIRE.

Stagiunea 2021 – 2022

Sala George Constantin

Data primei reprezentații: 3, 5 septembrie 2021

 

Sonată de toamnă de Ingmar Bergman

Traducerea: Monica Andronescu

 

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Decorul: Ștefan Caragiu

Costumele: Alexandra Mâzgăreanu

Muzica originală: Alexandru Suciu

 

Distribuția:

Charlotte – Victoria Cociaș

Eva – Laura Vasiliu

Helena – Sorina Ștefănescu

Viktor – Dan Bordeianu

 

Durata: 1h 45 min (fără pauză)

 

Sinopsis

După șapte ani, Charlotte, o pianistă celebră și aplaudată în toată lumea, își vizitează fiica, undeva, într-un sat pierdut de lume, la casa parohială unde locuiește alături de soțul ei, Viktor. Între Eva și mama ei s-a așezat o tăcere îndelungată, ani întregi și episoade importante din viața lor le-au rămas necunoscute, fiecare și-a urmat drumul… Charlotte a străbătut lumea susținând concerte extraordinare, s-a bucurat de succes, a iubit, a suferit; Eva a trăit departe de zgomotul lumii, cu universul ei, cu tăcerile ei, cu spaimele ei, cu tristețile ei, cu (ne)iubirile ei, încercând să găsească o lumină în propriul întuneric. Atunci când Charlotte își vizitează fiica, fiecare poartă cu ea pierderi importante și, în cele câteva ore pe care le petrec împreună, ies la iveală adevăruri dureroase, niciodată rostite până atunci, cu atât mai mult cu cât, la casa parohială, Charlotte o descoperă și pe fiica ei bolnavă, Helena. Traumele copilăriei, dragostea frântă, mereu neînțeleasă, suferințele mereu înghițite, toate se rostogolesc cu violență și, într-o noapte, răbufnesc cu forța unui uragan care distruge totul în calea lui. Celebra poveste a lui Ingmar Bergman ne vorbește azi, într-o interpretare cutremurătoare, despre suferință, despre feminitate, despre depresie, despre asumare, despre pierderi irecuperabile și, mai ales, despre IUBIRE.

 

Argumentul regizorului

Mă aflu într-un moment în care mă interesează să explorez tema trecutului care te marchează, traumele copilăriei, care sunt ca niște cicatrici deschise, răni pe care trebuie să le duci toată viața, dacă nu reușești să te cunoști, să înțelegi și să treci peste… De asemenea, m-a interesat să explorez în acest spectacol felul în care lipsa de iubire creează traume care se dau mai departe din generație în generație; nevoia permanentă de iubire și faptul că fiecare dintre noi rămâne copil indiferent de vârsta la care ajunge… Eram student când am văzut prima dată filmul lui Bergman și m-a frapat foarte tare povestea. Am rămas în minte cu imaginea celor două, Charlotte și Eva, în scena de la pian, când mama practic o umilește pe fiică. Și, încă de-atunci, m-am gândit ce interesant ar fi de transpus în teatru povestea asta. Dar mult timp a rămas doar un gând. Anul trecut mi-a revenit în minte și m-am gândit că ar fi un pariu câștigător și pentru Teatrul Nottara, și pentru actori, mai ales că nu s-a făcut niciodată în România.

Alexandru Mâzgăreanu

 

Ingmar Bergman, scene dintr-o viață…

Într-o zi de 14 iulie, în anul 1918, undeva, în Suedia, se năștea Ingmar Bergman, cel care avea să devină unul dintre cei mai mari artiști ai secolului 20, regizor de film care a semnat peste 60 de creații, regizor de teatru care a pus în scenă peste 170 de piese și scenarist cu influențe uluitoare până azi. Bolnăvicios și slab, copilului născut în casa parohială întunecată din Uppsala nu i s-au acordat prea multe șanse la viață. Însă el a trăit. Strâns în chingi într-o copilărie chinuită, Ingmar a crescut într-o casă subjugată autorității patriarhale a tatălui său, dezvoltând, în același timp, o iubire mistuitoare pentru mama lui. Alături de fratele lui Dag și de sora Margareta, a crescut înconjurat de un întreg imaginar religios și într-o atmosferă conservatoare, cu pedepse aspre, care aveau să-i sape traume adânci. Când greșea era încuiat singur în încăperi sau dulapuri complet lipsite de lumină, iar acolo, în întuneric, gândurile copilului au învățat, probabil, în timp, să-și „fabrice” o „lanternă magică”.

Experiența acelor ani a resimțit-o atât de acut, încât va reveni obsesiv în fiecare creație. Atunci, în copilărie, s-au născut „demonii” care nu-l vor părăsi niciodată și care vor transforma fiecare clipă din existența lui într-o luptă a supraviețuirii cu propriul sine. Sentimentul permanent de vinovăție, care l-a persecutat toată viața și care a declanșat un dispreț profund față de propria persoană, s-a născut acolo, în familia „perfectă” din Uppsala. „Educația noastră se baza în principal pe noțiuni ca păcat, confesare, pedeapsă, iertare și toleranță – stâlpi de bază în relațiile dintre părinți și copii, precum și în raportul cu Dumnezeu. Nu auziserăm niciodată vorbindu-se despre libertate și cu atât mai puțin nu-i cunoșteam gustul.”

La doisprezece ani, vede Visul de Strindberg… iar piesa aceasta și, în general, textele lui Strindberg aveau să-i devină aproape o obsesie de-a lungul carierei lui în teatru. „Seară de seară, în ascunzătoarea mea din avanscenă eram martorul scenelor matrimoniale dintre Avocat și Fiică. Acolo am trăit pentru prima dată magia teatrului.”

Și așa au trecut anii de școală la fel de nefericiți precum primii ani din copilăria lui. Tipul de educație al acelei perioade nu se potrivea deloc cu nevoia lui de libertate pe care avea să și-o împlinească mai târziu, întâi în teatru, apoi în film. A venit acel moment când și-a abandonat studiile și a ales teatrul, plecând în turneu cu spectacolul Tatăl de August Strindberg. Un eșec total. Doar 17 spectatori au fost în  sala, cronicile au fost absolut umilitoare și, prin urmare, când s-a întors, toată averea lui erau un ou, o jumătate de pâine de secară și șase coroane…

În 1937, s-a înscris la Stockholm University College, ca să studieze literatura și arta, iar în acest timp și-a petrecut mult timp în teatru și a devenit dependent de film. Deși nu a terminat facultatea, aceasta e perioada în care a scris mai multe piese și a devenit asistent de regizor la un teatru local.

În 1944, la doar 26 de ani, Ingmar Bergman a devenit directorul Teatrului Municipal din Helsingborg, instituție muribundă, pe care el și-a propus s-o readucă la viață. Teatrul era, atunci când l-a preluat, într-o stare deplorabilă, murdar, plin de șobolani, prin țevile de scurgere picura urina, vântul sufla din toate părțile, cortina era uzată și cârpită, iar cabinele erau deprimante. Și totuși, despre acest loc, Ingmar Bergman avea să spună: „pentru mine acest teatru a fost raiul pe pământ”… A schimbat trupa, a renovat teatrul, repetau de la ora nouă dimineața până la zece seara și aveau în jur de nouă premiere în opt luni. Munca în teatru compensa haosul din viața lui personală, în care problemele de sănătate se amestecau cu dramele sentimentale.

Au urmat ani întregi scurși în repetiții sau în biroul său de director fie că au fost la Helsingborg, Gothenburg sau la Teatrul Dramatic Regal din Stockholm. Peste tot, Bergman a avut talentul de a revigora, de a ordona și de a organiza, în ciuda caracterului său visător și, paradoxal, vulcanic. Dincolo de succesul lui internațional în cinematografie – unde filme precum Persona, Fragii sălbatici, Strigăte și șoapte, Sonată de toamnă, rămân emblematice – Ingmar Bergman a trăit în teatru și s-a reîntors constant în sala de spectacol. La început a fost recuziter, maestru de lumini, a cochetat și cu actoria și a regizat peste 170 de piese printre care Caligula de Albert Camus, Hedda Gabler de Henrik Ibsen la Teatrul Național din Londra la invitația lui Laurence Olivier, Don Juan de Molière, Un tramvai numit dorință de Tennessee Williams, Visul lui Strindberg etc.

„Această sală mare cufundată în liniște și semiîntuneric este începutul și sfârșitul și cam tot ce încape între cele două”, avea să spună el despre teatru. Iubire pe viață! Iar unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-a învățat Bergman a fost că da, „se poate face teatru fără dragoste, dar nu teatru viu, nu teatru care să respire”…

Din sala întunecată a pornit aventura lui în cinematografie, cea care îl va consacra cu adevărat și-l va purta către succes. După ce a cucerit lumea și a câștigat cele mai importante premii internaționale, Bergman s-a retras în ultimii ani, din cauza unor probleme fiscale cu statul suedez. A murit în somn, la 89 de ani, tot într-o zi de iulie, așa cum s-a întâmplat și venirea lui pe lume. Era 30 iulie, anul 2007, în insula Faro.

 

Despre Sonată de toamnă

„Aș spune că nu există nicio altă formă de artă care să aibă la fel de multe în comun cu filmul precum e muzica… Amândouă se adresează direct emoției, fără să treacă prin intelect. Iar filmul este în primul rând ritm. Încă din copilărie, muzica a fost cea mai mare sursă a mea de inspirație și de relaxare și deseori simt un film sau o piesă din punct de vedere muzical.” Cuvintele lui Ingmar Bergman rezumă cumva întreaga structură a piesei Sonată de toamnă, constituindu-se, în același timp, peste ani, într-o mărturisire legată de titlul acestui film, care, în 1978, completa spectaculos cariera unui regizor aflat, paradoxal, pe culmile succesului și în autoexil.

Sonată de toamnă, film considerat „cântecul de lebădă” al lui Ingrid Bergman, care, la momentul când a filmat, suferea de cancerul care avea s-o și ucidă peste câțiva ani, este, de altfel, singura colaborare a celor doi mari creatori: Ingmar Bergman și Ingrid Bergman. Numai că, la momentul când a fost filmat, Ingmar Bergman nu se afla în cel mai bun moment al vieții lui. La începutul anului 1976, în timp ce repeta la Teatrul Dramatic Regal din Stockholm, a fost arestat sub acuzația de evaziune fiscală. Și, deși a stat în arest doar câteva ore, iar acuzația s-a dovedit apoi nefondată, pentru Ingmar Bergman episodul acesta a avut un efect devastator, aruncându-l în depresie. Din acel moment, Bergman n-a mai vrut să lucreze în Suedia, și-a închis studioul și s-a mutat la München într-un exil autoimpus. S-a gândit o vreme chiar să plece să lucreze în America. În această perioadă a creat Sonată de toamnă.

„Hotărârea mea era definitivă: n-aveam să mai lucrez niciodată în Suedia. Acesta este motivul pentru care am făcut acest aranjament straniu, să filmez Sonata în Norvegia. Și, așa cum s-a dovedit, aveam să fiu perfect mulțumit să lucrez în acele studiouri primitive de la periferia orașului Oslo. Construite în 1913-1914, clădirile fuseseră lăsate în voia lor. Desigur, când bătea vântul dintr-o anumită direcție, se simțea curentul pe deasupra capului, dar, altminteri, locul era primitor și de modă veche. Aveam tot ce ne trebuia acolo, chiar dacă nimeni nu se ocupase să aibă grijă de construcție. Iar membrii echipei au fost prietenoși, chiar dacă puțin cam amatori…”

Sub aceste auspicii a fost creată Sonată de toamnă, una dintre capodoperele cinematografiei secolului 20, după un scenariu pe care Bergman l-a scris special, în câteva săptămâni. „Să lucrez cu Ingrid Bergman era o dorință veche, dar nu de la asta s-a născut povestea. Ultima dată, o văzusem la Festivalul de Film de la Cannes, la proiecția filmului Strigăte și șoapte. Atunci mi-a strecurat o scrisorică în buzunar, în care-mi reamintea de promisiunea de a face un film împreună. Și într-o zi m-am apucat și-am scris scenariul pentru Sonată de toamnă…”.

Povestea din Sonată de toamnă e tulburătoare și se înscrie în preocupările lui Bergman, sondarea trecutului, relația cu părinții, traumele copilăriei, explorarea feminității, căutarea iubirii. O pianistă celebră – interpretată în film de Ingrid Bergman – își vizitează fiica, soția unui pastor, într-un sat pierdut de lume, după mulți ani în care nu s-au văzut. Viața a trecut peste fiecare dintre ele, în acești șapte ani în care au stat departe fiecare a trăit momente teribile, momente importante, momente ultime, la care cealaltă n-a avut acces, iar întâlnirea lor, care durează o zi și-o noapte, scoate la iveală umbrele și traumele trecutului, dezvăluie, ca un tăvălug, cioburi de suferință care taie ascuțit și așază, cu cruzime, oglinda în față. În casa parohială unde trăiește Eva – în film interpretată de Liv Ullmann –, alături de soțul ei Viktor și de sora ei Helena, chinuită de o boală degenerativă, Charlotte, pianista aclamată pe toate scenele mari ale lumii, acum singură, după mai multe relații amoroase, se vede pusă față în față cu trecutul și cu toată acea bucată uriașă din existența ei pe care a lăsat-o deoparte, alegând întotdeauna muzica. Un preludiu de Chopin, o cină în trei, o noapte tulburată, dezvăluie o existență întreagă…

Filmat în aproximativ două săptămâni, Sonată de toamnă poate fi privit aproape ca o tranziție dinspre film spre teatru. Teatralitatea textului și a multor scene din film anticipează, parcă, îndepărtarea de cinema și interesul crescut pe care-l va acorda teatrului în acest moment al carierei lui…

Deși tradusă într-o capodoperă, colaborarea dintre Ingrid Bergman și Ingmar Bergman n-a fost una comodă pe platoul de filmare. Regizorul povestește despre stilul diferit de lucru al actriței, despre faptul că atunci când au început lecturile a descoperit că ea repetase deja singură, în fața oglinzii, întregul rol, cu intonații cu tot, dezvăluind că, în ceea ce o privește, a fost nevoit să folosească metode de lucru pe care de obicei le respingea. Iar ea, la rândul ei, a fost contrariată de felul în care lucra Ingmar Bergman și de personalitatea lui, de lumea lui interioară, de traumele lui. Și poate că o replică spusă de ea pe platoul de filmare îl descrie cel mai bine pe vulcanicul și depresivul Ingmar Bergman: „Ingmar, oamenii pe care îi cunoști dumneata trebuie să fie niște monștri”…

Sonată de toamnă a cunoscut de-atunci mai multe adaptări pentru scenă în teatre din întreaga lume. În România, textul este pus în scenă acum pentru prima dată, la Teatrul Nottara.

 

O poveste despre adulți-copii care au nevoie de iubire

– Interviu cu regizorul Alexandru Mâzgăreanu –

În ultimii ani, lumea lui Ingmar Bergman a fost destul de mult prezentă pe scenele din România? Strigăte și șoapte, Persona, Scene dintr-o căsnicie au fost montate în diverse teatre. Cum îți explici acest interes pentru textele lui?

Cred că e un regizor cu un nivel de popularitate încă foarte mare, filmele lui, poveștile lui mi se par încă foarte puternice și deloc datate. Iar multe din filmele lui au și un nivel mare de teatralitate, el însuși lucrând mult în teatru. Sunt povești și sensibile, și pline de cruzime, e un melanj foarte interesant pentru lumea noastră. Tocmai pentru că aparent sunt îndepărtate de universul nostru, de felul nostru de a fi, asta le și face incitante pentru un regizor de teatru. Și datorită felului cum sunt scrise scenariile, mi se par ușor de transpus în teatru.

Tu ai ales să pui în scenă Sonată de toamnă, în premieră pe țară. Ce te-a atras la această poveste?

Eram student când am văzut prima dată filmul și m-a frapat foarte tare povestea. Am rămas în minte cu imaginea celor două – Charlotte și Eva – la scena de la pian, când mama practic o umilește pe fiică. A fost scena care m-a frapat cel mai tare. Și încă  de-atunci m-am gândit ce interesant ar fi de transpus în teatru povestea asta. Dar mult timp a rămas doar un gând. Anul trecut mi-a revenit în minte, am revăzut filmul și  m-am gândit ce potrivit ar fi rolul lui Charlotte pentru doamna Victoria Cociaș. Și în plus, mă interesează să explorez această zonă care cercetează traumele din copilărie, relația dintre părinte și copil, lucrurile acelea nespuse, care rămân acolo și te macină. Mi se pare că textul are și un interesant fior cehovian. M-am gândit că am distribuția potrivită pentru el și că ar fi un pariu câștigător și pentru teatru, și pentru actori, mai ales că nu s-a făcut niciodată în România.

Cu ce capcane te lupți atunci când faci un spectacol după un film celebru?

Desigur, mijloacele pe care le oferă filmul sunt diferite de cele pe care le oferă teatrul. Și atunci, complicat a fost să creez parcursul dramaturgic, astfel încât povestea să stea în picioare pe scenă. Am renunțat la câteva părți din final, pentru că mi s-a părut că, spre deosebire de film, pe scenă ar fi redundante și chiar am scris un pasaj pentru scena cu masa, pentru că am simțit că-n versiunea scenică în acel moment e nevoie să umplu un gol.

Ce ți-ai propus să cercetezi, să dezvălui, să explorezi cu acest spectacol?

Tema trecutului care te marchează și traumele copilăriei, care sunt ca niște cicatrici deschise, răni pe care trebuie să le duci toată viața, dacă nu reușești să te cunoști, să înțelegi și să treci peste… Și încă o temă care mi se pare importantă aici este nevoia de iubire. Iubirea. Ura… Și felul cum lipsa de iubire creează traume care se dau mai departe din generație în generație. Nevoia permanentă de iubire și faptul că fiecare dintre noi rămâne copil indiferent de vârsta la care ajunge… Vedem în această poveste aproape patru copii, de vârste diferite. Cred că asta e interesant de observat, că fiecare e un copil-adult care are nevoie de iubire: și Eva, și Helena, și Viktor și, mai ales, Charlotte, care e un copil care a făcut doi copii… Și care n-a știut cum să gestioneze situația. Acestea sunt lucrurile pe care am încercat să pun accentul în spectacol.

La sfârșit, te întrebi: totuși, cine are dreptate? Al cui egoism e mai îndreptățit? Al fiicei care s-a simțit neglijată sau al artistei care se simte neînțeleasă? Tu cum ai gândit spectacolul?

Fiecare are dreptate și fiecare e o victimă. Cred că lucrurile sunt extrem de interesante și din perspectiva psihanalizei. Liv Ullmann spunea, la un moment dat, peste ani, într-un interviu, vorbind despre film, că acum, privind în urmă, crede că Eva nu avea dreptate. Că se întâmplă, uneori, să exagerezi anumite lucruri în viață. Ce cred eu e că asta e o afirmație pe cât de adevărată, pe atât de falsă. Sigur că atunci când evoci ceva din trecut, fie pozitiv, fie negativ, lucrurile pot căpăta o anumită amploare. Dar eu… o cred pe Eva.

Dacă ar fi să rezumi în câteva cuvinte această poveste?

E o poveste despre adulți-copii care au nevoie de iubire.

Spune-mi o replică pe care o iei cu tine de fiecare dată!

„În Dumnezeu e totul – toate forțele uriașe, din care sunt creați și diavolii, și sfinții, și profeții, și obscurantiștii, și artiștii, și iconoclaștii. Totul coexistă umăr lângă umăr, un lucru îl cuprinde pe celălalt…”

 

JOCURI ÎN OGLINDĂ. ACTORUL FAȚĂ ÎN FAȚĂ CU PERSONAJUL

VICTORIA COCIAȘ față în față cu CHARLOTTE

„Momentele de adevăr ale lui Charlotte sunt doar în muzică”

A venit o zi când ați cunoscut-o pe Charlotte. Ce fel de ființă e? Cum arată lumea ei interioară?

Acum ,după atâta timp de conviețuit cu ea și după ce, inițial, am abordat-o mai degrabă emoțional… cred că e o artistă, o ființă efervescentă, mai degrabă superficială, genul glamour, care fuge de probleme grave, o ființă care ia viața așa cum vine, în ideea: „când ceva nu ne convine trecem pe lângă sau ne facem că nu vedem”… E o femeie care trece foarte ușor de la o stare la alta, mimează mult, iar momentele ei de adevăr sunt doar în muzică. Nu! Nu e o ființă chinuită, de altfel acesta e demersul întregii părți a doua a spectacolului, pentru că e obligată la o introspecție, discuția cu fiica ei o obligă să se privească până în adânc, ceea ce o bulversează și o tulbură îngrozitor. Zeci de ani din spate în care a fugit de probleme se răzbună acum în această discuție cu fiica ei.

În intimitate, în momentele în care e singură cu sine, care e dorința ei cea mai mare? Visul ei tainic?

Împlinirea profesională în sensul cel mai profund al cuvântului. Nu vrea doar succes, ci împlinirea artei din sine. Toată profunzimea pe care n-o are în relațiile umane aici e. În muzică.

Un exercițiu de imaginație. Care e cea mai frumoasă amintire din viața ei?

Cred că prima ei întâlnire cu muzica. Prima dată când a pus mâna pe pian și a început să cânte și a văzut că poate să scoată din ea tot ceea ce simte, atingând pianul.

În această noapte tulburată, când poartă discuția cu fiica ei, dacă privește în urmă, care consideră că e cea mai mare greșeală din viața ei?

Faptul că nu și-a ascultat copiii, că n-a fost mai atentă și mai apropiată de ei. E momentul când realizează brusc cât de neatentă a fost la ei.

Pentru artista Victoria Cociaș, ce a însemnat acest moment al întâlnirii cu un personaj al lui Ingmar Bergman?

M-a chinuit mult. Charlotte are foarte multe subtilități și sunt multe lucruri ambivalente în text. Pentru mine, ca actriță, a însemnat descoperirea unor alte mijloace, ceea ce a fost o provocare și pentru mine, și pentru regizor, care a încercat să mă facă să ies din mine însămi, ca să merg către acest personaj. Și cred că, pe măsură ce voi juca acest spectacol, voi mai descoperi încă multe lucruri noi, profunde, în acest text.

Prin acest text, ați descoperit ceva important despre dumneavoastră?

Da… pentru că m-a făcut să mă gândesc și la relația mea cu propria familie. Și am și eu greșelile mele pe care m-a făcut să le privesc.

Suntem în această noapte tulburată, în care Charlotte și Eva stau de vorbă. În aceste momente, ce iubește cel mai mult Charlotte? Altminteri mi-ați fi răspuns probabil „muzica”, dar în această noapte rămâne valabil acest răspuns?

În noaptea asta… eu cred că ea e atât de bulversată și de tulburată, așa cum ea însăși o spune, încât nu mai știe dacă iubește ceva sau nu. Se simte atât de lovită, o doare atât de tare felul în care își găsește copiii – și pe Eva, și pe Lena – încât acum nu mai încape muzica, nu mai încape nimic. Doar această imensă durere.

 

LAURA VASILIU față în față cu EVA

„Eva nu se iubește și nici nu crede că merită să fie iubită de cineva…”

Cine este Eva, așa cum ai descoperit-o tu? Ce fel de ființă e? Cum arată lumea ei interioară?

Am încercat să o descopăr pe Eva pornind de la ceea ce a rănit-o pe ea în viață.  Eva e hipersensibilă, nu are încredere că poate face bine ceva, nu îndrăznește să spună lucrurilor pe nume ca să nu supere, e traumatizată, nu se iubește și nici nu crede că merită să fie iubită de cineva. Forța îi vine din durere: durerea pierderii copilului, dar și durerea provocată de agonia surorii ei, pe care o îngrijește. Tot ce a stricat mama prin neiubire încearcă să repare Viktor prin dragostea lui puternică, neschimbată și răbdătoare față de Eva. Aș îndrăzni să spun ca Eva de azi este opera lui Viktor: un suflet plin de răni cicatrizate.
Dacă Eva ar fi prietena mea, aș admira-o pentru tărie și pentru credință: tăria cu care își poartă durerea și credința aproape palpabilă în viața veșnică.

În intimitate, atunci când e doar ea cu ea însăși, care e visul ei cel mai frumos? Care e dorința ei tainică?

Visul ei cel mai frumos este să ajungă să fie împreună cu băiețelul ei, într-o lume mai bună.

Exercițiu de imaginație… Care e cea mai frumoasă amintire din viața ei?

În copilărie, Eva avea un loc al ei într-un copac plin de frunze. Acolo se simțea liberă și protejată.

Care e cea mai mare greșeală din viața ei?

Cea mai mare greșeală din viața ei a fost acel avort de la 18 ani, pentru care crede că plătește.

Ce iubește cel mai mult?

Eva iubește să-și simtă copilul și asta se întâmplă mai ales atunci când îi ajută pe ceilalți.

Dacă ar fi să-mi spui în două-trei cuvinte, despre ce e povestea asta?…

După 7 ani în care nu s-au văzut, o mamă și o fiică se întâlnesc și, cu acest prilej, se declanșează o explozie de lucruri cutremurătoare, frustrări, dureri, iubiri neîmpărtășite, trădări, răni adânci ale copilăriei și tinereții lor.

 

SORINA ȘTEFĂNESCU față în față cu HELENA

„Când stă singură, Helena visează că e liberă…”

Cine este Helena, așa cum ai descoperit-o tu? Ce fel de ființă e? Cum arată lumea ei interioară? Ce o bântuie atunci când stă singură cu gândurile ei, cu boala ei, care o condamnă să stea în pat?

Helena e o fată plină de viață, care, deși are o problemă gravă de sănătate, nu s-a închis în ea însăși și nu s-a înrăit, ci a continuat să-i înveselească și să-i iubească pe cei din jur, în special familia. Lumea ei interioară e bogată, pentru că sora ei, Eva, îi citește des și imaginația ei este locul în care evadează. Când stă singură, visează că e liberă, aventuroasă și puternică, la fel ca personajele din romane.

În intimitate, atunci când e doar ea cu ea însăși, care e visul ei cel mai frumos? Care e dorința ei tainică?

Pentru că Helena stă foarte mult în pat și privește întruna pe geam, visează că într-o zi se va putea ridica în picioare și va merge spre fereastră, iar de acolo va păși, ca prin magie, desculță, într-o poiană plină de flori și fluturi.

Exercițiu de imaginație… Care e cea mai frumoasă amintire din viața ei?

Cea mai frumoasă amintire este de când era copilă și a dansat în brațele tatălui, în timp ce mama cânta la pian și Eva îi aplauda, zâmbind.

Care e cea mai mare greșeală din viața ei?

Pentru că a fost doar o singură dată îndrăgostită, cred că regretă faptul că l-a lăsat pe Leonardo să plece fără să-i spună nimic și nu a luptat mai mult pentru dragostea ei.

Ce iubește cel mai mult?

Natura și toate minunile ei.

Dacă ar fi să-mi spui în două-trei cuvinte, despre ce e povestea asta?…

Este greu să poți sintetiza în câteva cuvinte o poveste atât de complexă cum e Sonată de toamnă.  Dar… am să încerc: povestea descrie impactul puternic al legăturii dintre mamă și fiică, subliniind cât de greu se pot repara greșelile din trecut și câtă influență au ele și în prezent.

 

DAN BORDEIANU față în față cu VIKTOR

„Viktor e un om foarte chinuit, foarte profund, foarte introspectiv”

Cine este Viktor, așa cum l-ai descoperit tu? Ce fel de ființă e? Cum arată lumea lui interioară? Cum a evoluat relația voastră?

Destul de complicat… pentru că este foarte diferit de mine și are o personalitate foarte diferită de a mea. În primul rând, este un om foarte blând, lucru de care eu nu pot fi acuzat. N-ai putea să-l acuzi pe Bordeianu de blândețe… (râde). Este un individ care nu are nevoie să fie văzut sau auzit, are nevoie dimpotrivă, să vadă și să audă, să privească și să observe… De fapt, interacțiunea sau apropierea mea de Viktor a fost complicată tocmai pentru că mi-am dat seama pe parcurs că eu am toate aceste lucruri în mine și a fost o formă de auto-descoperire. Viktor e un om foarte chinuit, foarte profund, foarte introspectiv, care duce o luptă cumplită în momentul în care-l surprinde povestea, pentru că se vede în situația de a-și dizolva credința din pricina dispariției fiului lor, Erik, și e zdruncinat din rădăcini. Dar se află într-o căutare și tocmai această căutare cred că-l poate salva. E în aceeași căutare în care, în ultimă instanță, sunt toate personajele. Se află în acea zonă a lui „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Iar conflictul din el e atins de-o geană de lumină prin Eva. Pe care nu întâmplător o cheamă Eva…

Atunci când e singur, el cu sine însuși, care e visul lui tainic? Dorința lui cea mai mare?

Eu cred că, de fapt, el și Eva se iubesc foarte mult. Dar au nevoie de o formă mai concretă de manifestare a iubirii, de atingerea aceea specială dintre om și om… Cred că Viktor visează la acel „împreună”.

Exercițiu de imaginație: care e cea mai frumoasă amintire din viața lui Viktor?

Întâmplător sau nu e momentul acela despre care povestește la începutul spectacolului, când Eva pășește pentru prima dată în cameră, se întoarce spre el și-i spune: „Ce frumos e aici! Mă simt ca acasă!”

Care e cea mai mare greșeală din viața lui?

Că se îndoiește de existența lui Dumnezeu. Aici e lupta cumplită din sufletul lui. Acolo e iadul lui!

Dacă ar fi să-mi spui în câteva cuvinte, despre ce e povestea asta?…

Despre perspective. Dacă inversăm cuvintele, dacă facem schimb, realitatea e diferită. Realitatea noastră nu este întotdeauna realitatea celuilalt și de aici apar neînțelegerile și conflictul, pentru că eu interpretez realitățile tale, din perspectiva experienței mele, care nu este și experiența ta. Și așa ajungem să tragem linii și să dăm verdicte. Povestea este despre capacitatea noastră de a iubi, de-a înțelege și de a nu aștepta nimic. La final, nici măcar nu mai contează cine are dreptate…

Dosar de prezentare realizat de Monica Andronescu

Arhivă articole