Operațiunea „Petarda”

Operațiunea „Petarda”

de Catinca Drăgănescu

de Catinca Drăgănescu

Regia: Catinca Drăgănescu
Decorul: Gabi Albu
Costumele: Luiza Enescu

Muzica: Alexandru Suciu

Distribuția:

Gogu/ Nelu/ Un securist/ Cameramanul –  Vlad Bălan

Nuți/ Prezentatoarea TV/ Mimi – Ioana Calotă

Directorul/ Securistul/ Un polițist/ Dan/ Un milițian/ Șeful de personal – Alexandru Mike Gheorghiu

Mișu/ Un director de securitate – Ion Grosu

Securista/ Soția/ Medicul ginecolog –  Isabela Neamțu

Sandu/ Sectoristul/ Un general de securitate – Vladimir Purdel

Secretara de partid/ Profesoara/ O secretară/ O mare autoritate – Sorina Ștefănescu

Figurație – Bogdan Chichea, Ciprian Udriște

Durata: 2 h 15 min.

Spectacolul poate beneficia de supratitrare în limba engleză, la cerere, pentru un număr minim de zece persoane. Cererea trebuie trimisă cu cel puțin o săptămână înainte de data spectacolului, la adresa secretariatliterar@nottara.ro.

Un eveniment neașteptat tulbură ritmul anost și auster al vieții de zi cu zi a unor muncitori de la Combinatul Poligrafic Casa Scânteii, de la finalul anilor ’80. Aceeași veste electrocutează organele de miliție și securitate. La 5 dimineața, înainte ca lucrătorii să intre în tură, un bărbat neidentificat incendiază arcul de placaj din fața Expoziției Naționale, pe care era scris „Epoca Ceaușescu – Epoca de Aur a României”. Incidentul este urmat de o serie de provocări din ce ȋn ce mai vizibile, iar organele de ordine, suspectând că ar putea fi vorba despre un act de terorism, declanșează o anchetă și deschid ceea ce a rămas ȋn istorie ca dosarul Operațiunea „Petarda”.

Inspirată de un caz real, cel al disidentului Valentin Hurduc, documentat de Luiza Vasiliu în „Casa Jurnalistului” („Bărbatul care a dat foc comunismului”), povestea imaginată de Catinca Drăgănescu, reconstruiește – prin situații cărora nu le lipsesc nici ironia, nici umorul negru, prin dialoguri ce surprind cu fidelitate limbajul de lemn al epocii – atmosfera de dinaintea căderii comunismului. Spectacolul ironizează subtil regimul și structurile sale, punctează starea de nemulțumire și de frică în care trăiau oamenii, scoțând totodată ȋn evidență fabulosul unui om obișnuit care riscă totul pentru a semnala absurdul din jur și „a face spectacol”. Este o poveste inedită, cu personaje vii, comice și dramatice în același timp, înduioșătoare prin fragilitatea lor în fața sistemului, dialoguri spumoase, cu replici tăioase, aluzive, cu subînțelesuri, ce conțin în ele o întreagă lume forțată la cenzură și autocenzură. Operațiunea „Petarda” nu este atât o poveste despre comunism, cât despre absurd, despre curaj versus lașitate, despre cei ce și-au păstrat conștiința trează și mai ales despre istoria pierdută sau mistificată a omului simplu ȋntr-o lume care-și neagă trecutul.

Audiență: N14 – Nerecomandat sub 14 ani


PRESĂ

„Un spectacol necesar, care chestionează relația noastră cu trecutul, Operațiunea „Petarda” aduce la lumină fabulosul omului obișnuit, care alege o cale neașteptată de a lupta cu sistemul.”

Nona Rapotan, bookhub.ro

Stagiunea 2022-2023

Sala George Constantin

 

Operațiunea „Petarda” de Catinca Drăgănescu


Regia: Catinca Drăgănescu

Decorul: Gabi Albu

Costumele: Luiza Enescu

Distribuția:
Gogu/ Nelu/ Un securist/ Cameramanul –  Vlad Bălan

Nuți/ Prezentatoarea TV/ Mimi – Ioana Calotă

Directorul/ Securistul/ Un polițist/ Dan/ Un milițian/ Șeful de personal – Alexandru Mike Gheorghiu

Mișu/ Un director de Securitate – Ion Grosu

Securista/ Soția/ Medicul ginecolog –  Isabela Neamțu

Sandu/ Sectoristul/ Un general de Securitate – Vladimir Purdel

Secretara de partid/ Profesoara/ O secretară/ O mare autoritate – Sorina Ștefănescu

Figurație – Bogdan Chichea, Ciprian Udriște

 

Regizor tehnic: Anca Varga

Sufleur: Ecaterina Cobzaru

 

Sinopsis: Un eveniment neașteptat tulbură ritmul anost și auster al vieții de zi cu zi a unor muncitori de la Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii”, de la finalul anilor ’80. Aceeași veste electrocutează organele de miliție și securitate. La 5 dimineața, înainte ca lucrătorii să intre în tură, un bărbat neidentificat incendiază arcul de placaj din fața Expoziției Naționale, pe care era scris „Epoca Ceaușescu – Epoca de Aur a României”. Incidentul este urmat de o serie de provocări din ce ȋn ce mai vizibile, iar organele de ordine, suspectând că ar putea fi vorba despre un act de terorism, declanșează o anchetă și deschid ceea ce a rămas în istorie ca dosarul Operațiunea „Petarda”.

 

Inspirată de un caz real, cel al disidentului Valentin Hurduc, povestea imaginată de Catinca Drăgănescu reconstruiește – prin situații cărora nu le lipsesc nici ironia, nici umorul negru, prin dialoguri ce surprind cu fidelitate limbajul de lemn al epocii – atmosfera de dinaintea căderii comunismului. Spectacolul ironizează subtil regimul și structurile sale, punctează starea de nemulțumire și de frică în care trăiau oamenii, scoțând totodată ȋn evidență fabulosul unui om obișnuit care riscă totul pentru a semnala absurdul din jur și „a face spectacol”. Este o poveste inedită, cu personaje vii, comice și dramatice în același timp, înduioșătoare prin fragilitatea lor în fața sistemului, dialoguri spumoase, cu replici tăioase, aluzive, cu subînțelesuri, ce conțin în ele o întreagă lume forțată la cenzură și autocenzură. Operațiunea „Petarda” nu este atât o poveste despre comunism, cât despre absurd, despre curaj versus lașitate, despre cei ce și-au păstrat conștiința trează și, mai ales, despre istoria pierdută sau mistificată a omului simplu ȋntr-o lume care-și neagă trecutul.

 

Catinca DRĂGĂNESCU, regizoare și dramaturg, se definește drept umanistă și creatoare de experiențe. Aria sa de interes s-a extins, în cei peste zece ani de când montează pe scenele teatrelor din București și din țară, atât în zona dramaturgiei contemporane, cât și în cea a recitirilor de texte clasice. În fiecare dintre proiectele sale caută să ajungă la un limbaj teatral care o reprezintă și, în același timp, să fie relevant pentru societate.

A absolvit, în 2010, Facultatea de Regie din cadrul UNATC, clasa lui Cristian Hadji-Culea și Nicolae Mandea, a avut o bursă de studiu la Academia Athanor sin Burghausen, cu David Esrig, în 2013, experiență pe care ea o consideră definitorie în cariera sa. Din 2020, este Președinte al Asociației Culturale Idea77, director artistic INDEPENDENT EXTERIOR și cercetător ȋn cadrul Departamentului de Cercetare, Dezvoltare, Inovare, UNATC.

A câștigat Premiul pentru Cel mai bun regizor în cadrul Galei Absolvenților pentru spectacolul Vremea dragostei, vremea morții de Fritz Kater, în 2010, a câştigat proiectul „Se caută un regizor, se caută un dramaturg” organizat de Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, în 2012, Premiile pentru Cel mai bun spectacol şi Cel mai bun regizor pentru spectacolul Chip de foc de Marius von Mayenburg în cadrul Galei Absolvenţilor UNATC, Premiul Ligii pentru Teatru, pentru spectacolul DISTOPIE.shakespeare.REMIX, Festivalul Internaţional de Teatru „Atelier”, Sfântu Gheorghe, 2015, Premiul pentru rafinamentul mijloacelor performative şi folosirea alegoriei ca instrument de conştientizare a efectelor migraţiei economice, Butterfly Effect ITF, Galaţi, pentru Rovegan, 2016.

 

Gabi ALBU a studiat arhitectura, a avut o bursă Erasmus în Palermo și activează ca scenograf de teatru din anii 2000. A lucrat prima dată ca asistent al Alinei Herescu la un examen de regie al Anei Mărgineanu din cadrul UNATC, apoi cu Radu Apostol, pentru examenul său de regie. Este membră O.A.R. (Ordinul  Arhitecților din România) și R.U.R. (Registrul Urbaniștilor din România). Este scenografă la PopUp Theatrics New York, la centrul Replika și a realizat scenografia pentru spectacole atât din teatrul de stat, cât și din mediul independent, din București și din țară, precum BIBI de Mihaela Michailov și Radu Apostol, în regia lui Radu Apostol, la Teatrul pentru copii şi tineret Gong – Sibiu, De ce să fii frumos după Neil LaBute,  regia: Mara Oprea, Teatrul „L.S. Bulandra” București, Hai să vorbim despre viață de Ana Sorina Corneanu,  regia: Zsuzsanna Kovacs, Teatrul Național București „I.L.Caragiale”, Wasteland de Catinca Drăgănescu şi Ioana Petre, regia: Catinca Drăgănescu şi Ioana Petre, Centrul Replika, Work. No Travel de Mihaela Michailov (după volumele Tur-retur de Zoltán Rostás și Sorin Stoica), regia: Bobi Pricop, Centrul Replika, Matilda și groparii de Stela Giurgeanu, regia: Mircea Rusu, Teatrul Național București „I.L.Caragiale”, Anul dispărut. 2007 de Peca Ștefan, regia Ana Mărgineanu, Teatrul Mic, Familia fără zahăr de Mihaela Michailov și trupa Fără zahăr, regia Radu Apostol,  coproductie Teatrul  Mic  București și Centrul Replika, Anul dispărut. 1996 de Peca Ștefan, regia Ana Mărgineanu, Teatrul Tineretului – Piatra Neamt, Sâmbătă: Averse! de Tudor Coman și Matei Lucaci-Grunberg, regia Matei Lucaci-Grunberg, Teatrul  Godot.

„Conceptul scenografic, de bric-à-brac multifuncțional, este inspirat de personajul central – un individ histrionic, dinamic, inventiv. Spațiul simetric și repetitivitatea cu ritm monoton a elementelor arhitecturale sunt specifice interioarelor de tipografii, fabrici sau țesătorii. Obiectele de mobilier sunt metamorfice, nimic nu rămâne ceea ce pare a fi inițial. Atmosfera finalului de ani ’80 este potențată de brunurile și griurile patinate, anoste caracteristici ale acelei epoci. Obiectele mici de recuzită autentice,  specifice acelei perioade sunt menite să activeze amintirile spectatorilor care au trăit acei ani, să îi implice emoțional, să le augmenteze potențialul empatic.” (Gabi Albu)

 

„Mizez pe o relație foarte sinceră cu publicul și pe o conversație-spectacol cu mai multe straturi de comunicare”

Interviu cu regizoarea Catinca DRĂGĂNESCU

Subiectul comunismului este încă unul delicat în spațiul public la noi, o rană încă neînchisă. Ce consideri că mai trebuie dezbătut, analizat, învățat din acea perioadă și, mai specific, cum îți propui tu să aduci pe scenă acea perioadă?

O să îți dau două răspunsuri: unul mai rece și mai conceptual și unul foarte personal. Primul ar fi că mi se pare îngrozitor felul ȋn care ne mistificăm istoria. Nici la mai bine de 30 de ani de ani de la căderea regimului nu avem un proces al comunismului, nu știm ce s-a ȋntâmplat ȋn 1989, iar Dosarul revoluției, prin succesive amânări și tergiversări, pare a aluneca din ce ȋn ce mai tare ȋn uitare și irelevanță. Suntem campioni ai prescrierilor ȋn cazuri fundamentale (vezi doar zilele trecute cazul dosarului Hexipharma). Asta a devenit, de fapt, o nouă traumă transgenerațională. Lipsa procesului fizic e inerent asociată lipsei unui real proces al conștiinței colective. Revoluție sau lovitură de stat? Mai degrabă revoluție și lovitură de stat. Oamenii ăia simpli care au ieșit ȋn stradă ȋn decembrie 1989 au reprezentat o forță reală, o explozie reală a societății noastre. Curajul lor, riscul pe care și l-au asumat ei de a ȋnfrunta un regim opresiv, pancarda aia cu „Copiii noștri vor fi liberi” – acestea reprezintă pentru mine mitul fondator al României democratice. Chiar dacă mișcarea a fost deturnată de diverse grupuri de putere și interese din cadrul fostului regim și implicit transformată ȋntr-un fel de lovitură de stat, pentru mine flama aia rămâne vie, și a ne priva pe noi, ca societate, de acest mit fondator și formator înseamnă a da la temelia societății civile, a priva un popor de încrederea că are puterea și curajul de a se manifesta, de a schimba, de a provoca statu-quo-ul. Știm cu toții câtă inerție și lipsă de încredere există ȋn societatea noastră că omul are vreo forță și poate cu adevărat schimba ceva. Cred că are mult de-a face cu istoria asta mistificată, instrumentată la modul cel mai lipsit de etică și responsabilitate. Și asta mă propulsează spre al doilea motiv. Eu sunt copilul unor părinți dezamăgiți. Ai mei au crezut. Ai mei au pierdut. Am văzut ce poate face asta. Mi se pare nedrept ce li s-a întâmplat. După ani ȋn care i-am judecat, am ajuns să ȋi înțeleg și să resimt aproape ca o responsabilitate morală datoria mea și, poate, a generației mele de a duce lupta asta pentru adevăr, pentru înțelegere mai departe. Generația asta a mea poartă cu ea ȋn propria-i criză identitară această relație nerezolvată, neînțeleasă până la capăt cu trecutul. Fragmente ale acestei explozii și implozii de conștiință plutesc prin noi ca obiecte neidentificate. Încerc să arunc lumină peste ele ca să le identificăm, ca să știm mai multe despre cine suntem, ca să ne înțelegem și să ne vindecăm mai repede, ca să căpătăm curajul de a vorbi mai tare, ca să ne putem asuma real un rol de creatori de context. Căutarea asta e un proces foarte personal pentru mine. Asta îmi doresc să aduc pe scenă.

Ce ți s-a părut cel mai interesant din cazul lui Valentin Hurduc, „bărbatul care a dat foc cumunismului”, așa cum l-a denumit Luiza Vasiliu în reportajul său din Casa Jurnalistului?

Valentin Hurduc, personajul din a cărui istorie este inspirat spectacolul, nu reprezintă tipologia clasică de disident politic. Nu ascultă Europa Liberă și nu are rădăcini intelectuale, el vine din ghetto-urile comuniste și manifestă ura crescândă a acestora față de tot ce reprezintă regimul la nivelul vieții de zi cu zi. Este un anarhist, un provocator, un creator de spectacol, un personaj atipic care exprimă ȋnsă furia și nemulțumirile unei ȋntregi categorii sociale, animalizate de lipsurile și teroarea resimțite de omul de rând. Departe de a fi, ȋn sensul clasic al termenului, un erou, Valentin Hurduc este un individ complex.

M-a fascinat povestea asta. Mi s-a părut un personaj fabulos și o poveste care merită spusă. Luiza Vasiliu a făcut o treabă extraordinară ȋn a documenta și contextualiza istoria asta, ceea ce mi-a permis mie să mă joc, să ȋncerc să duc totul ȋntr-o zonă de poveste-fabulă. Spectacolul este și o invitație la a citi articolul, căruia nu i se substituie.

A existat tentația să faci un spectacol social, de teatru-documentar? Ce consideri că aduce în plus poveștii reale transpunerea sa ficționalizată?

Nu știu dacă aduce ȋn plus sau ȋn minus opțiunea asta. Cred că fiecare creator are niște preocupări și o sensibilitate personală care definesc perspectiva din care se apropie de un subiect. Eu sunt ȋntr-o etapă ȋn care caut un alt tone of voice. Explorez un tip de montare-colaj. Uite, de exemplu, un subiect ca ăsta pe mine mă pune ȋn dificultate, ȋn sensul ȋn care eu eram foarte mică ȋn 1989 și nu am experimentat „pe pielea mea” comunismul ȋn România destul de mult. Pentru mine apropierea de un astfel de subiect e mai degrabă ca un puzzle, fac asocieri. Parte dintre ele vin din amintirile personale, parte din povești, cărți, filme, tot felul de repere culturale. Deci e un colaj și așa ȋmi propun să fie și spectacolul. Mi-a plăcut foarte mult ȋn povestea reală a lui Valentin Hurduc că el se definește ca un „creator de spectacol”. A incendiat niște monumente-simbol, a găsit metode alternative și spectaculoase de a ȋmprăștia manifeste, a făcut un ziar-manifest și a declanșat un veritabil conflict diplomatic ȋntre România și Ungaria, nu e deloc puțin pentru un zețar de la Scânteia, chiar ține de tărâmul fabulosului. Și mie ȋmi place să fac spectacol, și atunci nu am vrut să abuzez povestea lui Valentin Hurduc, nu am putut să pretind că o ȋnțeleg până la capăt, asta ar reprezenta un cu totul alt tip de demers. Dar am rezonat foarte puternic cu ceva din ea, și acest ceva este ceea ce am ales să pun ȋn scenariu și să aduc pe scenă. Mizez pe o relație foarte sinceră cu publicul și pe o conversație-spectacol cu mai multe straturi de comunicare, am pus mai multe filtre peste poveste, ca la programele de editare foto. Cam așa simt eu povestea asta, cam așa a căzut ea ȋn conștiința mea, apropo de obsesia mea cu „teatrul conștiinței”.

Pe lângă Mișu, personajul principal, toate celelalte personaje, de la securiști până la colegii lui Mișu, secretara de partid, sectoristul, șeful de miliție etc., sunt minuțios construite, fiecare are povestea sa, nu sunt doar apariții trecătoare. Interacțiunea dintre ele, dialogurile lor dovedesc o cunoaștere detaliată a situației epocii, a discursului de atunci, a limbajului. Cum ți-ai făcut documentarea, cum te-ai apropiat de istoria sfârșitului perioadei comuniste?

Așa cum ziceam și mai devreme, pentru mine este vorba și despre o căutare personală. E ceva nevindecat ȋn relația asta a mea cu trecutul care mă macină și pe care tot simt nevoia să ȋl explorez. Nu e primul spectacol ȋn care lucrez cu subiecte din perioada asta, sunt și anii apariției mele pe lume, anii formatori. Cred că fac parte dintr-o generație care e foarte preocupată de probleme identitare, care caută destul de mult să se ȋnțeleagă, să se accepte, să-și găsească un rol bine definit ȋn ecosistemul socialo-identitar. Eu anul ăsta mi-am propus ca proiect regizoral să lucrez la o triadă de spectacole despre trecut – prezent și viitor. Undeva la intersecția celor trei perspective se află locul ȋn care sunt eu acum. Răspunsul la ȋntrebarea „cine sunt” e tot timul o intersecție. Cred că e o ȋntrebare fundamentală, felul ȋn care aleg să ȋmi fac spectacolele e o reflexie fidelă a ȋntrebărilor pe care mi le pun. De aceea uite că activitățile mele converg: am terminat ȋn 2019 un doctorat despre Lucian Pintilie care m-a obligat să lucrez cu arhive și să investighez perioada asta, acum lucrez la Departamentul de Cercetare al UNATC și suntem implicați ȋntr-un nou proiect recuperatoriu pe tema cenzurii, toate astea m-au ajutat foarte mult ȋn a mă imersa ȋn universul ăsta. M-a preocupat foarte tare să ȋnțeleg regulile jocului.

 

Ai spus adesea că ceea ce faci este un teatru al conștiinței. Ce mecanisme ale conștiinței ți-ai propus să accesezi sau să declanșezi în spectator prin Operațiunea „Petarda”?

Nu e vorba despre niște mecanisme anume, este mai degrabă despre a putea crea un posibil portal spre conștiința spectatorului, adică mai simplu spus, să ȋl atingă undeva unde să ȋl determine pe el să aibă propria reflecție, propria interogație asupra subiectului. Mie ȋmi place să cred că ȋn spectacolele mele pun ȋntrebări și dacă cumva reușesc prin spectacolele mele să le creez celor din sală o experiență mai degrabă decât o reprezentare a subiectului, atunci mi-am atins scopul. Cred ȋn ȋntâlnirea dintre spectatori și spectacol, de asta mă interesează foarte mult lucrul cu actorii, ei sunt liantul comunicării vii, eu pot doar să le construiesc un vehicul-spectacol cu care ei să călătorească spre public, dar ei sunt cei care trebuie să manevreze nava spațială și iar ne ȋntoarcem la povestea cu regulile jocului. Îmi place ideea asta de spectacol ca joc, adică un tip de construcție ce are o logică ȋn spate, o gramatică cu care actorul poate crea fraze complexe scenic.

Operațiunea „Petarda” este un spectacol făcut din trei-spectacole explozie. Este un spectacol de teatru cinematic ȋn care, pornind de la ideea că aparatul de filmat nu este un mijloc de redare, ci de investigare a realității, sunt prezentate trei perspective complementare asupra subiectului. E mult umor, chiar și suspans, dar mi s-a părut important să fie și emoție, să fie și despre cum se simte povestea asta, privită și de atunci, și de acum.

Ai o tehnică structuralistă atât la nivel de scriitură, cât și în ceea ce privește abordarea regizorală. Cum ți-ai acordat această metodă cu stilurile actorilor din distribuție?

Mie ȋmi place să scot oamenii din zona de confort. Asta e și nu e o glumă. Îmi place să ȋmi provoc partenerii de lucru, ȋmi place să declanșez ȋn ei un proces real de căutare, mi se pare o resursă fabuloasă activarea acestui motor de căutare. Dacă oamenii dau „engage” e fantastic ce poate să se ȋntâmple. Cred foarte tare ȋn regizorul catalizator. Să faci oamenii să tureze motoarele și să imagineze cu tine e o artă ȋn sine. Mă fascinează latura asta a teatrului. Sigur, asta e complementar gândirii ăsteia structuraliste. Construiesc mai degrabă ca la arhitectură. Dar odată ce e gata eșafodul, ȋmi place să las și spațiu de libertate. E important pentru mine ca actorii să se manifeste în calitatea lor de creatori, același lucru e valabil și pentru ceilalți colegi/ colege de echipă. Mi-a plăcut să lucrez cu echipa teatrului Nottara, au fost niște veritabili parteneri de creație, o echipă vie, deschisă, pasionată. E frumos când ne ȋntâlnim pe aceeași frecvență.

 

Declarații actori

 

Vlad Bălan: Lucrul la spectacol mi-a dat ocazia să vin în contact cu o perioadă foarte apropiată de momentul nașterii mele, o perioadă ale cărei voci se aud în continuare și azi, unele clar, altele ca un ecou. M-a bucurat că pe lângă lucrul efectiv la rol, am avut o îndrumare în cercetare. Am văzut filme, am văzut documentare, am ascultat muzică din perioada anilor ’80. Încet, încet, am început, fiecare, pe cont propriu, să întreprindem propriile căutări. E o senzație foarte plăcută să simți cum te cuprinde o lume, cum te ia în ea. Pe lângă asta, lucrul efectiv la spectacol a fost ca un carusel emoțional. Spectacolul e foarte complicat tehnic pentru actori, având în vedere că noi mutăm decorul, jucăm mai multe personaje, trecem de la unul la altul uneori, în fața publicului, pe scenă. Repetițiile au fost pe cât de intense, pe atât de pline de descoperiri.

 

Ioana Calotă: Comunismul încă doare. Nu ne-am vindecat. Acesta e un spectacol greu de dus, deși e creat într-o cheie liberă, năucitor de liberă. Nu e ușor să te întorci la o parte din viața ta și a alor tăi cu inima și mintea, fără să te înfiori. Am retrăit parte din copilăria mea și bună parte din destinul părinților mei lucrând la acest spectacol al Catincăi Drăgănescu. Întoarcerea în Ieri a fost imediată, o conțineam în noi. Vorbim despre Curaj și lipsa lui. Despre Frică. Mai ales. Și iar despre Curaj. Cu mult umor și dramatism și poate și puțin cinism. Spectacolul are un mesaj puternic pentru Azi. E un fel de tratament șoc prin provocare. Frig. Foame. Frică.

Alexandru Mike Gheorghiu: Mi se pare foarte important că situațiile din această poveste sunt privite cu umor, cred că astfel au mai mult impact. În cazul personajului securistului, am construit mult pe ce mi-am imaginat eu/noi că ar fi, după reprezentările pe care le avem din acei ani. În esență, este construit pe structura unui personaj care s-ar putea regăsi în orice stat totalitar, într-o situație în care este forțat să găsească un vinovat cu orice preț. La fel de interesant a fost personajul directorului, speriat, panicat – și ca reper avem atâtea filme din epocă în care apăreau directori panicați atunci când se întâmpla ceva mai ieșit din comun și trebuiau să gestioneze situația. Subiectul nu este nici despre ce s-a întâmplat la Brașov, nici despre ce s-a întâmplat la Timișoara, ci pune în prim-plan o persoană care avea toate datele să trăiască în siguranță, să fie lăsat în pace, în condițiile în care fratele său făcea parte din garda lui Ceaușescu. Era un personaj ușor ciudat, iar el a profitat de contextul său.

 

Ion Grosu: Experiența la acest proiect a fost interesantă prin faptul că am construit lucruri, fiind o echipă care prin trecerile și schimbările de la o scenă la alta m-au făcut să descopăr și un alt stil de lucru asupra unui spectacol. Personajul Mișu am încercat să-l înțeleg în toate trăirile lui ca pe un om al acelei perioade a anilor ’80, care a avut curajul și nebunia de a spune și de a face lucruri pe care toată lumea le gândea, dar nu cuteza să le facă. Acest spectacol e necesar pentru a nu uita greșelile trecutului nostru.

 

Isabela Neamțu: Întâlnirea cu regizoarea Catinca Drăgănescu a fost una nemaipomenită. Pasiunea ei pentru teatru m-a prins ca-ntr-un șuvoi și m-a purtat într-o lume fantastică, vie, plină de culori și nuanțe, cu nenumărate forme și străluciri. Creativitatea mea s-a activat instant de la flacăra ei. Restul a venit de la sine. În altă ordine de idei, faptul că acțiunea piesei se petrece în acei ani, de dinainte de „evenimente”, nu e deloc întâmplător pentru mine. Personal, sunt bântuită de istoria noastră recentă și cred că nu s-a vorbit suficient despre lucrurile petrecute atunci și despre impactul lor asupra mentalităților de azi… Curajul de a fi tu însuți într-o lume ca cea a prezentului e mesajul pe care l-am primit eu și pe care l-am îmbrățișat pe loc. Am făcut împreună un spectacol modern și asumat și cel puțin un personaj memorabil (din cele câteva), așa că îi foarte mulțumesc!

 

Vladimir Purdel: Experiența cu acest spectacol a fost una foarte frumoasă, Catinca îmi povestise de dinainte ce voia să facă, avea de la bun început gândit ce își dorește de la fiecare dintre noi. Pentru mine a fost o plăcere să jonglez între generalul de Securitate, Sandu – complicele personajului principal, Mișu, și sectoristul care știa pe toată lumea și cumva încerca să mascheze ce se întâmplă. Fiecare personaj are ceva diferit. Sandu își dorește să se producă o schimbare, să fie mai bine pentru toată lumea, dar se sperie, și ce e frumos e că Mișu îi respectă această retragere din plan. Sectoristul, personaj care are cea mai mare amploare, e cel care m-a provocat cel mai mult. Generalul de Securitate apare când e și mai mare panica, fiecare scenă cu el e și mai intensă și mai agitată. E un spectacol frumos, la care sper să vină cât mai multă lume și să se regăsească într-un fel sau altul în povestea noastră, care este o poveste despre România, despre contextul social-politic în care părinții noștri au trăit. Consider că este important ca și generația noastră să vadă genul acesta de spectacole și să știe prin ce au trecut cei de dinaintea noastră și să înțeleagă mai bine structura fricii îndoctrinată în societatea noastră.

 

Sorina Ștefănescu: Îmi este greu să vorbesc obiectiv despre acest spectacol și despre repetițiile noastre pentru că, așa cum probabil vor simți si spectatorii, am avut senzația că am intrat într-un carusel (sau un parc de distracții) fără să știu exact care sunt suișurile și coborâșurile, unde e pericolul și unde e distracția. Am descoperit totul pe parcurs. Însă ceea ce mi-a plăcut enorm a fost energia extraordinară care învăluie situațiile și personajele scrise de Catinca Drăgănescu. Cred că Operațiunea „Petarda” este un spectacol special în peisajul românesc pentru că face legătura între două lumi care, oricât de îndepărtate par acum (au trecut aproape 35 ani de la Revoluția Română), de fapt au foarte multe puncte comune și te ajută să înțelegi mai bine parcursul societății noastre de atunci până azi. Așa că, citând-o pe actrița mea preferată Bette Davis, vă spun: „Puneți-vă centurile de siguranță, va fi o seară cu peripeții”.

Dosar de prezentare realizat de Silvia Dumitrache

Arhivă articole