O haită de sfinți

O haită de sfinți

de Neil LaBute

Regia: Vlad Zamfirescu
Scenografia: Ștefan Caragiu

Asistența de regie: Cristina Neacșu

Distribuția:

Tânărul – Șerban Gomoi
John – Dan Bordeianu/ Rareș Andrici
Sue – Laura Vasiliu/ Diana Roman
Femeia – Cerasela Iosifescu/ Luminița Erga

Durata: 2 h 5 min.

Singur, față în față cu lumea, față în față cu neantul, un om își spune povestea. Și-n ochii lui, în gesturile lui, se ascunde o tragedie cumplită. O tragedie ca un păcat originar, pe care o purtăm cu noi de la începuturile lumii.

Universul din O haită de sfinți e bolnav. E negru. E fascinat de autodistrugere. Într-o lume aflată într-una dintre cele mai grave crize ale modernității, povestea celor patru oameni din piesa O haită de sfinți, cu titlul original Bash, a lui Neil LaBute se dezvăluie într-o lumină fascinantă. Trei povești, trei destine, trei tragedii. Oameni aflați la o răscruce a propriilor vieți privesc înapoi și dezvăluie… crime. Crime care li s-au săpat în conștiințe și care-i împiedică să meargă mai departe. Crime pe care le poartă cu ei ca pe o povară cumplită, într-o lume măcinată de ipocrizie și înecată în consumerism. Un bărbat care-și ucide fetița, un cuplu care-și începe călătoria prin viață cu o moarte, o fată care, ca o Medee rătăcită în secolul 21, omoară ca să se răzbune pe bărbatul pe care l-a iubit.

O poveste puternică, despre forța vieții și a morții, despre păcate pe care le purtăm cu noi, despre o societate în derivă, în care e din ce în ce mai greu să-ți găsești locul…

Audiența: N14 – Nerecomandat sub 14 ani

Stagiunea 2020-2021

DOSAR DE PREZENTARE

Sala George Constantin

O haită de sfinți de Neil LaBute

Traducerea: Vlad Massaci și Mihaela Sârbu

Regia: Vlad Zamfirescu

Scenografia: Ștefan Caragiu

Asistența de regie: Cristina Neacșu

Distribuția:

Tânărul – Șerban Gomoi

John – Dan Bordeianu/ Rareș Andrici

Sue – Laura Vasiliu/ Diana Roman

Femeia – Cerasela Iosifescu/ Luminița Erga

 

Regizor tehnic: Dragoș Moloiu

Sufleur: Alina Pietreanu

Coordonator Serviciul de Specialitate Artistică: Monica Andronescu

 

Singur, față în față cu lumea, față în față cu neantul, un om își spune povestea. Și-n ochii lui, în gesturile lui, se ascunde o tragedie cumplită. O tragedie ca un păcat originar, pe care o purtăm cu noi de la începuturile lumii.

Universul din O haită de sfinți e bolnav. E negru. E fascinat de autodistrugere.  Într-o lume aflată într-una dintre cele mai grave crize ale modernității, povestea celor patru oameni din piesa O haită de sfinți, cu titlul original Bash, a lui Neil LaBute se dezvăluie într-o lumină fascinantă. Trei povești, trei destine, trei tragedii. Oameni aflați la o răscruce a propriilor vieți privesc înapoi și dezvăluie… crime. Crime care li s-au săpat în conștiințe și care-i împiedică să meargă mai departe. Crime pe care le poartă cu ei ca pe o povară cumplită, într-o lume măcinată de ipocrizie și înecată în consumerism. Un bărbat care-și ucide fetița, un cuplu care-și începe călătoria prin viață cu o moarte, o fată care, ca o Medee rătăcită în secolul 21, omoară ca să se răzbune pe bărbatul pe care l-a iubit.

O poveste puternică, despre forța vieții și a morții, despre păcate pe care le purtăm cu noi, despre o societate în derivă, în care e din ce în ce mai greu să-ți găsești locul…

 

Argument regizoral

Pe Neil LaBute l-am descoperit la 22 de ani. De atunci îi vânez fiecare piesă nouă. Consider că este unul din cei mai importanți autori contemporani ai lumii. Pandemia actuală m-a făcut să mă întorc în timp, la prima mea întâlnire cu el. O haită de sfinți. Cu titlul original Bash, piesa s-a jucat acum aproape 20 de ani la Teatrul Act. Am ales ca titlul piesei să fie O haită de sfinți, subtitlul celei de-a doua bucăți din text, aflând ulterior, chiar de la autor, că aceasta a fost, de fapt, prima lui opțiune de titlu.

Simt o puternică legătură între textul piesei și contextul actual. Din motive diferite, evident, dar cu rezultate asemănătoare.

Personajele din O haită de sfinți sunt pierdute, nu își mai găsesc liniștea și își asumă situația ireversibilă în care se află. Nu mai pot da înapoi și de aici înainte traiectoria vieții lor va fi complet diferită. Vi se pare cunoscut?

 

Despre autor

„Sunt genul de om care spune: Ah! Uite, cineva suferă! Să aducem microscopul!

Sunt cuvintele care definesc cel mai bine opera lui Neil LaBute, unul dintre cei mai cunoscuți, mai jucați, mai traduși, mai iubiți și mai contestați dramaturgi ai momentului.

Neil LaBute nu este doar dramaturg, este și scenarist, și regizor, și actor și scrie cu plăcere și proză. Este unul dintre cei mai fini observatori ai naturii umane, un scriitor complex, căruia îi place să construiască povești și personaje, să chestioneze realitatea, societatea, ființa umană a începutului de secol 21, cu toate umbrele ei… cu toate traumele ei, cu toate suferințele ei. Oamenii lui LaBute sunt, de obicei, ființe dominate de o zonă întunecată, pe care îi face plăcere s-o cerceteze, s-o scoată la lumină, s-o pună sub semnul întrebării. Motiv pentru care nu o dată și-a atras critici, a fost catalogat drept misogin sau mizantrop, „păcate” capitale în lumea corectitudinii politice.

Despre personajele lui, Neil LaBute o spune limpede în introducerea piesei Fat Pig (XXL-Mărimea contează), dar afirmația poate fi extinsă la întreaga sa operă: „Probabil nu sunt agreabile în sensul convenţional, dar sunt caractere ușor de recunoscut. […] Tot ce mă preocupă este să creez indivizi interesanţi. Interesanţi şi la fel de complecşi cum sunt oamenii din viaţă.”

Iar pentru asta, Neil LaBute nu se dă în lături de la a pune sub lupă situații dintre cele mai complicate uman. „Nu cred că există ceva despre care nu se poate vorbi sau care nu poate fi examinat. Nu am simţit niciodată că ar trebui să existe vreo limită pe care nu ar trebui s-o încalc”, mai spune el și afirmația se verifică prin fiecare dintre textele pe care le-a scris.

Neil LaBute s-a născut pe 19 martie 1963, în Detroit, Michigan. Mama lui, Marian, a lucrat ca recepționistă la un spital, iar tatăl său a fost șofer de tir. Însă, despre această perioadă a vieții lui, LaBute vorbește foarte rar. Ca, de altfel, despre tot ceea ce ține de viața lui privată. Este, chiar și pentru amicii lui sau pentru cei cu care lucrează, un personaj misterios…

„De la o vârstă destul de fragedă am vrut să scriu”, povestea el într-un interviu. „Nu neapărat teatru. Orice. Am crescut lucrând într-o fermă. Tatăl meu a avut o fermă la un moment dat. A fost și şofer de tir. Se uita la filme, dar nu era îndrăgostit de teatru… Bunica mea cânta la pian. Mamei îi plăcea să citească, dar nu a fost o persoană care să meargă la teatru… Nu era nimic acolo care să mă determine să fac teatru. Dar, de îndată ce am intrat într-un teatru, n-am vrut să mai plec.”

Și așa a început povestea unuia dintre cei mai importanți dramaturgi contemporani. Și a continuat cu studii în domeniul teatru la Brigham Young University, unde s-a alăturat la un moment dat Bisericii lui Iisus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă, devenind mormon.

Totuși, există câteva date importante în biografia lui Neil LaBute, legate de această perioadă a copilăriei și a adolescenței, care i-au marcat existența artistică de mai târziu, chiar dacă, în esență, este un scriitor care nu se revendică din zona biografistă și care declară frecvent că preferă să inventeze povești, nu să le caute în ziare sau în propria viață.

Într-un interviu acordat The New York Times Magazine, LaBute a vorbit, totuși, despre relația rece cu familia lui și, mai ales, cu tatăl său, considerând perioada cât a crescut în Washington State drept una în care s-a simțit abuzat. Nu a dat niciodată detalii concrete, ci a vorbit mai degrabă despre puterea de a răni a cuvintelor. „Era un tip inteligent, prins în capcana unui job fără perspectivă”, spunea despre tatăl lui. „Astăzi, probabil ar fi fost diagnosticat ca bipolar. Orice putea să-l scoată din fire. Schimba, pur și simplu, temperatura când intra într-o cameră. Lipsea mult de-acasă, dar întotdeauna se instaura o frică atunci când se apropia momentul când trebuia să sosească. Eram un puști isteț și replicile mele l-au făcut de multe ori să se simtă frustrat. Dar, într-un fel, de la el am învățat valoarea muncii. Și… mai ales, puterea de a răni pe care-o au cuvintele.”

„Puterea de a răni a cuvintelor” este, de altfel, arma secretă a pieselor lui. Și, după cum mărturisește, preferă să scrie pe foaia albă lucruri pe care vrea să le exorcizeze sau cu care nu vrea să aibă de-a face în viață. A scrie e pentru el un fel de a se elibera, de a spune lucruri pe care n-ar îndrăzni niciodată să le spună în viață, mărturisind că în scris are un soi de bravură de care nu e niciodată capabil în viață.

A debutat în teatru în anul 1989 cu o piesă care s-a jucat într-un teatru obscur pe Off Broadway. În 1993, s-a întors la Brigham Young University, pentru premiera piesei sale În compania bărbaților, pentru care a și primit un premiu de la Association for Mormon Letters. Patru ani mai târziu, avea să debuteze pe marele ecran cu filmul În compania bărbaţilor, pe care îl și regizează, după o adaptare a piesei studenţești care îi adusese premiul de la Asociația mormonilor. Filmul a avut un buget nesemnificativ pentru standardele industriei cinematografice de peste ocean, 25.000 de dolari, iar filmările au durat doar două săptămâni. Succesul a fost, însă, destul de mare, raportat la investiție, fiind prezentat la Cannes, premiat la Sundance Film Festival şi la multe alte festivaluri de film.

Neil LaBute este asociat cu mișcarea „in-yer-face”, care a făcut furori în teatru în anii ’90 și care include dramaturgi care prezintă subiecte șocante, scoțându-i, astfel, pe spectatori din zona lor de confort.

Odată cu piesa Bash, în care reinterpretează miturile Greciei antice, LaBute se impune pe scenele importante ale teatrelor din Statele Unite şi din Europa. Totodată, Bash îi va aduce și despărțirea de Biserica lui Iisus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă.

Au urmat alte piese de mare succes, Forma lucrurilor, Niște fete, Fragil, Fat Pig, Autobahn, care i-au consolidat statutul de dramaturg. Are, de asemenea, o importantă carieră în cinematografie, care i-a adus și mai multă popularitate. A scris scenariul și a regizat filme precum Your Friends & Neighbors (1998), Possession (2002) (bazat pe cunoscutul roman Pasiune al lui A.S. Byatt), Forma lucrurilor (2003) (bazat pe propria piesă), The Wicker Man (2006), Some Velvet Morning (2013) și Dirty Weekend (2015).

De asemenea, LaBute este producător, co-regizor și co-scenarist al seriei The I-Land, produsă de Netflix.

„Nu scriu niciodată în funcţie de o anumită temă. Când scriu, nu mă gândesc: vreau să scriu ceva despre foamete. Nu! Câteodată am personajul în minte sau o parte a poveştii. Eu spun că scriu în fiecare zi, dar nu scriu în fiecare zi pe hârtie, scriu în capul meu. Mă gândesc la idei şi, când găsesc ideea despre care vreau să scriu, fac tot posibilul să o epuizez. Doar cele mai puternice personaje supravieţuiesc. Nu ştii niciodată încotro te duci. Aceasta este şi plăcerea de a spune o poveste cuiva. Treaba ta, ca scriitor, este să găseşti căi noi de a spune poveşti.”

În textele lui Neil LaBute se simte un fel de furie… o furie nu atât la adresa societății, cât a umanității, un fel crud și amar de a pune sub lupă suferința, răutatea, care adesea seamănă cu psihanaliza și din care nu lipsește aproape niciodată umorul.

„Cred că publicul răspunde pozitiv la ceva bun, la ceva nou, la ceva ce îl surprinde. La ceva care fie că e trist, fie că e amuzant, îi captează atenția. Publicul vrea să se distreze, se spune adesea. Nu vreau să mă duc la teatru să gândesc, nu vreau să mă duc la teatru să plâng, vreau să mă duc să mă distrez. Viaţa e tristă. Mă duc la teatru să mă destind. Iată un lucru pe care l-am auzit adesea. Mi se pare ceva perfect normal. Dar, pe de altă parte, cred că atunci când un text este bun, oamenii reacţionează la el. Nu contează că este amuzant, că este întunecat, dramatic sau tragic. Ştiu că publicul vrea comedie, dar asta nu înseamnă deloc că nu-i trebuie şi altceva.

Eu mă gândesc că, dacă scriu un text bun, cu siguranţă oamenii vor veni să-l vadă. La sfârşit, cred că fiecare se alege cu ce merită. Eu scriu atunci când simt o lipsă.  Şi-i propun publicului nişte idei, nişte întrebări. Prin ceea ce scriu, îmi place să cred că mediez un dialog. Pot să schimb păreri. Prin urmare, îmi doresc ca personajele mele să fie bine construite. E ceea ce numesc eu entertainment: nu trebuie să fie amuzant, trebuie să intereseze publicul, să-l captiveze. Și asta încerc eu să fac. Pentru că eu cred că prin teatru poţi să iluminezi, poţi să deschizi uşi, poţi să faci publicul responsabil de a căuta răspunsuri. În cea mai bună versiune a lui, teatrul te învaţă despre lume fără să să-ți dai seama. Se furişează acolo un anumit sens al lucrurilor. Şi te inspiră.”

 

Despre piesă

Universul din O haită de sfinți e bolnav, fascinat de morbul autodistrugerii.  Poveștile celor patru personaje din trilogia contemporană a lui Neil LaBute dezvăluie fiecare oroarea unei crime cumplite, la fel de absurdă ca ceea ce mână personajele – naivitatea, spaima, furia, minciuna, neînțelegerea. Un bărbat care-și ucide fetița, un cuplu care-și începe călătoria prin viață cu o moarte, o fată care, ca o Medee rătăcită în secolul 21, omoară ca să se răzbune pe bărbatul pe care l-a iubit.

Prima piesă publicată a dramaturgului Neil LaBute, O haită de sfinți, cu titlul original Bash, a însemnat un punct de cotitură în viața lui. Era anul 1995, LaBute avea 32 de ani și era mormon, membru al Bisericii lui Iisus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă. Bash i-a schimbat viața. I-a adus faimă, a fost începutul unei cariere de mare succes la nivel internațional, dar i-a adus și (auto)excluderea din rândul acestei comunități religioase.

Bash. The Latterday Plays, tradusă și montată pentru prima dată în România cu titlul Bash. O trilogie contemporană, un spectacol legendar al Teatrului Act, pus în scenă de regizorul Vlad Massaci, a iscat discuții și dispute teribile la apariția ei, mai ales în rândul comunității mormonilor din care autorul făcea parte la acel moment. Motivul? Îi punea într-o lumină defavorabilă pe mormoni, întrucât personajele, criminali chinuiți de propriile fapte, erau cu toții membri ai acestei comunități.

Bash este o piesă alcătuită din trei texte, fiecare având un titlu separat: Ifigenia în Orem, O haită de sfinți și Medeea Redux. Monologuri aparent fără nicio legătură unul cu altul, piesa aduce laolaltă poveștile unor oameni traumatizați de propriile fapte, oameni cu structuri dostoievskiene, purtând crime pe conștiință, ducând cu ei vinovății care taie în ei răni adânci, imposibil de vindecat. În primul monolog, Ifigenia în Orem, un bărbat povestește cum, în urmă cu mult timp, și-a sacrificat fetița de 5 luni, lăsând-o să se sufoce între pături. În cel de-al doilea text, O haită de sfinți, doi tineri, John și Sue, povestesc, fiecare separat, experiența unei petreceri, într-o noapte, la New York. Care se lasă cu o crimă. Victima? Un homosexual din Central Park. Iar cel de-al treilea monolog, Medeea Redux, este povestea cutremurătoare a unei mame care își mărturisește crima la poliție. O crimă cumplită pe care a pus-o la cale în ani.

La ceva timp după ce piesa a fost publicată și a avut loc ruptura de comunitatea mormonilor, Neil LaBute a povestit pentru The Guardian cum s-au petrecut lucrurile, explicând că, deși astfel de personaje cu vinovății teribile există și în alte texte ale lui, la Bash a deranjat faptul că personajele erau explicit mormoni. „Nici nu cred că au citit textul”, spune LaBute. „Au citit doar cronicile.” Și cel mai tare    i-a deranjat un anume titlu, apărut într-un ziar: Mormonii criminali. „Nu e tocmai o formă bună de publicitate. Aceste două cuvinte nu arată prea bine împreună…”

Ruptura a hotărât-o, de fapt, LaBute, care a avut de luat o decizie importantă. Însă, așa cum a mărturisit, decât să fie un mormon „rău”, a preferat să nu mai fie mormon deloc. „Nici nu cred că eram cu adevărat devotat”, a mai spus el, explicând că a trebuit să facă o alegere: „Membrii acestei biserici nu au voie nici să se uite la anumite filme, cele nerecomandate sub 18 ani, iar eu fac astfel de filme… Deci vine un moment când trebuie să alegi.”

Pe de altă parte, atunci când a revizuit piesa, și-a dat seama că a fixa personajele  într-o anumită comunitate religioasă înseamnă, de fapt, să-i reducă impactul. Or, intenția lui inițială a fost să arate contrariul. Și anume, că fiecare dintre noi poate fi unul dintre acești oameni. „Cu toții avem capacitatea de a face rău”, spune LaBute și-și apropie lupa de personaje…

 

Vlad Zamfirescu: „Asta mă atrage cel mai tare la Neil LaBute. Faptul că personajele lui sunt oameni ca noi”

– Interviu cu regizorul Vlad Zamfirescu –

De ce ai ales tocmai acest moment al istoriei noastre pentru a pune în scenă O  haită de sfinți? Ai simțit că e cel mai potrivit moment?

Nu știu dacă e cel mai potrivit, dar mi se pare un moment bun, pentru că are legătură cu ceea ce se întâmplă cu noi acum… simt că acești oameni, aceste personaje din piesă sunt într-o degringoladă, într-un moment în care nu mai știu pe unde s-o apuce și cred că așa suntem și noi acum, în perioada asta pe care o trăim. Sigur, din alte motive, dar…

Într-adevăr… Parcă e o mică apocalipsă în fiecare dintre noi.

Exact. Suntem într-o cumpănă, într-un moment în care nu ne mai putem întoarce la cum am fost, iar viitorul, oricum ar fi, va arăta altfel. Așa sunt și aceste personaje, au pățit ceva, au făcut ceva – ceva care le schimbă viața, le schimbă definitiv traiectoria. Iar al doilea motiv pentru care am ales să pun în scenă această piesă a lui LaBute acum este acela că mi se pare potrivită apropo de tot ce înseamnă astăzi  distanțare și toate condițiile create de Covid. E o piesă care se poate mai ușor monta și juca. Eu am ales-o inclusiv pentru varianta de a o face online, în cazul în care nu se va putea juca live, pentru că mi se pare că se pretează și pentru un spectacol online.

Pentru că ai jucat într-un spectacol celebru după acest text, pus în scenă la Teatrul Act, de Vlad Massaci, acum mai bine de 15 ani, presupun că te-au marcat cumva și piesa, și rolul pe care l-ai făcut atunci. Cum te-ai raportat la text atunci și cum s-a schimbat asta în timp?

Textul e același, eu sunt altul… Îl văd, poate, acum cu ochi mai maturi, mai profunzi. Dar știu că și acum, ca și atunci, încerc și am încercat foarte tare să văd omenescul personajelor. Care există, cu siguranță, și e bine că există. Nu sunt niște demenți care fac o crimă pur și simplu. În primul rând sunt niște oameni. Asta m-a atras cel mai tare la text. Și, în general, asta mă atrage cel mai tare la Neil LaBute. Faptul că personajele lui fundamental sunt oameni. Oameni ca noi. Cu frici, cu bucurii, cu temeri, cu speranțe, cu visuri, cu iubiri… și cu vinovății.

Acum, când am avut rolul regizorului, nu mi-am propus să schimb ceva. Cred că fiecare actor trece textul prin filtru propriu și evident că povestea devine a lui, personală, subiectivă și unică. Și m-am bucurat că am găsit niște actori minunați la Nottara. Eu cred foarte tare în ei și de-abia aștept să ajungă spectacolul la public.

Spui că sunt oameni, oameni cu povești, oameni chinuiți de propriile acte și păcate. Ca regizor acum, empatizezi cu ele? Ai încercat să le găsești o justificare pentru situația în care se află?

Cred că marea performanță a acestui spectacol ar fi ca spectatorul să nu se regăsească, să nu se identifice, dar să înțeleagă. Nu să fie de acord cu acele fapte, evident, dar să înțeleagă… Asta ar fi o ștachetă ridicată sus, pe care mi-aș dori s-o ating: să-i fac pe oameni să înțeleagă. Pentru că, în general, ne raportăm clișeistic la cei care săvârșesc o crimă. Nici nu ne punem problema de a nuanța, de a discuta, de a înțelege de ce… Prima reacție este să dai bir cu fugiții, să refuzi să ai de-a face cu un criminal și să-l judeci a priori, fără să vrei să înțelegi mecanismele care au dus la fapta respectivă. Deci cred că marea performanță ar fi ca spectatorul să înțeleagă. Și, înțelegând, în anumite momente chiar poți să empatizezi cu anumite reacții sau amintiri. E mare lucru să ajungi să înțelegi, să desfaci mecanismele ca la Dostoievski.

Pentru spectacolul de la Teatrul Nottara, ai ales să schimbi titlul piesei. Nu Bash, ci O haită de sfinți, care, de altfel, este titlul dat de Neil LaBute celei de-a doua părți…

Da, am ales să schimb titlul. Și mi s-a părut genial când LaBute ne-a mărturisit, într-un mesaj foarte frumos, că, de fapt, O haită de sfinți a fost titlul inițial al piesei. Dar i l-a schimbat un editor în urmă cu mulți ani, atunci când a publicat prima dată textul și era la început de drum. Probabil că acum n-ar mai accepta să-i fie schimbat un titlu… O haită de sfinți mi se pare un titlu senzațional. Bash nu e atrăgător,  nu e un titlu care ar spune prea multe publicului din România. Cred că O haită de sfinți va da acestui spectacol publicul pe care-l merită. Și, da, mi se pare minunat că am nimerit titlul pe care l-a dorit el inițial. O haită de sfinți se potrivește și rezumă foarte bine ce se întâmplă în toate cele trei bucăți și e și un titlu care te atrage, care te intrigă.

Există o replică în text care te-a marcat?

Da, este. Și mă rupe de fiecare dată. Este ultima replică din spectacol: „Parcă-l văd acolo în Phoenix, probabil că rătăceşte prin cine ştie ce părculeţe pentru copii, e sâmbătă şi el bântuie singur pe-acolo, printre tobogane. Nimic nu-l poate linişti, acum, când adevărul a ieşit la lumină. Şi uite aşa îi curg lacrimile pe obraz şi urlă spre cer. Torente de lacrimi şi urletele lui din toţi rărunchii spre cer: De ce?! De ce?!  Iar și iar. Şi nu primeşte niciun răspuns. Niciun răspuns…”

 

Actorii despre O haită de sfinți

„Un text puternic și dureros, care vorbește despre cele mai întunecate cotloane ale sufletului. Este înspăimântător să crezi că oameni simpli, ca mine și ca tine, oameni care aparent își duc viața cât se poate de normal, ascund asemenea secrete.”

Șerban Gomoi

 

„Ce înseamnă rău? Răutate? Ce definește răul? Care parte din noi poate face asta și, mai ales, care parte din noi poate argumenta, justifica răul? Unde sunt hotarele dintre bine și rău! Pentru unii, nicăieri! Întrebări pertinente și bântuitoare ale textului lui Neil LaBute.”

Dan Bordeianu

 

„John este un personaj complex, care are o părere diferită despre violență. Pentru mine, a fost interesant de explorat ce gândesc oamenii atunci când sunt mânați de ură. Concluzia: suntem capabili de orice.”

Rareș Andrici

 

„Sfinții…

Sfinții sunt cei care au trăit prin păduri, s-au adăpostit în scorburile copacilor, au mâncat rădăcini și au băut apă de ploaie. Sunt cei care și-au sfârtecat carnea din dragoste de Dumnezeu și de oameni. Au mers desculți și dezbrăcați și unii au fost acoperiți de păr asemenea lupilor. Au urlat și și-au plâns păcatele în pustiu, iar la sfârșit au murit singuri și au rămas neîngropați. Au fost batjocoriți, bătuți, alungați, torturați și uciși; o veritabilă haită feroce… cu păcatele din ei înșiși. Iar pentru acești zdrențăroși nebuni, Dumnezeu ține lumea. Ne rugăm ca Domnul să țină lumea teatrului pentru ca răul devastator ce bântuie haita de sfinți să existe numai în imaginație.”

Laura Vasiliu

 

„În încercarea de a-mi apăra personajul, declar pe proprie răspundere că Sue e cea mai «sfântă» din această «haită» și cu alibiul cel mai puternic.  Ea dormea cufundată într-un pat XXL, cu o cuvertură aurie, pe tot parcursul evenimentelor sângeroase. Din punctul ei de vedere, a fost cel mai frumos weekend și se bucură din plin să împărtășească asta cu voi, ascultătorii ei. Mă bucur că am ocazia să spun o poveste frumoasă și să o spun privindu-vă în ochi!”

Diana Roman

 

„Azi am intrat într-un magazin să cumpăr vopsele. Zugrăvesc casa. În culori. Vânzătorul mi-a pus în față paletarul: un evantai cu zeci și sute de culori. Pe scurt, am simțit boarea unei epifanii: Dumnezeu e vânzătorul, palerul suntem noi, făcuți din interminabile nuanțe, la nuanțe. De aceea nu am știut niciodată care sunt eu, cea adevărată: prea multe nuanțe. De aici, instinctele animalice, reacțiile imprevizibile, oricât am fi de civilizați. În momente de cumpănă și, implicit, de disperare, de nenumărate ori mi-am ridicat ochii spre cer implorând: Cine sunt eu, Doamne, cine sunt? – repetitiv și monocord – cine sunt eu, Doamne? Și știți ceva? Nu am primit niciun răspuns. „Niciun răspuns.”

Cerasela Iosifescu

 

Medeea Redux, un personaj pe care nu am să-l încap niciodată pe de-a-ntregul. O intuiesc, îi dau crezare, dar trebuie să învăț s-o iert. Medeea a existat, există și va exista atâta vreme cât se vor naște femei care sunt gata să sacrifice tot ce au mai de preț, pentru că… Încă mai caut răspunsul la asta! Rolul acesta este o piatră de încercare, dar poate fi o piatră prețioasă pentru o actriță.”

Luminița Erga

 

Dosar realizat de Monica Andronescu și Maria-Gabriela Constantin

Arhivă articole