Lecția

Lecția

de Eugène Ionesco
Traducerea: Vlad Russo și Vlad Zografi

Regia, ilustrația muzicală și light-design-ul: Felix Alexa
Scenografia: Carmencita Brojboiu

Distribuția:
Profesorul – Gabriel Răuță
Eleva – Cristina Juncu
Menajera – Catrinel Dumitrescu

Durata: 1 h 30 min.

Lecția – un joc de putere şi dominaţie reciprocă, îmbibat de violenţă şi de erotism

După propria mărturie a autorului, Lecţia îşi are izvorul în manualul de aritmetică al fiicei sale, Marie-France: „Mi-am zis că, pornind de la elementele cele mai simple ale aritmeticii, de la alfabetul aritmeticii, dacă pot să spun aşa, se poate face o piesă”.

Eugène Ionesco a scris Lecția în iunie 1950, iar prima montare a piesei a avut premiera anul următor, în februarie, la Théâtre de Poche. În 1953, a fost reluată la Théâtre de la Huchette, împreună cu Cântăreaţa cheală, în regia lui Nicolas Bataille, spectacolele înregistrând un mare succes. Au urmat montări în Anglia, Statele Unite, Japonia. Astăzi, Lecţia este una dintre cele mai jucate piese ale lui Eugène Ionesco.

Unul dintre reprezentanții de seamă ai teatrului absurdului, Eugène Ionesco a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură în 1969, alături de Arthur Adamov și Samuel Beckett, un an mai târziu fiind ales membru al Academiei Franceze şi primind, la Viena, Marele Premiu al Literaturii Europene. Universul creat de dramaturg surprinde, cu ironie, umor și grotesc, condiția omului modern, strivit de o societate de multe ori absurdă, cu norme care sufocă individualitatea și libertatea. Comicul fin, tăios este întrețesut cu nuanțele cele mai complexe și profunde, căci, în viziunea sa, abordarea aspectelor încărcate de dramatism nu se poate face decât prin această formulă: „Mi-am intitulat comediile «antipiese», «drame comice», iar dramele mele – «pseudodrame» sau «farse tragice», căci, mi se pare, comicul este tragic, iar tragedia omului e vrednică de luat în râs.”

Un critic acid al falsității ideologiilor, al limbajului demagogic și al abuzului de putere, teme care se regăsesc în Lecția, Eugène Ionesco nu și-a dorit, însă, să imprime un mesaj strict socio-politic, ci, mai degrabă, unul cu implicații psihologice, care depășesc realitatea imediată. „Nicio societate n-a putut desfiinţa tristeţea omenească, niciun sistem politic nu ne poate elibera de durerea de a trăi, de teama de a muri, de setea noastră de absolut. Condiţia umană e cea care guvernează condiţia socială, nu invers”, comentează el într-un articol din ziarul Observer, din 1958. „Opera trebuie lăsată să vorbească de la sine, făcând să tacă ideile preconcepute, prejudecăţile ideologice şi judecăţile prefabricate. O operă de artă este expresia unei realităţi incomunicabile, pe care încerci s-o comunici şi care, uneori, poate fi comunicată. Acesta e paradoxul şi adevărul ei.”

Audiență: AP12 – Acordul părinților pentru copiii sub 12 ani

Stagiunea 2020-2021

Sala George Constantin

Prima reprezentaţie: 17 septembrie 2020

 

Lecția de Eugène Ionesco

Traducerea: Vlad Russo și Vlad Zografi

Regia, ilustrația muzicală și light-design-ul: Felix Alexa

Scenografia: Carmencita Brojboiu

 

Distribuția:

Profesorul – Gabriel Răuță

Eleva – Cristina Juncu

Menajera – Catrinel Dumitrescu

 

Sufleur: Simona Bușoiu

Regia tehnică: Dana Popescu

 

Durata: 1 h 30 min.

 

Sinopsis

Scrisă în 1950, Lecția a fost montată pentru prima oară la Théâtre de Poche Montparnasse din Paris, în 1951, în regia lui Marcel Cuvelier, și a fost publicată în 1954. O piesă despre pericolele extremismului, orice ar însemna acesta, de la orice nivel, social, politic, interuman, Lecția este definitorie pentru stilul ironic, parodic, grotesc, care va caracteriza creația unuia dintre reprezentanții de seamă ai teatrului absurdului. Cele trei personaje, Profesorul, Eleva și Menajera, reflectă, în esență, declinul unei societăți în care au dispărut empatia, comunicarea, afecțiunea. Profesorul este puterea absolută, care crește treptat, hrănindu-se din încrederea și naivitatea Elevei, depersonalizată și strivită de cel care îi răpește dreptul la opinie, la mișcare, la vorbire. Menajera, vocea Conștiinței, nu are, de fapt, niciun rol activ în a provoca schimbarea reală, acceptând, cu resemnare, inevitabilul curs vicios al istoriei, fie că este istoria mare sau cea personală. Dacă în numeroase montări după Lecția s-a pus accentul pe substratul politic, viziunea lui Felix Alexa merge în direcția analizei psihologice, fiind interesat de mecanismele fine, care structurează raporturile interumane. Gabriel Răuță surprinde complexitatea personajului său, pornind de la notele joase, temperate, ale unui Profesor timorat, aparent inofensiv, ajungând până la paroxismul celui care încetează să se mai lupte cu partea întunecată din el. În contrapunct, Cristina Juncu pornește de la nivelul exploziv al entuziasmului, ajungând la descompunerea graduală a straturilor siguranței, care o lasă vulnerabilă în fața dezlănțuirii hiperbolice a iraționalului. Catrinel Dumitrescu face din rolul Menajerei un personaj misterios, care inspiră forță și calm în același timp, teamă și fascinație, pendulând între rolul de păpușar, care îl controlează pe Profesor, așa cum acesta își manevrează păpușile ținute captive în cuști, și cel de cronicar resemnat al istoriei.

 

„În Lecția, limbajul este folosit nu doar pentru a arăta dificultățile limbajului, ci și ca un instrument al puterii. Eleva, care la început era dornică să învețe, atentă și entuziasmată, își pierde treptat din vitalitate, iar profesorul, care inițial era timid și emoționat, câștigă tot mai mult în siguranță de sine și în autoritate. Deoarece cuvintele trebuie să aibă înțelesul pe care el decide să li-l confere, eleva ajunge să fie dominată de el. Disconfortul vizibil al elevei începe să se simtă din momentul când suferă brusc de o durere de dinți, «simptomul final», după cum explică menajera. În multe feluri, această durere de dinți indică pierderea capacității de a vorbi a elevei, pierderea darului limbajului, dar anunță și victoria fizicului asupra mentalului. Treptat, tot corpul o va durea, până când, într-un act de supunere totală, îi permite profesorului să împlânte cuțitul în ea, fiind de acord cu ultima afirmație a profesorului «Cuțitul ucide».”

(Martin Esslin, Teatrul absurdului)

 

Despre autor

Eugène Ionesco s-a născut pe 26 noiembrie 1909, în Slatina, iar când avea doi ani, familia a părăsit România și s-a stabilit la Paris, locul pe care îl va simți mereu acasă. Relația cu mama sa, Marie-Thérèse, va fi una specială, mai ales în contextul în care tatăl îi părăsește în 1916 pentru a se întoarce în România și a se înrola în armată. „Mama, care m-a crescut, era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor, în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei, ce a lăsat-o singură în marele Paris.” Adolescentul Eugène se simte alungat din paradis în 1922, când tatăl se întoarce și obține custodia sa și a surorii sale, Marilina. Întors în România, pe care a văzut-o drept un exil al ființei sale, învață limba română și este înscris la Liceul Sfântul Sava, unde, peste câțiva ani, avea să devină profesor de limba franceză. Adaptarea este dificilă, performanțele sale școlare lasă de dorit, este considerat un rebel, ca dovadă și mediile scăzute la purtare. După patru ani, Eugène se mută cu mama lui, care între timp părăsise Franța și venise în București. Acești patru ani de zbucium și chin interior îi vor marca profund scrierile viitoare și îi vor lăsa pentru toată viața neîmplinirea de a nu se fi născut francez. Eugène Ionesco nu a reușit niciodată să se simtă parte din poporul român, pe care îl considera „leneș în viața de zi cu zi, liric în poezie și tembel în politică”.

Debutează ca poet în anul 1928, în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi, și un an mai târziu îi apare primul volum de versuri, Elegii pentru ființe mici. Colaborează și cu alte reviste, precum Viața literară, Fapta, România literară, Rampa, Vremea, Universul literar, Viața Românească, unde trimite cronici literare, cronici plastice, pagini de jurnal, eseuri, poezii, fragmente de roman. După finalizarea studiilor de licență, în 1934, publică primul său volum de eseuri critice, Nu!, extrem de controversat la acea vreme, prin stilul tăios, ireverențios, prin curajul cu care dărâma de pe soclu figuri importante ale epocii.

În 1938, pleacă la Paris ca bursier, cu intenția de a-și susține doctoratul cu Tema morții și a păcatului în poezia franceză, pe care însă nu îl va termina, și se stabilește definitiv acolo în 1942. Nici condițiile grele de care se lovește la început, rămânând fără loc de muncă și trebuind să lucreze o vreme ca salahor într-o vopsitorie, nu îl fac să se întoarcă în România.

În 1950, debutează ca dramaturg, cu piesa Cântăreața cheală, montată la Theatre de la Huchette, în regia lui Nicholas Bataille, pe 11 mai 1950. Urmează alte piese, precum Lecția (1951), Scaunele (1952), Victimele datoriei (1953), care definesc stilul special, unic, al dramaturgului de a crea un teatru al absurdului punctat de un comic subtil și de o ironie acidă. Dacă la început piesele sale au fost primite mai degrabă cu răceală, cu timpul au ajuns să suscite un interes viu, fiind montate pe scena celui mai important teatru francez, La Comédie Française: Setea și foamea, Regele moare, în 1966. În 1970, este numit membru al Academiei Franceze, devenind primul dramaturg de origine română cu o asemenea distincție.
Primul volum de teatru apare în anul 1954, publicat la Editura Gallimard, urmat de alte șase care vor cuprinde întreaga creație dramaturgică a autorului. În paralel, publică volume de eseuri, jurnale, memorialistică, precum și două volume de proză (Fotografia colonelului, 1962; Solitarul, 1973).

Se stinge din viață în 1994, la Paris, și este înmormântat la cimitirul Montparnasse. Operele sale au fost traduse și montate în întreaga lume și sunt în continuare relevante pentru societatea actuală, prin felul în care abordează crizele omului contemporan: criza comunicării, a limbajului, dar și prin avertismentul pe care îl lansează cu privire la pericolul alunecării în totalitarism – politic, personal, social. A fost nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură în 1964, alături de Sartre.

 

Ionesciene

Sunt în același timp timid și agresiv. Simt în permanență că mă paște un pericol, nu pot să fiu niciodată complet relaxat. Îmi place să am prieteni, dar, din ce în ce mai mult, îmi place să fiu singur. Pot să stau ore întregi închis în camera mea, fără să răspund la telefon, fără să fac nimic și, totuși, nu mă simt singur. Mă simt mai singur printre oameni.

La trei ani voiam să vând castane coapte. La trei ani și jumătate voiam să devin polițist, la patru ani, doctor, dar nu orice tip de doctor, ci doctorul de familie, doctorul Durand cu barba lui.

Doar literatura m-a interesat mereu. Nu teatrul, ci literatura.

La patru ani, am mers cu mama la un spectacol cu păpuși în Luxemburg. Toți copiii râdeau, cu excepția mea. Mama a crezut că mă plictiseam și a vrut să plecăm. Dar eu nu mă plictiseam, eram uluit. Când am intrat în lumea teatrului, am adoptat stilul dintr-un spectacol cu păpuși.

Pentru mine, teatrul trebuie să fie simplificat și grotesc. Lumea îmi pare grotescă, absurdă, ridicolă, dureroasă. Nu viața e absurdă, nici istoria. E foarte logică, poți s-o explici, poți să-ți dai seama ce se întâmplă. Nu există ceva intrinsec absurd în existența noastră. Existența noastră în sine o găsesc inimaginabilă, neverosimilă.

Mă simt ca și cum aș fi detașat de lume și mă uit la ea ca la un spectacol pe care nu pot să-l înțeleg. Trebuie să exist în această lume, dar îi simt nesiguranța, stranietatea, caracterul neverosimil.

Pentru mine, lumea este o comedie, pentru că este ridicolă și tragică. Comedia este, pentru mine, o latură a tragediei. Comedia este mai tragică decât tragedia însăși. Tragedia are reguli: un personaj care se luptă cu destinul. Comedia nu are reguli. Este tragică pentru că nu există destin. Atunci când te lupți cu destinul, viața capătă un sens.

(Eugène Ionesco, într-un interviu realizat de Judith Jasmin în 1961, Radio Canada)

https://worldoftheatreandart.com/eugene-ionesco-the-most-famous-absurdist-playwright-who-broke-theatrical-traditions/

 

Lecția Profesorului

Gabriel Răuță: Dacă ar fi să mă exprim în limbajul piesei Lecția, aș spune că Eugen Ionescu e o știință aparte pentru orice actor, o știință de ale cărei taine ar trebui să te apuci încă de la Grădinița de Înalte Studii, sperând că, la un moment dat, poți lua doctoratul parțial sau, în scenariul ultim, doctoratul TOTAL. Simt cu tărie că universul personajelor lui Ionescu este, pe de o parte, unul de necuprins, iar pe de altă parte, unul complementar personalității actorilor care le interpretează.

Pe textele lui Ionescu am avut șansa de a lucra în două rânduri la Teatrul Nottara: în 2014, la spectacolul Noul locatar, în regia lui Gábor Tompa, și în frământatul an 2020, la spectacolul Lecția, în regia lui Felix Alexa. Practic, sunt încă la Grădinița de Înalte Studii, dar le consider experiențe teatrale, despre care pot spune ca m-au făcut să regăsesc în mine emoții uitate sau ascunse și să pun în temă multe gânduri și culori noi. Lecția este un text formidabil, iar spectacolul de la Nottara este un shot, un (dis)curs ludic-crud dintr-o răsuflare despre putere și norme, despre comunicare și persuasiune, despre năzuințe și aripi frânte.

Lecția este însă un drum lung, dar special pe care l-am parcurs alături de regizorul Felix Alexa, de scenografa Carmencita Brojboiu, de profesoara mea Catrinel Dumitrescu și de colega mea de scenă din ultimele trei producții în care am jucat la Nottara, Cristina Juncu. Am întrerupt repetițiile în martie, când cel-pe-care-nu-l-voi-numi a încremenit multe domenii. Am oprit Lecția și am primit șase luni parcă nesfârșite de teme de „vacanță”. În septembrie, am reluat lucrul cu convingerea că toate cele întâmplate între timp și ecourile acestor evenimente care continuă să trăiască în noi dau tărie și bogăție multor teme din text. Am căpătat și mai multă determinare de a pune spectatorii față în față cu acest spectacol. Iar victoria a ținut fix o zi. 17 octombrie. O zi – o Lecție. Dar într-un univers ionescian în care șapte plus unu fac, după caz, opt, opt bis, opt terț, opt quart și uneori nouă, sunt sigur că vom striga din nou adunarea.

 

Lecția Elevei

Cristina Juncu: O mai ții minte pe păpușica sau păpușelul ăla din primii ani de școală, care erai cândva tu, căreia sau căruia îi plăcea să învețe chestii noi și se bucura că tot crește și tot crește și tot adună informație? Mai ții minte ca la un moment dat ai început să pui termometrul pe bec diminețile, ca să creadă mama ca ai febră? De ce? Ce s-a întâmplat? Ce te-a făcut să nu mai ai chef să înveți? Sau cine?

Fiindcă face parte din curentul de teatru absurd, Lecția poate fi despre un milion de lucruri. Pentru mine, e despre momentul ăla când am început să pun termometrul pe bec. Cât efort, cât timp pierdut pentru a fugi de informația pe care, la un moment dat, oricum va trebui să o recuperezi! N-am înțeles atunci de ce o făceam, așa că încerc să înțeleg acum.

 

EXTRASE DIN TEXT:

PROFESORUL: Prin urmare, domnişoară, spaniola este limba-mamă din care au purces toate limbile neospaniole, între care spaniola, latina, italiana, franceza, portugheza, româna, sarda sau sardanapala, spaniola şi neospaniola – ba chiar şi, în anumite privinţe, limba turcă, mai apropiată, totuşi, de greacă, lucru absolut logic, din moment ce Turcia se învecinează cu Grecia, iar Grecia e mai aproape de Turcia decât stăm noi doi acum: aveţi aici încă o ilustrare a unei legi lingvistice extrem de importante, după care geografia şi filologia sunt surori gemene… Puteţi lua notiţe, domnişoară.

ELEVA: Bine, domnule.

PROFESORUL: Ceea ce deosebeşte limbile neospaniole între ele şi dialectele lor de alte grupuri lingvistice, cum ar fi grupul limbilor austriece şi neoaustriece sau habsburgice, ca şi de grupările esperantistă, helvetică, monegască, schwitzeră, andorriană, bască, şapcă, precum şi de grupurile de limbi diplomatice şi tehnice – ceea ce le deosebeşte, spun, este asemănarea lor izbitoare, care le face, de altfel, şi greu de deosebit una de alta – adică limbile neospaniole între ele, domnişoară, pe care reuşim, totuşi, să le deosebim graţie caracteristicilor lor distinctive, dovezi absolut incontestabile ale extraordinarei asemănări care face incontestabilă originea lor comună şi care în acelaşi timp le diferenţiază profund – prin menţinerea trăsăturilor distinctive despre care tocmai am vorbit.

ELEVA: Ooo! Daaaa, domnule!

PROFESORUL: Dar să nu ne pierdem în generalităţi…

ELEVA: Vai, domnule…

PROFESORUL: S-ar zice că vă interesează. Foarte bine, foarte bine.

ELEVA: O, da, domnule.

PROFESORUL: Nicio grijă, domnişoară. Revenim asupra lor mai târziu… sau poate nu mai revenim deloc. Cine ştie?

ELEVA: O, da, domnule.

PROFESORUL: Află, domnişoară, că orice limbă, să ştii şi să ţii minte asta până în ceasul morţii…

ELEVA: O, da, domnule, până în ceasul morţii… Da, domnule…

PROFESORUL: …şi ăsta e un alt principiu fundamental, domnişoară, orice limbă nu e în fond decât un limbaj, de unde rezultă în mod necesar că e alcătuită din sunete, sau…

ELEVA: Foneme…

PROFESORUL: Exact asta voiam să spun. Te poftesc să nu-mi faci paradă de cunoştinţe. Ascultă, mai bine.

ELEVA: Ascult, domnule. Da, domnule.

PROFESORUL: Sunetele, domnişoară, trebuie să fie prinse de aripi în zbor, ca să nu cadă în urechile surzilor. Prin urmare, când te hotărăşti să articulezi, se recomandă, pe cât posibil, să ridici foarte sus gâtul şi bărbia, să te înalţi pe vârfuri, uite-aşa, uite…

ELEVA: Da, domnule.

PROFESORUL: Taci din gură! Stai pe scaun şi nu mă-ntrerupe… Să emiţi, spuneam, sunetele foarte sus şi cu toată forţa plămânilor combinată cu cea a corzilor vocale. Uite-aşa: „papilă“, „evrika“, „Trafalgar“, „papi, papa“. În felul ăsta, sunetele, pline de-un aer cald mai uşor decât aerul înconjurător, vor pluti, vor pluti fără riscul de a cădea în urechile surzilor, care sunt adevăratele abisuri, adevăratele morminte ale sonorităţilor. Dacă emiţi mai multe sunete cu viteză accelerată, ele se vor agăţa automat unul de altul, alcătuind astfel silabe, cuvinte, ba chiar şi fraze, adică grupări mai mult sau mai puţin întinse, ansambluri pur iraţionale de sunete, lipsite de orice sens, dar tocmai de aceea capabile să se menţină fără riscuri la mare altitudine în aer. De căzut, cad doar cuvintele încărcate de sens, îngreunate de înţelesul lor, cuvinte care sfârşesc întotdeauna prin a pieri, prăbuşindu-se…

ELEVA: …în urechile surzilor.

 

Imagini din spectacol şi programarea reprezentaţiilor: www.nottara.ro

Dosar de prezentare realizat de Silvia Dumitrache

17 Octombrie 2020, ora 20:00, Sala George Constantin

Arhivă articole