Jaful

Jaful

de Joe Orton

Traducerea: Andrei Covaciu

Regia: Vlad Massaci

Asistența de regie: Corina Dragomir

Decorul: Tudor Prodan

Costumele: Carmen Secăreanu

Light-design-ul: Alin Popa

Songurile: Cristina Juncu

Pregătirea muzicală: Monica Ciută

 

Distribuția:

Domnul McLeavy – Sorin Cociș

Doamna McLeavy – Corina Dragomir

Fay McMahon – Diana Roman

Harold (Hal) – Vlad Bălan

Dennis – Răzvan Bănică

Inspectorul Truscott – Șerban Gomoi

Polițistul Meadows – Corina Dragomir

Durata: 2 h 10 min.

Sinopsis

O înmormântare cu bucluc. Un jaf de zile mari. O comedie neagră plină de situații nebune. O excelentă satiră la adresa bisericii, a ipocriziei sociale și a integrității poliției, Jaful propune un carusel de situații care mai de care mai neașteptate. Un polițist ciudat, o asistentă medicală căreia, în mod straniu, îi mor soții imediat ce se căsătorește, doi tineri hoți, la început de „carieră”, un proaspăt văduv și… soția lui decedată participă cu toții, cu voie sau fără voie, la o farsă nebună. La înmormântarea Doamnei McLeavy se întâmplă lucruri ciudate. Ce legătură există între un sicriu, un jaf și-o sumă mare de bani? Descoperiți la Teatrul Nottara

AP12 – Acordul părinților pentru copiii sub 12 ani


PRESĂ

„Se moare de râs timp de două ore jumătate, dar nu este râsul nostru. Nu asistăm la o amuzantă comedy noir, ci la o radiografie înspăimântătoare a societății noastre, goale de valori și de sentimente, o satiră cu iz tragic a lumii în care ne-am jefuit unul pe celălalt de onoare, sens, compasiune.

Alina Mariana Maer, Punctele de suspensie ale Decalogului

Stagiunea 2021 – 2022

Sala Horia Lovinescu

Data primei reprezentații: 17 decembrie 2021

 

Jaful de Joe Orton

Traducerea: Andrei Covaciu

 

Regia: Vlad Massaci

Asistența de regie: Corina Dragomir

Decorul: Tudor Prodan

Costumele: Carmen Secăreanu

Light-design-ul: Alin Popa

Songurile: Cristina Juncu

Pregătirea muzicală: Monica Ciută

 

Distribuția:

Domnul McLeavy – Sorin Cociș

Doamna McLeavy – Corina Dragomir

Fay McMahon – Diana Roman

Harold (Hal) – Vlad Bălan

Dennis – Răzvan Bănică

Inspectorul Truscott – Șerban Gomoi / Lucian Ghimiși

Polițistul Meadows – Corina Dragomir

 

Regizor tehnic: Dragoș Moloiu

Sufleur: Diana Câmpeanu

 

Durata: 2h 10 min (fără pauză)

 

Sinopsis

O înmormântare cu bucluc. Un jaf de zile mari. O comedie neagră plină de situații nebune. O excelentă satiră la adresa bisericii, a ipocriziei sociale și a integrității poliției, Jaful propune un carusel de situații care mai de care mai neașteptate. Un polițist ciudat, o asistentă medicală căreia, în mod straniu, îi mor soții imediat ce se căsătorește, doi tineri hoți, la început de „carieră”, un proaspăt văduv și… soția lui decedată participă cu toții, cu voie sau fără voie, la o farsă nebună. La înmormântarea Doamnei McLeavy se întâmplă lucruri ciudate. Ce legătură există între un sicriu, un jaf și-o sumă mare de bani? Descoperiți la Teatrul Nottara

„Ce are textul ăsta mai special e faptul că e complet ireverențios cu absolut toate tabuurile. Dacă privești lumea în acest fel, atunci nimic nu te mai înspăimântă. De exemplu, moartea e ceva înspăimântător, iar piesa asta pur și simplu ia moartea peste picior.

Cred că e o comedie inteligentă. Așadar, dacă te consideri în categoria oamenilor deștepți, vino să vezi comedia asta!”

Vlad Massaci, regizor

 

Joe Orton, scene dintr-o viață tumultuoasă

S-a născut în prima zi a anului 1933, în Leicester, într-o familie de muncitori. John Kingsley Orton și-a petrecut copilăria alături de fratele și cele două surori mai mici,  într-o locuință tipică pentru muncitori, într-un cartier sărac, într-o familie de unde iubirea lipsea cu desăvârșire, lângă o mamă care suferea de tuberculoză. „Mohorâtă, lipsită de viață, tristă și monotonă”. Așa descria sora lui, Leonie, atmosfera de acasă. Nu e de mirare că, imediat ce a fost posibil, John Orton a ales să plece.

În adolescență, a început să fie atras de zona teatrului, iar în 1951, a obținut o bursă la Academia Regală de Artă Dramatică din Londra. Acesta este momentul când îl întâlnește pe Kenneth Halliwell, un bărbat interesant, inteligent, tulburat, cu șapte ani mai mare, de care destinul avea să-l lege implacabil, care avea să-i marcheze și viața, și moartea… Din acest punct, existența avea să i se schimbe radical, purtându-l spre propriul destin, spre o carieră de dramaturg scurtă, dar de mare impact, spre o viață tumultuoasă, nebună, și spre o moarte violentă… la 34 de ani.

În cei câțiva ani în care a apucat să scrie, a reușit să șocheze publicul cu textele lui în care clocotea revolta, în care nu s-a sfiit să scandalizeze și să critice pe față ipocrizia societății și a bisericii catolice. Comediile lui negre, un amestec excelent de farsă, cinism, ironie amară și umor sclipitor au lăsat urme adânci în istoria literaturii dramatice, chiar dacă nu de la început.

Întâlnirea lui cu Kenneth Halliwell a echivalat cu descoperirea propriei identități, iar legătura lor strânsă și puternică s-a transformat rapid într-o poveste de iubire pasională, care avea să se încheie cu o crimă. Halliwell, actor și el însuși dramaturg, i-a devenit mentor și iubit, descoperind în el un spirit înrudit și un simț al umorului comparabil cu al lui. Iar Orton, într-o perioadă în care homosexualitatea era pedepsită, și-a afirmat deschis convingerile, cu același curaj nebun care l-a caracterizat toată scurta lui viață și care l-a făcut să nu țină niciodată cont de convenții.

După ce au absolvit Academia Regală de Artă Dramatică, cei doi s-au apucat să scrie împreună, dar fără succes. Însă, convinși fiind că sunt „speciali”, cei doi au refuzat să lucreze perioade lungi din viața lor, ducând adesea o existență aproape ascetică și trăind extrem de modest. Revolta lor la adresa unei societăți pline de tabuuri avea să se manifeste la un moment dat printr-un fel de joc straniu… ce avea să-i ducă direct la închisoare. Pe la începutul anului 1959, cei doi au început să sustragă cărți de la biblioteci publice și să le modifice conținutul, înainte să le returneze. Strecurau înăuntru, în locul paginilor pe care le rupeau, alte pagini, spre exemplu cu imagini cu bărbați tatuați, pe jumătate goi… În mai 1962, au fost descoperiți și au fost condamnați la șase luni de închisoare. Amândoi au protestat, susținând că au primit o pedeapsă atât de aspră ca o formă de discriminare pentru că sunt „altfel”. Închisoarea avea să se dovedească o experiență incredibilă pentru Orton, căruia, se pare, despărțirea de Halliwell i-a folosit. Și, brusc, a putut să creeze la un alt nivel. Mărturisirea lui legată de acea perioadă este extrem de concludentă: „Mi-a afectat întreaga atitudine la adresa societății. Dacă înainte eram vag conștient că ceva e putred, pe undeva pe-acolo, închisoarea n-a făcut decât să-mi cristalizeze această impresie. Târfa asta bătrână care e societatea noastră și-a ridicat fustele, iar duhoarea a fost destul de urâtă… Faptul că am fost acolo, la zdup, a adus un fel de detașare scrisului meu. Nu mai eram implicat. Și… brusc, a funcționat.”

A urmat o perioadă de efervescență, în care Orton și-a scris textele lui de succes. Entertaining Mr Sloane, o comedie neagră, care atingea problema homosexualității și a ipocriziei sociale, a fost bine primită și apreciată de dramaturgi celebri, precum Tennessee Williams, iar Loot/ Jaful fiind premiat de Evening Standard pentru Cea mai bună piesă. Succesul lui ca dramaturg avea să-l îndepărteze însă de partenerul său, care s-a izolat în lumea lui și a devenit dependent de antidepresive.

Pe data de 9 august 1967, când Orton avea 34 de ani și se afla într-un moment de efervescență, Halliwell l-a ucis cu nouă lovituri de ciocan în cap și apoi s-a sinucis luând o supradoză de medicamente. Se pare că, în urmă cu patru zile, Orton îi spusese unui prieten că ar vrea să se despartă de el, dar nu știe cum. Halliwell a lăsat și un bilet atunci când s-a sinucis: „Explicația pentru tot ce s-a întâmplat aici se află în jurnalul lui. P.S. Mai ales în ultima parte.” Se pare că această notă face referire la promiscuitatea lui Orton… pe care acesta nu se sfiește s-o pună pe hârtie în propriul jurnal, care, însă, se sfârșește brusc în mijlocul unei fraze, pe data de 1 august, cu câteva zile înainte de moartea lui violentă, ceea ce sugerează faptul că ultimele pagini ar fi fost smulse.

În scurta lui existență, Joe Orton a scris două romane și mai multe piese de teatru, dintre care cea mai cunoscută rămâne Jaful, dar prin stilul lui acid și ironia ușor excentrică a deschis drumuri importante, vorbind direct despre subiecte mai degrabă interzise, reușind să scrie cu umor despre subiecte precum moartea, religia și sexul, amuzându-și și șocându-și publicul prin comediile lui negre.

 

Despre piesă

Jaful (Loot) a fost cea mai de succes piesă din timpul vieții lui Joe Orton, o viață și o carieră, de altfel, extrem de scurte. După un prim draft terminat în toamna lui 1964, Jaful a avut premiera la Cambridge Arts Theatre, în 1965. Reacțiile au fost destul de împărțite la acel moment, de la unele extrem de entuziaste, la critici acide, care, de altfel i-au afectat și vânzările.

După cele două producții majore cu Entertaining Mr Sloane și The Good and Faithful Servant, pentru televiziune, Jaful era cel de-al treilea text care se anunța de mare impact. Era, de altfel, prima lui încercare de a scrie o farsă. Ceea ce avea să-i permită să creeze personaje care să se poarte liber, fără niciun fel atenție pe care s-o acorde convențiilor sociale și acelui tip de moralitate care ghida societatea. Farsa era mină de aur pentru revoltatul din el. Fără nicio piedică, avea să critice dur în acest text ipocrizia societății, atitudinea în fața morții și, mai ales, corupția. Corupția la toate nivelurile. De la biserică la poliție și la întregul aparat de stat, nimic și nimeni nu scapă de critica acidă a lui Joe Orton. Creează în Jaful o lume absurdă, nebună, în care nimeni nu e curat, în care se joacă interesant cu limitele convențiilor farsei populare, în care nu există personaje pozitive.

După premiera din 1965, care a stârnit în presă și reacții puternic negative, piesa a fost pusă în scenă în anul următor, cu un succes mult mai mare și avea să câștige și câteva premii. Povestea înmormântării cu bucluc a Dnei McLeavy și a jafului de la banca de lângă pompele funebre stârnește în continuare interesul regizorilor din întreaga lume. În montarea de la Teatrul Nottara, regizorul Vlad Massaci îi adaugă o notă brechtiană, prin songurile create special de Cristina Juncu pentru fiecare dintre personaje.

Un umor rece, ascuțit, o poveste la care uneori veți râde în hohote, iar alteori veți zâmbi amar, un spectacol cu multă muzică excelentă de care vă veți bucura live! Așa arată Jaful de la Teatrul Nottara!

 

„Cred că e o comedie inteligentă”

– interviu cu regizorul Vlad Massaci –

 

Jaful lui Joe Orton e un text care în anii 1960 rupea tabuuri, avea curajul să vorbească pe față despre ipocrizia societății, despre biserică, o farsă cu un umor nebun. De ce ai ales să pui în scenă acest text acum, la final de 2021, în plină pandemie, la Teatrul Nottara?

Eu sunt un mare fan al grupului Monty Python, din anii ’70 și mi s-a părut că acest text se pretează pe acel tip de umor. Iar eu ador să lucrez comedie, tocmai pentru că mi se pare că să faci un spectacol de comedie e mult mai greu decât oricare alt gen.

Ce are textul ăsta mai special e faptul că e complet ireverențios cu absolut toate tabuurile, într-adevăr. Dacă privești lumea în acest fel, atunci nimic nu te mai înspăimântă. De exemplu, moartea e ceva înspăimântător, iar piesa asta pur și simplu ia moartea peste picior. Religia e un reper necesar, desigur, pentru orice om care are nevoie de acest reper, dar se știe, nu de ieri, de azi, despre diverse scandaluri sexuale din sânul bisericii catolice. Și pe toate astea, Joe Orton vrea să le ironizeze. La fel cum vrea să ironizeze absurdul autorităților. În primul rând poliția, dar, prin poliție, e ironizată toată structura statului. Citind piesa, am simțit aceeași satisfacție pe care am simțit-o când citeam Maestrul și Margareta al lui Bulgakov, unde acțiunea se întâmpla în cei mai negri ani ’30, la Moscova, și unde satisfacția era – pentru că știam și din istorie, și din literatură, dar știam și pe proprie piele din epoca comunismului de la noi, din anii ’80 – știam, deci, cât de absurd și de periculos era să trăiești în societatea aia. Și, cu toate astea, țineai cu diavolul. Pentru că diavolul, pur și simplu, avea o putere mult mai mare peste puterea care ne opresa pe noi toți.

Iar acel diavol e aici, în Jaful, Inspectorul Truscott…

Exact. Răul în forma lui pură, dar în același timp comică… Deci cam asta m-a mânat pe mine în alegerea acestui text. Și mai e și ironizarea morții în plină pandemie. În acești doi ani de pandemie și de spaimă de moarte, mi s-a părut foarte potrivit să ironizăm moartea. Moartea concretă.

Orton a fost un revoluționar, un revoltat. OK, la acel moment, acest gen de revoltă însemna ceva. Care ar mai fi relevanța unui astfel de text azi, când putem să spunem orice despre oricine…

Nu latura asta strict socială m-a interesat în piesă. Și… e-adevărat, noi putem să spunem orice, numai că la nivelul mentalității cumva suntem foarte puțin schimbați. Pe dinăuntru, noi, ca societate, suntem prea puțin schimbați. Noi am rămas tot în acea mentalitate, care e descrisă cel mai bine așa: național-comunism cu accente legionare. Asta e societatea românească de azi. E un reviriment extraordinar de puternic al influenței bisericești din perioada interbelică, care se întrețese incredibil de bine cu național-comunismul lui Ceaușescu. Sigur că există și un strat care a existat întotdeauna în societățile din est, europenizat, perfect compatibil cu orice societate democratică. Prin urmare, textul lui Joe Orton chiar are ceva de spus în România de azi.

Piesa e într-o zonă de umor englezesc… Ce linii ai exploatat din acest text, ca să răspundă căutărilor publicului nostru?

Nu pot să pretind că e genul de comedie pe care s-o aprecieze toată lumea. Acest spectacol trebuie să-și caute publicul. Și sper să i se dea suficient timp ca să-și găsească acel public. Dar oamenii care merg la teatru sunt oameni deștepți. Am așteptări de la ei. Și sper că vor aprecia acest tip de umor.

Și în ce constă sâmburele lui?

Într-o asumare grațioasă a absurdului. Cred că acești oameni din piesă știu exact că viața e absurdă și, atunci, mai bine e să nu încerci s-o ordonezi, ci, din contră, să încerci să ți-o asumi ca atare și să intri în jocul ei.

Ai construit o linie muzicală specială pentru acest text. Songuri. Care e sensul lor?

Ceea ce m-a dus la songuri e ideea că în multe momente actorul vorbește direct cu spectatorul. Și, deși replicile teoretic s-ar adresa celorlalte personaje, există situații unde eu i-am încurajat pe actori să vorbească direct cu publicul.

Ușor brechtian…

Exact. Și songurile vin tot din zona brechtiană. Mi-am dorit o formă de distanțare. Pentru că e mai simplu să vorbești cu distanțare despre toate ironiile la adresa oricărei societăți.

Dacă ar fi le spui spectatorilor un motiv pentru care să vină să vadă acest spectacol, ar fi…

Cred că e o comedie inteligentă. Așadar, dacă te consideri în categoria oamenilor deștepți, vino să vezi comedia asta!

 

Despre universul sonor

Cristina Juncu și o lume de… songuri

Pentru mine, o lume de-asta nebună e materialul ideal de creație – în orice direcție m-aș duce cu muzica, cumva tot se va potrivi. Îmi dă libertate maximă, iar absurdul (pe care tare mult îl iubesc) se poate desfășura în toată splendoarea lui și în linia melodică, dar, mai ales, în versuri. Am multă nevoie de libertate, fiindcă sunt un om excesiv de organizat în tot ce fac. Tendința mea e să bag lucrurile frumos în cutii, pe categorii, așa că, dacă universul spectacolului mă limitează la o cutie foarte mică, eu voi face cutii și mai mici și creativitatea se va înghesui tot mai mult. Așadar, vreau să le mulțumesc frumos lui Joe Orton și lui Vlad Massaci pentru cutia gigantică pe care au creat-o, prin spațiul vast al căreia am putut să mă joc liberă.

Că tot spuneam de cutii – pentru spectacolul ăsta, mi s-a părut că Beatles-ii sunt cutia potrivită. Massaci își dorea foarte tare să sune a Monty Python, eu îmi doream foarte tare să fie rock, pentru că era o provocare (nu mai făcusem instrumentale de rock înainte) și pentru că era potrivit cu epoca în care se desfășoară acțiunea. Ne-am dorit mult și ca totul să fie bazat pe orgă funerară, având în vedere că totul se întâmplă în jurul sicriului doamnei McLeavy și al  înmormântării ei. Cumva toate astea s-au întâlnit la Beatles. Acolo unde s-a putut, am transformat însemnătatea cântecului original în opusul ei –  Imaginează-ți, cântecul despre „cea mai tolerantă casă de toleranță”, bordelul utopic al lui Hal, în care lumea va învăța incluziunea socială, face trimitere, desigur, la imnul utopicei ere hippie, Imagine; Fiindcă, songul-confesiune al lui Fay despre actul caritabil de a lua vieți omenești face trimitere la Because, tulburătoarea odă adusă misterelor vieții, iar I Want You, revolta Beatles-ilor împotriva autorităților americane (Uncle Sam) care trimiteau cu forța tinerii în Vietnam, devine, aici, chiar cântecul autorităților (Truscott).

 

PUZZLE DE IDENTITĂȚI

Sorin Cociș

…în rolul Dl Mc Leavy

Dl McLeavy e o caricatură. În sufletul lui se crede un om bun, dar e foarte deformat și obtuz. E un om închis… iar asta și din cauza ipocriziei care ne înconjoară pe toți și în toate domeniile, și din pricina propriilor lui convingeri, care s-au radicalizat în timp. Spune că totul ar trebui să fie corect și drept și să se desfășoare după legile lui Dumnezeu… dar evident că el însuși nu face asta. Tot ce vrea e să fie un reprezentant de vază al societății și să fie apreciat… să pozeze permanent.

La ce visează?

Nu prea visează… pentru că idealurile lui sunt foarte mici.

De ce-i e frică?

Să se abată de la linia aceea falsă pe care merge, despre care crede că e cea bună și corectă. E un super-îndoctrinat.

Ce-i displace la lumea din jur?

Lipsa de respect pentru valorile lui.

 

Corina Dragomir

…în rolul Dna McLeavy, decedată

Dna McLeavy e absentă și prezentă, în același timp. Înmormântarea ei îi adună pe toți la ea acasă. De-acolo, din sicriu, aude și vede tot. E revoltată și cred că dacă s-ar putea mișca și ar putea vorbi, ar rezolva pe loc multe dintre situații, pentru că a fost o femeie foarte voluntară. Fierbe și acum de revoltă, că nu se poate ridica să facă ordine. E supărată că fiul e în continuare dezordonat și nu e capabil să urmeze niște reguli clare. Pe de altă parte, simte o oarecare satisfacție că strădania ei de a-l învăța să spună întotdeauna adevărul a dat oarece rezultate, chiar și în felul bizar în care el o face. Cât despre soț, dacă vrea să se recăsătorească atât de repede cu asistenta, îi dorește să moară în trei zile…

 

Diana Roman

…în rolul Fay McMahon, asistenta medicală

Fay e genul de om de care trebuie să te ferești. E foarte vicleană și foarte inteligentă. E malefică. Și foarte perspicace. Și… nu știu dacă-mi iese, dar e și foarte șarmantă.  N-are decât o singură slăbiciune în viață: banii. Da, e un mic monstru. Și, cu toate astea, culmea!, nu cred că e deloc o persoană antipatică. Ce pot să spun? Mă amuză să joc un personaj căruia mi-e greu să-i găsesc vreo calitate.

La ce visează?

La bani.

De ce-i e frică?

De moarte. Și să nu fie prinsă…

Ce-i displace la lumea în care trăiește?

Că nu-i suficient de coruptă societatea.

 

Vlad Bălan

…în rolul Harold, fiul domnului Mc Leavy

Hal nu e un om rău, e un puști naiv, care are nevoie de dragoste și de atenție, pentru că i-au lipsit, pentru că a primit o educație strict religioasă, dar nu i s-a explicat niciodată de ce anumite lucruri sunt rele și de ce altele sunt bune. Pe toate le-a luat ad litteram, de-asta și spune adevărul la modul abrupt și absurd. Pentru că a primit o educație în formă, și nu în conținut. El însuși e o doar o formă. Iar înăuntru se află un suflet care e îndrăgostit de Dennis, un suflet care vrea să descopere lumea, să trăiască. E prins într-o logică total absurdă. Și exact asta m-a interesat să-i găsesc personajului: acea logică strâmbă, care îl face să se teamă că ajunge în iad dacă o dezbracă pe mama moartă, dar e la adăpost de pedeapsa divină dacă-l pune pe prietenul lui să facă asta… De fapt, în acest text e vorba despre cât de mulți demoni se ascund în spatele unor forme fixe.

La ce visează?

Să plece din țară, să-și trăiască viața.

De ce-i e frică?

Să n-ajungă-n iad.

Ce-i displace la lumea în care trăiește?

Faptul că ne raportăm la niște forme ca și cum ar avea fond. Preferăm să trăim în minciună, decât să spunem că împăratul e gol.

 

Răzvan Bănică

…în rolul Dennis, micul infractor de la pompele funebre

Dennis e un puști teribilist, imatur, inconștient de gravitatea faptelor lui. E un tânăr furios, care are nevoie de adrenalină. De fapt, e dependent de adrenalină. Îi place viața, îi plac femeile frumoase, îi plac și băieții frumoși… E un tip căruia îi plac experiențele. Și e un om al extremelor. Nu-i plac liniștea, monotonia, regulile. Se crede un lider înnăscut și nimeni nu se ridică la nivelul pregătirii lui de mic borfaș…

La ce visează?

La bani.

De ce-i e frică?

De închisoare. Pentru că închisoarea presupune lipsa bucuriilor vieții, din care el se hrănește.

Ce-i displace la lumea în care trăiește?

Că trebuie să se supună regulilor.

 

Șerban Gomoi

…în rolul Inspectorul Truscott

Truscott e perspicace, foarte perspicace, dar exact atunci când nu trebuie și exact acolo unde nu trebuie. Mai exact, nu prea știe ce face, dar are un noroc chior. Scopul lui e să-și facă treaba repede, cât mai repede. E corupt, dar e corupt, pentru că se ivește ocazia… Are un soi de ferocitate, care îi dă o stabilitate ciudată, ca o stea norocoasă care-l urmărește. Și de aici rezultă un soi de malefic… cu nuanțe comice. E un mare fanfaron.

La ce visează?

Să i se facă statuia detectivului perfect în fața Scotland Yard-ului.

De ce-i e frică?

De superiori.

Cum vede el lumea din jur?

Toți sunt posibili suspecți, până nu li se dovedește nevinovăția…

 

Corina Dragomir

…în rolul polițistul Meadows

Meadows e singurul om cinstit de-acolo. S-a făcut polițist, pentru că vrea o lume mai bună. Și are inocența începătorului, încă neatins de corupție. E foarte emoționat și se poartă prostește.

 

Dosar de prezentare realizat de Monica Andronescu

Arhivă articole