Figaro

Figaro

după Nunta lui Figaro

de Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais

Traducerea şi adaptarea: Mihai Lungeanu

Regia: Mihai Lungeanu

Decorul: Victor Diaconu

Costumele: Liliana Cenean

Muzica: Tibor Cári

Coregrafia: Mălina Andrei

Asistent regie: Alexandra Aga

Asistent costume: Maria Dore

 

Distribuția:

Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais – Alexandru Repan

Contele Almaviva, mare coregidor al Andaluziei – Dani Popescu

Contesa, soția sa – Isabela Neamțu

Figaro, valet de cameră al contelui și paznic al castelului – Răzvan Bănică

Suzanne, prima cameristă a contesei și logodnica lui Figaro – Ioana Calotă

Marcelline, guvernantă – Ada Navrot

Bartholo, medic în Sevilla – Cristian Şofron

Bazile, profesor de clavecin al contesei – Ion Haiduc

Antonio, grădinarul castelului, tatăl lui Fanchette – Cristian Nicolaie

Fanchette, fiica lui Antonio – Mihaela Subţirică

Cherubin, primul paj al contelui – Ciprian Chiricheș / Theodor Șoptelea

Don Gusman Brid’oison, locotenentul reședinței – Filip Ristovski

Pedrille, hăitașul contelui – Vlad Gălăţianu

Doi valeți – Cristian Baboș / Freddy Paraschiv

Două fete – Diana Cîmpeanu / Ionela Bahnaru

Durată: 2 h 10 min

„Autorul textului, Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais, el însuşi un real model pentru personajul creat (ceasornicar, inventator, muzician, politician, refugiat, spion, editor, traficant de arme și revoluționar – atât francez, cât și american) şi-a pus mari speranţe în nivelul satiric al textului comic. Mai ales într-o vreme când puterea discreţionară făcea greu de suportat viaţa supuşilor lipsiţi de orice alt fel de sprijin decât un drept la viaţă „firesc, normal, natural”. Contemporaneitatea situaţiei nu mai cere lămuriri. Zice Figaro: „să te răzbuni pe cei care-ți strică socotelile, stricându-le la rându-ți pe-ale lor, e un procedeu curent. Aşa că… la fel vom proceda și noi!” Desigur, nu e singura dovadă de inteligenţă a personajului nostru, care îşi clamează dreptul de a fi… Figaro, adică de a nu accepta jocurile subterane care alterează adevărul, de a rămâne onest într-un profesionalism dovedit, de a-şi câştiga (şi păstra) o parteneră sentimentală pe măsura sa.

Un ritm sugerat încă din subtitlul piesei (La Folle Journée – Ziua nebună) a cerut un spaţiu scenografic generos în posibilitatea de a construi permanent cât mai multe ipostaze surprinzătoare faţă de indicaţia principală: viitorul dormitor conjugal – spaţiu de ecluză între pretenţiile celor doi stăpâni aflaţi în conflict.

Costumele unei epoci teatrale (mai degrabă decât exact istorice) vor colora o permanentă şi alertă mişcare a personajelor implicate (intrări şi ieşiri, apariţii şi dispariţii, treceri şi prezenţe – construite pentru a ilustra permanenta stare de neîncredere şi de suspiciune, de pândă şi de ascultare, de urmărire şi de supraveghere pe care o conduce, discret, din umbră don Basilio, dar pe care o practică toată lumea). Muzica inspirată de temele conflictuale (dar şi de culoarea personajelor principale) va puncta şi dezvolta, (printr-o repetată trimitere la cunoscuta arie a lui Figaro), surprizele care se înlănţuie fără încetare, spre menţinerea interesului spectatorului prins între jocul de oglinzi ale propriilor sale (de)mascări morale şi satira fără drept de apel proferată în numele celor slabi de către un Figaro puternic, chiar dacă supus şi el greşelii, abil (şmecher), chiar dacă iubind dreptatea şi onestitatea, îndrăgostit real, chiar dacă (sau tocmai pentru că) se dovedeşte un fin cunoscător al firii umane. Introducerea în spectacol a personajului Beaumarchais, care îşi construieşte personajul Figaro la vedere, povestindu-i biografia plină de evenimente reale (am spune azi mediatice) îşi propune să lege cele două perioade istorice într-o atitudine generală de înţelegere a unei experienţe de viaţă exemplară şi a unei istorii inconfortabile, care se repetă spre dezamăgirea tuturor. Dar, cum spune Beaumarchais despre Figaro (sau poate chiar despre el însuşi): „Ce ciudate-nlănțuiri de fapte! Şi cum de i s-au întâmplat tocmai lui toate astea? Și de ce tocmai astea și nu altele? Şi cine i le-a hărăzit? Plecat fără să ştie pe-un drum pe care îl va părăsi fără să vrea, l-a străbătut cu patimă, însetat de viață și de plăcerile ei… ambițios din mândrie… harnic de nevoie… și leneș din plăcere! A văzut de toate, a făcut de toate, a trecut prin toate. Cât a fost sărac, l-au disprețuit. Când a fost deștept, l-au urât. Acum, că are şi soție frumoasă, și avere toți vor dori să îi devină prieteni. Asta, atât timp cât nu vor uita că are şi nevastă… și bani ! E aşa de plăcut să fii iubit pentru tine însuţi! Şi să nu uitaţi: în Franţa, totul se sfârşeşte prin cântec.”

Mihai Lungeanu, regizor

Sala Horia Lovinescu

Prima reprezentație: 15 martie 2019

Figaro,
după Nunta lui Figaro
de Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais

Traducerea și adaptarea scenică: Mihai Lungeanu

Regia: Mihai Lungeanu
Costumele: Liliana Cenean

Decorul: Victor Diaconu
Coregrafia: Mălina Andrei

Muzica: Tibor Cari

Asistent regie: Alexandra Aga

Asistent costume: Maria Dobre

Distribuția:

Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais – Alexandru Repan

Contele Almaviva, mare coregidor al Andaluziei – Dani Popescu

Contesa, soția sa – Isabela Neamțu

Figaro, valet de cameră al contelui și paznic al castelului – Răzvan Bănică
Suzanne, prima cameristă a contesei și logodnica lui Figaro – Ioana Calotă
Marcelline, guvernantă – Ada Navrot

Bartholo, medic în Sevilla – Cristian Șofron

Bazile, profesor de clavecin al contesei – Ion Haiduc

Antonio, grădinarul castelului, tatăl lui Fanchette – Cristian Nicolaie
Fanchette, fiica lui Antonio – Mihaela Subțirică

Cherubin, primul paj al contelui – Ciprian Chiricheș / Theodor Șoptelea

Don Gusman Brid’oison, locotenentul reședinței – Filip Ristovski
Pedrille, hăitașul contelui – Vlad Gălățianu

Doi valeți – Cristian Baboș, Freddy Paraschiv

Două fete – Diana Cîmpeanu, Ionela Bahnaru

Regiza tehnică: Laura Libiu
Sufleur: Violeta Popa

Durata: 2h 10 min. (fără pauză)

SINOPSIS

Figaro, descurcărețul valet al contelui Almaviva, vrea să se însoare cu Suzanne, prima cameristă a contesei Almaviva. Plictisit de mariaj, contele își reclamă ius primae noctis, dreptul nobiliar de a aproba căsătoria și de a petrece prima noapte cu mireasa. Totodată, caută să împiedice în fel și chip cununia celor doi. Pentru aceasta, el recurge la ajutorul Marcellinei, care încearcă să îl forțeze pe Figaro să o ia de nevastă, în contul unor datorii bănești mai vechi. Între timp, Cherubin, pajul contelui, o curtează pe Fanchette, fiica grădinarului, dar îndrăgostit cum este de… iubire, el îi face asiduu curte și contesei Almaviva.

Intrigile amoroase se țin lanț în această comedie. Nu lipsesc, firește, nici biletele anonime, nici întâlnirile încrucișate ori răsturnările de situație. În final, prin complicitatea contesei, cei doi servitori îi zădărnicesc contelui planurile și totul se termină cu bine.

În epocă, mesajul piesei a fost unul protestatar, incendiar, am putea spune: istețul Figaro reușește să îi pună bețe-n roate contelui, dovedindu-se mai viclean decât acesta, pentru își atinge scopurile. Autoritatea și aroganța nobiliare sunt înfruntate cu succes de viclenia valetului. Armonia este, în cele din urmă, restabilită în aparență, dar ordinea este puternic subminată.

Temându-se că textul ar putea instiga la rebeliune, regele Ludovic al XVI-lea s-a opus punerii sale în scenă. Terminată în 1780, piesa a fost prezentată, în cele din urmă, în anul 1784.

Editată la un an după premieră, piesa apare cu o prefață în care Beaumarchais afirmă că principala virtute a comediei e aceea de a amuza instruind și explică, apoi, că a încercat „să aducă în teatru vechea și franca veselie, îngemănând-o cu tonul ușor al actualelor noastre glume.”

Nunta lui Figaro este una dintre cele mai savuroase piese de teatru din secolul al XVIII-lea și, fără doar și poate, una dintre cele mai cunoscute din repertoriul teatral internațional.

ARGUMENT REGIZORAL

Autorul textului, Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais, el însuși un real model pentru personajul creat, și-a pus mari speranțe în nivelul satiric al textului comic, într- o vreme când puterea discreționară făcea greu de suportat viața supușilor lipsiți de orice alt fel de sprijin decât un drept la viață „firesc, normal, natural”. Contemporaneitatea situației nu mai cere lămuriri. Zice Figaro: „să te răzbuni pe cei care-ți strică socotelile, stricându-le la rându-ți pe-ale lor, e un procedeu curent. Așa că… la fel vom proceda și noi!” Desigur, nu e singura dovadă de inteligență a personajului nostru, care își clamează dreptul de a fi Figaro, adică de a nu accepta jocurile subterane care alterează adevărul, de a rămâne onest într-un profesionalism dovedit, de a-și câștiga (și păstra) o parteneră sentimentală pe măsura sa. Ritmul sugerat încă din subtitlul piesei (La Folle Journée Ziua nebună) a cerut un spațiu scenografic generos în posibilitatea de a construi permanent cât mai multe ipostaze surprinzătoare față de indicația principală: viitorul dormitor conjugal – spațiu de ecluză între pretențiile celor doi stăpâni aflați în conflict.

Costumele unei epoci teatrale (mai degrabă decât exact istorice) vor colora o permanentă și alertă mișcare a personajelor implicate (intrări și ieșiri, apariții și dispariții, treceri și prezențe – construite pentru a ilustra permanenta stare de neîncredere și de suspiciune, de pândă și de ascultare, de urmărire și de supraveghere pe care o conduce, discret, din umbră, don Basilio, dar pe care o practică toată lumea). Muzica inspirată de temele conflictuale (dar și de culoarea personajelor principale) va puncta și dezvolta (printr-o repetată trimitere la cunoscuta arie a lui Figaro) surprizele care se înlănțuie fără încetare, spre menținerea interesului spectatorului prins între jocul de oglinzi al propriilor sale (de)mascări morale și satira fără drept de apel proferată în numele celor slabi de către un Figaro puternic, chiar dacă supus și el greșelii, abil (șmecher), chiar dacă iubind dreptatea și onestitatea, îndrăgostit real, chiar dacă (sau tocmai pentru că) se dovedește un fin cunoscător al firii umane. Introducerea în spectacol a personajului Beaumarchais, care își construiește personajul Figaro la vedere, povestindu-i biografia plină de evenimente reale (mediatice am spune azi) își propune să lege cele două perioade istorice într-o atitudine generală de înțelegere a unei experiențe de viață exemplară și a unei istorii inconfortabile, care se repetă spre dezamăgirea tuturor. Dar, așa cum spune Beaumarchais despre Figaro (sau poate chiar despre el însuși): „Ce ciudate-nlănțuiri de fapte! Și cum de i s-au întâmplat tocmai lui toate astea? Și de ce tocmai astea și nu altele? Și cine i le-a hărăzit? Plecat fără să știe pe-un drum pe care îl va părăsi fără să vrea, l-a străbătut cu patimă, însetat de viață și de plăcerile ei… ambițios din mândrie… harnic de nevoie… și leneș din plăcere! A văzut de toate, a făcut de toate, a trecut prin toate. Cât a fost sărac, l-au disprețuit. Când a fost deștept, l-au urât. Acum, că are și soție frumoasă, și avere, toți vor dori să îi devină prieteni. Asta, atât timp cât nu vor uita că are și nevastă, Și bani! E așa de plăcut să fii iubit pentru tine însuți!

Și să nu uitați: „În Franța, totul se sfârșește prin cântec.”

DESPRE AUTOR

La 24 ianuarie 1732, se năștea, la Paris, în casa unui bogat maestru ceasornicar, Pierre-Augustin Caron. Dăruit cu multe haruri, încă de la vârsta de douăzeci de ani avea să devină el însuși un desăvârșit ceasornicar. Ajunge, curând, ceasornicar al regelui. În această calitate, își face intrarea printre slujbașii de la curte, unde avea să fie unul dintre personajele, dacă nu influente, în orice caz indispensabile. Fiind și un excelent muzician, devine și maestru de harfă al fiicelor lui Ludovic al XV-lea.

În atmosfera coruptă de la curte se simte, pare-se, în largul său. Începe, pentru el, o perioadă de prosperitate. Devine asociat în afaceri importante și se implică într-o serie de speculații care îl îmbogățesc. Profită de o conjunctură favorabilă, care îi permite să-și completeze numele cu un titlu de noblețe: De Beaumarchais, luat după denumirea unui domeniu rămas moștenire de la soție.

Beaumarchais a căutat permanent două lucruri: avere și glorie. Odată devenit nobil, originea sa nici nu-l mai interesează. O va spune și în Nunta lui Figaro: „Nu te uita de unde vii, privește încotro mergi!”

În 1767, își face debutul în dramaturgie cu drama Eugenie, care i se joacă la Theâtre Frangais. În 1770, drama Doi prieteni este primită cu răceală de către public.

Urmează o perioadă dificilă, Beaumarchais intrând într-o serie de dificultăți materiale și, mai ales, morale.

În 1773, îi apar cele patru Memorii. Autorul devine eroul zilei și dobândește faimă literară. Publicul e încântat să fie luat drept martor în procesul pe care Beaumarchais îl intentează, prin pamfletele sale, unei justiții în care domină abuzul și arbitrariul.

De-abia urcat pe tron, Ludovic al XVI-lea îl trimite pe Beaumarchais, în 1774, într-o misiune secretă în Anglia, Olanda și Austria, pentru a obține interzicerea pamfletelor la adresa regelui.

 

Un an mai târziu, la Comedia Franceză are loc premiera comediei Bărbierul din Sevilla. După ce Beaumarchais retușează și reduce prima versiune a piesei, la cea de-a doua reprezentație are un succes imens.

După o aprigă dispută cu Comedia Franceză legată de drepturile de autor, Beaumarchais determină fondarea Societății autorilor. În aceeași perioadă, inițiază editarea Operelor complete ale lui Voltaire.

În 1778, începe să lucreze la Nunta lui Figaro. Piesa a fost predată la Comedia Franceză în 1781, dar este interzisă de cenzura regală. Regele însuși, după mărturiile timpului, ar fi spus, citind comedia: „Ce lucru demn de dispreț! Piesa asta nu va fi jucată niciodată. Pentru ca reprezentarea ei să nu fie o primejdioasă inconsecvență, ar trebui distrusă Bastilia.”

În aprilie 1784, Nunta lui Figaro vede, în sfârșit, luminile rampei. Este un adevărat triumf. Până la sfârșitul anului se joacă de 67 de ori. La puțin timp de la premieră, în urma unor răspunsuri violente date defăimătorilor, Beaumarchais e închis timp de cinci zile. E eliberat în urma unor manifestații publice.

La numai doi ani de la premieră, Nunta lui Figaro a fost pusă pe note de Mozart, iar Bărbierul din Sevilla a oferit libretul unei opere nemuritoare, datorate lui Rossini. Beaumarchais scrie libretul pentru Tarare, o operă pe muzica lui Salieri.

În 1789, izbucnește Revoluția Franceză. Însărcinat de Comitetul Salvării Publice să procure arme din Olanda, Beaumarchais e trecut, din greșeală, pe lista emigranților. Familia îi este arestată, averea confiscată, iar el trăiește în mizerie, la Hamburg, până în 1796. În 1792, scrie Mama vinovată, dramă cu care își încheie, de fapt, cariera de dramaturg. Patru ani mai târziu, publică opera memorialistică Cele șase epoci ale mele.

Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais moare în mai 1799, la Paris, în urma unui atac de apoplexie.

Dosar realizat de Sînziana Miloșoiu și Maria-Gabriela Constantin

Arhivă articole