Fetele Pelican

Stagiunea 2021 – 2022

Sala Horia Lovinescu

Data primei reprezentații: 18 martie 2022

Fetele Pelican

de The Wardrobe Ensemble

Traducerea: Monica Andronescu

Regia: Horia Suru

Scenografia: Doina Levintza

Coregrafia: Sophie Duncan

Muzica originală: Petre Ancuța

Make-up artist: Alexandru Abagiu

Grafica: Victor Diaconu

Lighting design-ul: Mircea Mitroi

Ilustrația muzicală: Horia Suru

Distribuția:

Letiția – Crenguța Hariton

Indra – Isabela Neamțu

Sonia – Sorina Ștefănescu

Maya – Alexandra Murăruș

Iasmina – Victoria Cociaș

Danni – Alexandru Mike Gheorghiu

Dodo – Șerban Gomoi / Rareș Andrici

Aurora – Anda Caropol

Lara / Avocata – Mihaela Subțirică

Luca – Răzvan Bănică

Durata: 2 h 10 min.

Sinopsis

Imaginați-vă o casă cu pereți roz, cu un șemineu pe care e pictată Frida Kahlo, cu statuete cu Buddha și rafturi pline de cărți scrise de Simone de Beauvoir și Sylvia Plath… În casa asta mare a trăit familia Pelican. O mamă cu o personalitate copleșitoare, patru fiice marcate pe viață de felul cum desena ea realitatea în jurul lor și un fiu care-și găsește cu greu locul în acest univers feminin. O poveste de familie, în care, de ziua mamei, moștenitorii se adună în vechea locuință, pentru a o sărbători ca atunci când era în viață, și adevărurile încep să iasă la iveală. Iubire, probleme de cuplu, infertilitate, feminism, trădări în amor, goana după moștenire, redefinirea artei în secolul 21 și, mai ales, ipocrizia care se ascunde în relațiile de familie, pe toate le veți regăsi în Fetele Pelican. O poveste despre o familie modernă. O poveste în care lucrurile serioase sunt discutate cu un umor nebun, la un pahar de prosecco.

„Întotdeauna facem teatru despre prezent. E foarte important să știm că vorbim azi, aici, despre asta. Când pleacă din spectacol, personajele se duc în societatea în care trăim noi, cu schimbările ei. Care îți cere să fii într-un fel anume angajat la rigorile ei. Dacă lumea se mișcă repede, trebuie să te miști în ritm cu ea.

Unul dintre membrii The Wardrobe Ensemble răspundea la un moment dat la întrebarea: <<Pentru cine facem noi spectacole?>> Și răspunsul ar fi simplu: suntem europeni, suntem din clasa de mijloc, avem în familii cam aceeași plajă de vârste. Prin urmare, suntem o familie. Deci putem să ne confruntăm cam cu aceleași probleme.”

Horia Suru, regizor

The Wardrobe Ensemble, o poveste de succes

The Wardrobe Ensemble este o companie de teatru, din Bristol, extrem de la modă la nivel internațional, formată din artiști tineri, care lucrează împreună și care creează texte noi, în care-și propun să disece realitatea și să vorbească deschis despre problemele societății secolului 21; texte proaspete, vii, acide și pline de umor în același timp, în care micile și marile drame ale omului modern sunt puse sub lupă și analizate; texte pe care le pun apoi în scenă într-un mod cu totul original și care le-a adus deja notorietate pe plan internațional și la festivaluri importante.

Compania are un nucleu format din nouă membri, nouă creatori, actori, muzicieni, producători, și o comunitate de artiști asociați în continuă dezvoltare.

„Într-un mod țipător, aspru, serios și, în același timp, puțin copilăros, explorăm marile idei ale epocii noastre, prin povești umane intime. Suntem plini de energie, adeseori ireverențioși și ne străduim să descoperim acel loc unde intelectualul și emoționalul se întâlnesc”. Cam așa sună manifestul celor de la The Wardrobe Ensemble.

Trupa, aflată în plină dezvoltare, a fost formată în anul 2011, iar primul lor spectacol, RIOT, „o comedie anarhică”, a fost descris de oamenii de teatru drept „una dintre cele mai intense experiențe teatrale” pe care le-au avut. După acest spectacol, The Telegraph a scris despre ei în termeni elogioși și, alături de alte trupe tinere, i-a numit „viitorul teatrului britanic”.

Cel de-al doilea spectacol, 33, a avut premiera la Bristol Old Vic, în iulie 2013, și n-a făcut decât să le consolideze notorietatea câștigată. „Un emoționant triumf al suprarealismului”, așa a fost considerat la momentul premierei. RIOT și 33 au avut turnee naționale și internaționale în locuri precum Battersea Arts Centre, Salisbury Playhouse și Northern Stage și au fost văzute de peste 5000 de spectatori.

A urmat 1972: The Future of Sex, un spectacol extrem de curajos și ireverențios, care punea în discuție atitudinea față de sex și care a fost, de asemenea, primit cu cronici pozitive, iar, în 2019, Education, Education, Education a avut premiera la Edinburgh Festival Fringe și a câștigat un premiu pentru cea mai bună trupă. A plecat apoi într-un turneu național și a fost transferat în West End, în vara lui 2019. „Un excelent amestec de energie, haos și pasiune”, a scris despre el, la acel moment, The Times.

În cei zece ani de când funcționează, The Wardrobe Ensemble a realizat numeroase spectacole pentru familii și pentru adolescenți și au, de asemenea, în repertoriu și spectacole pentru copii.

Un repertoriu eclectic, în miezul cărora se află dorința de a spune o poveste captivantă, într-un mod ingenios din punct de vedere vizual, astfel ar putea fi rezumată activitatea de un deceniu a celor de la The Wardrobe Ensemble.

Despre piesă

Fetele Pelican sau… când se sfârșește o eră

„Un spectacol curajos și impetuos, al unei trupe tinere care chiar știe ce face”, a scris The Independent după premiera cu The Last of the Pelican Daughters, care a avut loc la Edinburgh Fringe, în 2019.

Alături de artiști asociați de la celebra companie Complicité, The Wardrobe Ensemble a produs spectacolul The Last of the Pelican Daughters, care a avut premiera la Edinburgh Fringe, în 2019. Textul creat de The Wardrobe Ensemble este pus în scenă în premieră absolută în România, la Teatrul Nottara, sub titlul Fetele Pelican.

Un text în aceeași măsură incisiv și emoționant, în care se vorbește despre problemele lumii moderne, de la singurătate și incomunicare în cuplu la ironizarea gustului publicului și până la ipocrizia pe care se bazează adesea relațiile interumane, Fetele Pelican are în centru o poveste de familie. Patru surori se întâlnesc după moartea mamei lor, în ziua în care ar fi avut loc aniversarea ei, ca să îndeplinească același ritual pe care-l aveau atunci când ea era în viață și să-i evoce personalitatea, la un pahar de prosecco; o ultimă întâlnire în casa copilăriei, un spațiu marcat de prezența mamei, înainte ca această locuință să fie vândută.

În cultura populară, se spune că mamele pelican își hrănesc puii cu propriul sânge. Iar metafora aceasta este interesant concretizată în textul celor de la The Wardrobe Ensemble. O mamă dominatoare, care a marcat pe viață felul cum gândesc fiicele ei, pentru care melodia Imagine a lui John Lennon e un fel de manifest pentru o viață trăită la intensitatea corectă. Patru fiice atât de diferite, dar care, în esență, se aseamănă mai mult decât își dau seama, și un fiu care-și găsește locul cu greu în acest univers feminin, se întâlnesc într-un moment de criză. Și într-o seară, în timp ce amintirea mamei planează peste tot și toate, ies la iveală probleme vechi, niciodată rezolvate, se ivesc la orizont și unele noi, se rescriu povești și se retrăiesc momente din trecut. Patru femei, fiecare cu drama ei, fiecare purtând în ea, într-un mod diferit, „moștenirea” mamei… Și totul se întâmplă într-o explozie de culoare și energie, în sânul unei familii moderne, puțin disfuncțională, așa cum e orice familie din complicata societate a secolului 21.

În acest text, creatorii de la The Wardrobe Ensemble își folosesc umorul ireverențios și creează aceste personaje adorabile, pentru a aduce în discuție ce înseamnă pentru tineri să se lupte cu moștenirea, pierderea și dreptatea… Totul într-o comedie despre patru surori care încearcă să se împace cu moartea mamei lor.

Letiția e o femeie de carieră, care-și dorește un copil, Indra e o femeie care și-a sacrificat viața, ca să aibă grijă de mama lor, Sonia este artistă și caută aprecierea, iar Maya e o tânără nonconformistă, care vrea să-și trăiască viața. Și Luca, fratele lor, e un tânăr care-și caută și sensul, și identitatea. O bunică plină de viață, care se ridică din scaunul cu rotile și dansează, o mamă dispărută, dar care trăiește încă în fiecare fibră a copiilor ei și e prezentă în fiecare centimetru din casa cu pereți roz – astfel se conturează traseul unor generații prin viața cărora s-au perindat marile crize ale lumii. E sfârșitul unei ere. Ele sunt ultimele fiice Pelican. Întrebarea e ce va urma?

„Sfârșitul erei Pelican”

– Interviu cu regizorul Horia Suru –

Ce te-a atras la acest text, ce te-a provocat? De ce te-ai oprit la el?

În primul rând, faptul că și personajele, și cei care au scris textul au aproximativ vârsta mea. Și, automat, problemele expuse acolo sunt aproape de mine. Cred că am ajuns la vârsta la care încep să conștientizez că îmbătrânim, că părinții nu sunt nemuritori…. Cred că asta e ceea ce a rezonat din primul moment cu mine: relația de familie. Și felul cum te confrunți cu dispariția cuiva din familie. În text și-n spectacol vedem cum se luptă fiecare cu această desprindere de mamă.

Al doilea lucru e legat de faptul că mi s-a părut foarte potrivit cu actorii teatrului și n-am simțit nicio clipă că aș avea roluri care nu sunt acoperite sau că fac vreun compromis legat de distribuție. Am simțit că e o echipă cu care să plec fără griji la un drum. Iar asta e ceva foarte important. Alt lucru e zona stilistică a textului, care pleacă din realism și-ți dă voie să visezi sau să-ți imaginezi în direcții diferite. Mi-a plăcut să pot să am libertatea să aleg. Asta mă motivează atunci când creez.

Așadar, pleci dintr-o zonă realistă…

Întâi trebuiau rezolvate realist relațiile, trebuia să funcționeze această bază a legăturilor de familie. Apoi, a intervenit faptul că am adus-o în scenă pe Mama… un personaj care să bântuie prin casă. Am vrut să-i dau o formă concretă. Și, puse una peste alta în scenă, realismul relațiilor dintre ei și prezența mamei dispărute, în același spațiu – iată deja două dimensiuni care se întrepătrund. Prin urmare, am încercat să căutăm și, cu ajutorul scenografului și al make-up artistului, să descoperim care ar fi cele două zone în care să mergem, ca să putem percepe, ca să putem distinge cele două lumi. Iar prezența mamei explică de unde vin, de fapt, aceste personaje. Noi am încercat să dăm un fel de background al momentului în care se află personajele atunci când se întâlnesc. Legat de partea vizuală, un punct de inspirație au fost și epocile fetelor Pelican, începând cu bunica, născută în 1929, trecând prin perioada tinereții mamei și până azi. Am vrut să conturăm acel moment al istoriei când s-au format copiii, să vedem ce se întâmpla în epocă, ce influențe erau din punct de vedere muzical și al costumelor, până la acel tip de rebeliune tinerească pe care trebuie s-o fi avut mama în finalul anilor ’60, începutul anilor’70… Acea perioadă care le rămâne copiilor în minte ca fiind… anii de glorie, anii tinereții, anii în care totul era permis.

… și ajungi la…?

La un fel de suprarealism, care pleacă din acest realism destul de concret din care ne-am detașat. Iar pe mine zona asta de suprarealism m-a ajutat să intrăm într-o zonă a gândurilor, pe care mi-am dorit să le materializez cumva.

Titlul original al textului este The Last of the Pelican Daughters / Ultima fiică Pelican. Cine e, de fapt, ultima fiică Pelican?

Mama. Răspunsul cred că e: mama. Ea e ultima fiică Pelican. Mama e sfârșitul acestei ere, mama e sfârșitul acestei epoci. Ele, cele patru fete luate împreună, o recompun pe ea. Dar, în fiecare dintre ele, luate separat, ea se va pierde, nu se va continua. Cu ea se termină o eră, cu ea se termină un secol. Cu ea se sfârșește lumea lui John Lennon, o lume boem angajată. După ea vine o lume mult mai pragmatică, dimensiune care ei îi lipsea total.

Care e relevanța acestui text, a acestui spectacol în acest moment, în România, în Bucureștiul anului 2022?

Sigur că întotdeauna facem teatru despre prezent. E foarte important să știm că vorbim azi, aici, despre asta. Când pleacă din spectacol, personajele se duc în societatea în care trăim noi, cu schimbările ei. Care îți cere să fii într-un fel anume angajat la rigorile ei. Dacă lumea se mișcă repede, trebuie să te miști în ritm cu ea.

Unul dintre membrii The Wardrobe Ensemble răspundea la un moment dat la întrebarea: „Pentru cine facem noi spectacole?” Și răspunsul ar fi simplu: suntem europeni, suntem din clasa de mijloc, avem în familii cam aceeași plajă de vârste. Prin urmare, suntem o familie. Deci putem să ne confruntăm cam cu aceleași probleme. Și, de aici, relevanța textului.

Spectacolele celor de la The Wardrobe Ensemble se află undeva între incisiv și comic. Unde te situezi tu între aceste două zone?

Cred că există aceste două valențe în spectacol. Unele lucruri pe care dorești să le transmiți pot fi mai percutante atunci când le îmbraci într-o formă comică. Deși pare că ar crea o distanță față de acuitatea problemei, comicul o poate pune în lumină mult mai frumos. Și asta poate duce și la acceptarea unei dezbateri sau discuții.

Care e mesajul pe care vrei să-l transmiți prin această montare?

Să ne bucurăm de ceea ce avem cât timp avem la îndemână. Pentru că, la urma urmei, în text e vorba de niște oameni care se bat o seară și jumătate pe ceva ce nu există. Avem tendința să luăm de bun ceea ce avem, ni se pare că sunt lucruri de la sine înțelese. Și, iată… nu e chiar așa.

EPOCA PELICAN… ALBUM DE FAMILIE

VICTORIA COCIAȘ și lumea MAMEI PELICAN

„Iasmina Pelican reprezintă o epocă, o eră, o lume. O lume care se stinge…”

Da, e o lume pe care eu am iubit-o foarte mult. Nu e chiar epoca mea, dar oricum am prins și eu o coadă din epoca Beatles, din epoca flower-power, din lumea boemă, din lumea liberă, care promova dragostea liberă și ideea asta minunată, să faci ce vrei, dar să nu le faci rău celorlalți. Mi se pare o epocă superbă și am marșat la ea cu totul.

Cine este Mama Pelican?

Eu o asemăn cumva cu mama din filmul Mamma Mia. Asta e zona în care o simt eu și vreau s-o arăt. Nu există nimic grav sau serios pe lume. Viața e luată foarte lejer. Și asta e ceea ce a vrut să le transmită și fetelor ei. Dar e ca-n viață… pe o parte reușești, pe alta nu. Fetele sunt foarte diferite și fiecare are istoria ei, caracterul ei, viața ei… Eu consider că se poate socoti împlinită cu aceste ființe cărora le-a dat drumul în lume. În schimb, relația cu partea masculină a vieții, chiar cu fiul ei, a fost foarte ciudată. Universul în care a trăit ea e un univers absolut feminin.

Cum e această ființă interesantă care planează asupra tuturor? Cum o vedeți, cum o construiți dumneavoastră?

A fost o femeie foarte puternică și care-și impunea punctul de vedere, dincolo de orice. Nu ținea cont de nimic, părerea ei era esențială. Și poate că asta a făcut ca fetele să fie într-un fel dependente de hotărârile și de deciziile ei. În plus, îi plăcea viața. Îi plăcea să bea, să mănânce, să aibă relații intime. Și-a trăit din plin viața. Și credea că deține adevărul absolut. Aici e, de fapt, problema ei: o formă interesantă de egoism.

Ce s-a sfârșit odată cu epoca ei?

Entuziasmul. Și bucuria de a trăi orice moment. S-a pierdut din cauza vitezei cu care trăim. Iar montarea lui Horia Suru e foarte interesantă, pentru că lasă liber totul și pentru că totul, toate personajele și toată această saga familială sunt văzute dintr-o perspectivă puțin ironică.

Cum privește ea, de deasupra tuturor, această seară dedicată ei?

Îi vede foarte clar pe fiecare în parte. Și-i acceptă. Îi privește cu zâmbet: ia uite ce-a ieșit din ce-am vrut eu. Vede și reușite, și nereușite, și drame, dar privește totul cu zâmbet. Pentru că e un personaj căruia i-a plăcut viața chiar și în momentele dramatice.

Cum își (re)descoperă fetele în această seară?

Consideră că Letiția greșește că se încăpățânează într-un lucru care nu i se întâmplă. Și are un regret că fata nu reușește să depășească asta. În cazul Indrei, se bucură că-și depășește timiditatea și închistarea, că are curaj să spună ce vrea și chiar să se iubească într-o seară, cu un bărbat. În ce-o privește pe Sonia… în ea a investit foarte mult. În ea și-n nebunia ei. Însă regretă faptul că privește prea mult în urmă, că e prea legată de imaginea mamei. Că nu se desprinde, nu taie cordonul ombilical. Iar despre Maya… se bucură mult că va avea un copil și are încredere că va reuși. În privința lui Luca regretă că nu e mai aproape de familie.

Cine este, din punctul dumneavoastră de vedere, ultima fiică Pelican?

Maya. Pentru că ea duce mai departe familia.

CINE SUNT FETELE PELICAN?

CRENGUȚA HARITON

„Letiția își condiționează fericirea de un vis”

Letiția e o femeie handicapată emoțional. Ascunde o suferință/neîmplinire, iar zidul construit pentru asta e un corset care rănește. Încearcă întruna, cu prea multă înverșunare să-și îndeplinească o dorință. N-a fost învățată să-i lase loc lui Dumnezeu în viața ei, iar îndârjirea cu care încearcă să-și conducă destinul o împiedică să se bucure, își condiționează fericirea de un vis și nu ia în seamă că are alături un soț care-o susține mereu, că poate dărui iubire celor din jur.

Care e primul ei gând când deschide ochii în dimineața de după petrecere?

Rușine. Rușine cum n-a mai simțit, amestecată, totuși, cu sentimentul că e îndreptățită în reacția pe care a avut-o.

Cum o vede, în adâncul inimii ei, pe mama ei?

Enervant de perfectă. Egoismul, forța de cascadă cu care a copleșit-o, fără să o observe, fără să încerce să o cunoască. Odată cu mama a dispărut partenerul de luptă, de întrecere, și pedalează în gol.

Ce a moștenit de la mama ei și vrea să ducă mai departe? Și ce a moștenit de la mama ei și nu vrea să ducă mai departe?

Forța. E mândră de forța de a lupta pentru visul ei, dar se impune cu forța în viețile altora fără să-și dea seama.

Dacă Mama e Apă, Aer, Pământ și Foc? Ea cine e?

Elementele-s toate, proporția diferă.

ISABELA NEAMȚU

„Indra e o rană deschisă”

Indra e numele Zeului Furtunii în mitologia hindusă și nu e deloc întâmplător că personajul meu poartă acest nume. Doar că „furtuna” nu are loc aproape niciodată la vedere. Indra are o viață interioară extrem de intensă; ea trăiește în universul gândurilor cât toate surorile ei laolaltă. Asta m-a atras de la început la ea, această viață interioară complexă, foarte diferită de ceea ce răzbate la exterior. E un fel de Hamlet feminin, păstrând proporțiile, prinsă mereu între „a dori” și „a pune în faptă”. E o minune de om. Plină de paradoxuri. Vibrantă. Contradictorie. Extrem de vulnerabilă. O femeie fragilă. O femeie.

Care e primul ei gând când deschide ochii în dimineața de după petrecere?

„Oare chiar s-a întâmplat?” Ăsta e primul gând. Totul e confuz, amețitor de plăcut și foarte dureros în același timp.

Cum o vede, în adâncul inimii ei, pe mama ei? Ce simte c-a pierdut atunci când a pierdut-o?

Legătura Indrei cu mama ei pare să fie cea mai intensă, mult mai intensă decât cea a surorilor ei. Cordonul ombilical s-a rupt greu, foarte greu și doar în urma unor suferințe de neînchipuit. Iar în urma acestei rupturi, a rămas o rană încă deschisă. Indra e o rană deschisă. Deci e vie… așa îmi place mie să cred.

Ce a moștenit de la mama ei și vrea să ducă mai departe? Și ce a moștenit de la mama ei și nu vrea să ducă mai departe?

În aparență, Indra nu a moștenit prea multe din personalitatea mamei ei. Dimpotrivă. A fost copleșită de ea. Cu toate astea, are ceva în comun cu mama și celelalte surori: puterea de a merge mai departe, un fel de încăpățânare de a trăi, de a merge până la capăt. Care dublează, în mod paradoxal, vulnerabilitatea ei exagerată.

Dacă Mama e Apă, Aer, Pământ și Foc? Ea cine e?

Mama e Foc și Indra e Apă, evident! Dar ceea ce m-a frapat la prima lectură a textului a fost lipsa oricărui detaliu creștin în toată ecuația acestei familii. Există în text repere culturale foarte diferite și diverse, de la Frida Kahlo, la zeul Shiva, Simone de Beauvoir etc., dar nicio referință creștină. Asta m-a intrigat foarte tare. Fiindcă orice personaj poate fi salvat prin această perspectivă. Fără ea, toate aceste vieți fac parte dintr-un spectacol grotesc, trist și inutil, din păcate. Pe care noi l-am depășit, zic eu. Ceea ce suntem și-a pus amprenta în mod miraculos și pe spectacol.

SORINA ȘTEFĂNESCU

„Sonia este o tânără artistă”

Sonia este o tânără artistă care a fost crescută de o mamă fermecătoare și care este încă foarte influențată de personalitatea acestei femei-vulcan. O mamă care a fost foarte prezentă în viața ei și, de aceea, dependența de ea este una dintre cele mai mari slăbiciuni. Regretul ei cel mai mare este că nu a apucat să o facă mândră pe mama ei așa cum simte că ea și-ar fi dorit, adică să devină o artistă de succes. Cum va arăta viața ei după această seară? Greu de spus. Sonia vine acasă complet vulnerabilă, după o despărțire, iar evenimentele care se petrec în casă o vor face să se simtă mai singură și mai alienată de valorile cu care a crescut. Pot spune că va pleca schimbată și – poate – pregătită să trăiască o viață pe cont propriu, cu tot ce înseamnă asta.

Care e primul ei gând când deschide ochii în dimineața de după petrecere?

Că nu a reușit să-și îndeplinească dorința – de a se mai simți o dată copilul mamei; și nici pe cea a mamei – de a păstra unită familia.

Are ceva să-i reproșeze mamei ei?

Nu cred că a ajuns în punctul de a-i face vreun reproș mamei, deoarece este încă foarte legată de moștenirea ei spirituală. Mai degrabă își reproșează sieși că nu a fost mai mult alături de mamă, când aceasta era bolnavă.

Ce a moștenit de la mama ei și vrea să ducă mai departe? Și ce a moștenit de la mama ei și nu vrea să ducă mai departe?

Cred că a moștenit de la mama ei spiritul ludic, înclinația către arte și un soi de nebunie de a încerca totul – acest fel de a trăi vrea să îl ducă mai departe. Ce nu își dorește să ducă mai departe – dar moștenește întru totul – este lipsa de chibzuință în ceea ce privește administrarea banilor.

Dacă Mama e Apă, Aer, Pământ și Foc, ea cine e?

Sonia, așa cum o văd eu (și cum mi-am imaginat că au scris-o cei de la The Wardrobe Ensemble) o admiră enorm pe mama ei și își dorește să fie cât poate de mult asemenea ei, așa că ar fi toate cele patru elemente, pentru că își dorește să împrumute cât mai mult din trăsăturile mamei. De aceea ea este fiica preferată a mamei.

ALEXANDRA MURĂRUȘ

„Maya e o fată care se ascunde în spatele unei măști”

Maya e o fată care acum începe să se maturizeze, care acum e la limita dintre adolescență și maturitate. Mi se pare că, prin această fugă a ei în jurul lumii, de fapt ea fuge de responsabilități. Nu are nicăieri un loc al ei, nu locuiește undeva, ea doar călătorește cu un rucsac în spate, împreună cu un iubit. E o ființă care a învățat de la mama ei să fie liberă. Și să meargă acolo unde simte și să facă ce simte. Spre deosebire de surorile ei, ea e un om destul de speriat, îi e frică de viață. Și se ascunde… Se ascunde după o veselie exacerbată și în spatele unei măști, de aici machiajul și părul turcoaz. E masca unei fete puțin rebele, puțin neadaptate…

Care e primul gând când se trezește dimineața, după petrecere?

Că îi pare rău că s-a ajuns la un asemenea haos. Se simte vinovată și încearcă să repare.

Cum o vede în adâncul inimii, pe mama ei?

A admirat-o foarte tare pe mama ei, pentru c-a fost liberă și independentă, pentru că a avut curajul să înfrunte societatea. Și asta face și ea. Dacă ar fi să-i reproșeze ceva? Poate faptul că această independență a avut și o parte negativă. Că, poate, uneori le-a neglijat… Însă acum simte un gol imens și simte c-a pierdut un tip de siguranță. Cât timp exista mama ei știa că, orice s-ar întâmpla, e pe lume un loc unde se poate întoarce.

Ce a moștenit ea de la mama ei și vrea să ducă mai departe? Ce a moștenit de la mama ei și nu vrea să ducă mai departe?

Cred că același lucru… Cred că această libertate și răzvrătire împotriva normelor sociale. Pe de o parte e ceva ce-i place, pe de altă parte e ceva cu care se luptă, pentru că poate și-ar dori să se așeze într-un loc la un moment dat.

Dacă mama ar fi Apă, Aer, Pământ și Foc, tu cine ai fi?

Aer.

RĂZVAN BĂNICĂ – Fiul Pelican

„Luca e singurul Pelican care va duce numele familiei mai departe”

Crescut într-o familie monoparentală, doar de mamă, și înconjurat de cele patru surori ale lui, statutul de mezin al casei i-a anulat întotdeauna personalitatea. Luca își descoperă „vocea” foarte târziu, de-abia după ce decide să plece din casa părintească. Odată descoperită, vocea lui începe să sune pe diferite tonuri și intensități. Devine un tânăr furios, un tânăr care nu mai tolerează și nu mai acceptă minciuna și ipocrizia. Un tânăr care condamnă regimurile politice și mișcările sociale. Un tânăr al cărui discurs deranjează de cele mai multe ori. Un neînțeles acid și sarcastic, care ascunde o fragilitate și o sensibilitate uriașe. Independența timpurie, dobândită față de familia în care a crescut, îi dă curajul și încrederea de a fi un spirit liber. Deși susține că nu face parte din familia Pelican, Luca este, de fapt, singurul Pelican care va duce numele familiei mai departe.

Cum o vede Luca pe Mama lui?

Pentru Luca, mama lui a reprezentat o autoritate căreia i s-a supus mereu. O cenzură care l-a ajutat să descopere astăzi sensul și gustul libertății.

Cum își vede Luca surorile?

Relația cea mai apropiată o are cu Maya. O apreciază pentru spiritul aventurier, care îi dictează drumul prin viață. Nu crede în talentul Soniei pe care o consideră „artistă”, la modul peiorativ. Letiția nu-l interesează. Îi sunt indiferente atât realizările, cât și eșecurile ei. Cea mai tensionată relație o are cu Indra, căreia îi reproșează faptul că singurul ei scop este să obțină cu orice preț mai mulți bani din moștenire, moștenire care pe el oricum nu îl interesează și pe care este dispus să o cedeze fără nicio urmă de regret.

ANDA CAROPOL

„Aurora Pelican e adevărata mamă Pelican”

Aurora Pelican este imaginea unei lumi dispărute. O femeie care a trecut prin toate crizele lumii în secolul 20, care le-a trăit și le-a depășit pe toate, o femeie fragilă și puternică în același timp, care nu și-a pierdut niciodată simțul umorului. Ea e adevărata mamă Pelican. Ea e cea din care s-a născut o epocă. Ea ține pe umeri întreaga familie Pelican.

În această seară, în care familia se reunește pentru a o sărbători pe fiica ei, îi privește cu duioșie și tristețe și cu înțelepciunea omului care a străbătut un secol și a văzut cum s-a schimbat lumea. Iar umorul o ajută să nu simtă totul, toată această zbatere a familiei ei ca pe un eșec. Aurora Pelican e o femeie care a rămas tânără în interior și de aceea are curajul să se ridice din scaunul cu rotile și să danseze.

FAMILIA PELICAN… EXTINSĂ

ALEXANDRU MIKE GHEORGHIU – soțul Letiției

„Danni e un tip OK”

Danni e un tip OK. Și cam atât… Nu își dorește multe lucruri pe lumea asta. Doar o familie. Și măcar un copil. El nu provine dintr-o familie numeroasă, este singur la părinți. Părinți care stau undeva departe de el. La țară. A găsit un job în Swindon, unde a întâlnit-o pe Letiția. Și așa a intrat în familia Pelican. O familie numeroasă. De altfel, el și recunoaște că este puțin invidios. Este invidios, pentru că o familie numeroasă e una cu mulți copii… 5 în cazul familiei Pelican. O iubește pe Letiția, încă mai are sentimente pentru ea, dar faptul că nu poate avea copii este un lucru pe care el cu greu îl poate accepta. Știe că și ea suferă pentru asta, așa că nu poate fi rău cu ea. Exclude varianta adopției, pentru că încă are speranța că se poate întâmpla o minune. Letiția nu exclude asta, iar, dacă putem vorbi despre o mare problema în relația lor, aceasta este. Deși se simte vinovat pentru „tortura” multiplelor tratamente pe care Letiția trebuie să le facă, nu poate fi de acord cu adopția. Cel mai fericit ar fi să fie tată.

El se simte bine în familia Pelican, pentru că ea l-a „adoptat” așa cum e el, chiar dacă știe că se fac glume pe seama lui. Și e o familie cu extrem de multă energie, cu multe povești… iar asta îi place. Una din surori este artistă, una vizitează lumea, alta renunță la orice pentru a sta alături de mama bolnavă, Letiția este o femeie de mare succes în afaceri –, iar el nu poate decât să le admire pentru ce sunt.

În dimineața de după petrecere, însă, de-abia așteaptă să plece de-acolo. Are impresia că s-a păcălit. Poate nu e, totuși, bine să ai o familie atât de numeroasă. Poate că îi era mai bine înainte. Ar vrea din nou să dispară…

RAREȘ ANDRICI – Dodo, iubitul Mayei

„Dodo suferă de sindromul salvatorului”

Dodo este un spirit liber, care crede că sensul vieții este să fii în armonie cu universul. Este un om normal, care se trezește în situații problematice, pe care caută să le rezolve cum știe el mai bine: prin mesajul păcii și al liniștii interioare, empatie și compasiune față de celălalt. Dodo suferă de sindromul salvatorului. El caută sens în relațiile cu ceilalți prin propria sa utilitate. Caută să le fie fetelor mentor, sprijin emoțional, exemplu de pozitivitate. El vede suferințele lor, individualismul, dorința de afirmare și ar vrea să le elibereze de acești demoni. La început, își propune să facă parte din familie și să o salveze, dar fiecare din ei se poartă urât cu el într-un anumit moment. Această sumă de atacuri îl determină să se alieneze.

ȘERBAN GOMOI – Dodo, iubitul Mayei

„Dodo este un tip foarte sincer”

Dodo este un tip foarte sincer, adept al filozofiei de viață: „trăiește clipa!”, preocupările lui fiind meditația transcendentală și consumul de anumite substanțe halucinogene. Este un tip care face tot posibilul să evite orice formă de conflict. E mai „pe chill”, cum se spune astăzi. Este foarte îndrăgostit de Maya cu care împărtășește același stil de viață, și anume: să ne simțim bine, să nu fim negativi și să încercăm să ne cunoaștem mai bine. Dodo intră cu deschidere maximă în sânul familiei Pelican, dar, din păcate, nu prea este acceptat. Încearcă să repare cum știe el mai bine anumite situații conflictuale, dar familia Pelican este plină de surprize.

Cred că gândul cu care Dodo se trezește în fiecare dimineață este: „O nouă zi!!! Să vedem ce chestii minunate ni se mai întâmplă astăzi!”

MIHAELA SUBȚIRICĂ – asistenta Lara și Avocata

Cum se văd Fetele Pelican prin ochii asistentei în roz…

Lara, asistenta bunicii, fata ușor camuflată într-un decor roz, la început „este plăcut surprinsă de zarva în care nimerește. Treptat, însă, pe măsură ce izbucnesc conflicte, asistă uimită, involuntar, încercând, din priviri, să o menajeze pe bunică și să o asigure de tot sprijinul ei. Fetele Pelican, prin ochii Larei, sunt spumoase, pline de viață, inteligente, temperamentale, surprinzătoare  și… egoiste.

…și ai avocatei cu chip straniu…

Rolul Avocatei, la o prima lectură, nu părea cel mai atrăgător. Se rostesc multe date avocățești, multe cifre, e multă informație foarte densă. Însă ceea ce iese în final este un personaj colorat, straniu, cu multe accente comice, cu variații neașteptate de stări, de limbaj, ajutată mult de un costum și de un machiaj „wow”. E un personaj surprinzător!

„Prin machiaj, am încercat să duc la extrem anumite caracteristici ale personajelor”

– Interviu cu make-up artistul ALEXANDRU ABAGIU –

Unul dintre cei mai cunoscuți make-up artiști din România, cu un CV impresionant, un artist care se ocupă de imaginea multor vedete de top din țară și din străinătate, Alexandru Abagiu a lucrat timp de 10 ani în echipa Festivalului de Film de la Cannes. Scurt dialog despre… Fetele Pelican!

Spectacolul Fetele Pelican pornește dintr-o zonă concretă, mai degrabă realistă. Machiajul realizat de tine acționează însă ca o baghetă magică și dă o notă de suprarealism… Cum ai ajuns tu în povestea Fetelor Pelican?

Atunci când gândești un personaj, îl gândești în contextul în care vrea să-l vadă regizorul și încerci să integrezi felul în care trebuie pus el în valoare de decor, de costum… Or, în acest caz, mi-a plăcut mult discuția prealabilă pe care am avut-o cu Doina Levintza și cu Horia Suru. Spre deosebire de alte spectacole la care am lucrat, unde citesc înainte un sinopsis, acum am preferat să-mi povestească ei. Și am avut niște discuții lungi, întâi la telefon, apoi ne-am întâlnit și am discutat din nou și, în tot acest timp, le-am ascultat inflexiunile vocii, am încercat să văd totul în contextul în care văzusem macheta spectacolului pentru decor. Mi s-a părut foarte interesantă descrierea și cumva mi-am creat personajele așa cum le cream când ascultam o poveste în copilărie. Tata obișnuia să-mi citească povești când eram mic, asta era delectarea mea și a fratelui meu, și așa am trecut prin toate bibliotecile posibile și imposibile…

Și cum ai gândit fiecare dintre personaje?

Pe măsură ce Horia îmi povestea fiecare personaj, mie mi se desena în fața ochilor. Cel mai interesant a fost momentul când mi-a descris-o pe Lara, asistenta bunicii. Tot spunea despre ea că e un personaj care aproape nu se vede, aproape invizibil pentru toți ceilalți. Și, fiind un om care activează foarte mult în partea de fashion, de comunicare vizuală, social-media, zilnic sunt expus la foarte multă imagistică din această sferă; și cum, în momentul acesta, color-blocking este the trend în lumea mea, m-am gândit să-l aduc puțin și-n lumea teatrului, în contextul în care mi s-a părut foarte cool ca acest personaj să fie un camuflaj, pe lângă decorul acela roz, cu un costum roz; genul de personaj pe care niciodată nu-l vezi, trebuie să te chinui puțin să-l observi. La fel și cu celelalte personaje, am încercat să le iau anumite caracteristici și să le duc la extrem. Spre exemplu, în ce-o privește pe bunica, acolo am făcut o analogie cu Iris Apfel; mezina familiei, Maya, mi-a fost descrisă ca o fată care încă nu se cunoaște pe sine și care se caută și atunci m-am dus clar către generația Z, către personajele fac tot felul de transformări cu fața lor, cu corpul lor. De-asta mi s-a părut interesant să-i adaug un pierce, o culoare specială la păr și la buze, pentru că fata e genul care experimentează tot timpul. M-a distrat foarte mult personajul mamei Pelican, care clar funcționează ca o stafie, ca o amintire vie în interiorul casei, și de-asta mi s-a părut foarte interesant s-o prăfuiesc, să lucrez cu ea într-o zonă de teatru old-school, dar, în același timp, să ne jucăm și cu elemente foarte actuale, foarte pop-culture. De-asta a apărut inima aceea metalică; pentru mine e mult în zona Jeff Koons în abordare și Jeff chiar are o vorbă despre memorii, spune că sunt: „acel ceva care dăinuie și care are puțină strălucire”. Mi s-a părut interesant că toți vorbesc cu dragoste despre mama lor și m-am gândit că se potrivește perfect povestea cu inima pusă deasupra capului. În rest, clar am mers pe o rețetă clasică, pentru că în teatru machiajul trebuie să fie ceva ce se vede și din ultimul scaun și să fie la fel de expresiv, dar să nu pară vulgar din primul scaun. Sunt niște balansuri de care trebuie să ții cont atunci când lucrezi personaje de teatru. E important să reușești să le aduci la viață, în așa fel încât să-i facă pe cei din sală să se regăsească în ele și în același timp să evadeze din realitatea de zi cu zi.

Despre ce e povestea Fetelor Pelican?

Este o poveste despre relații interumane superficiale. M-a distrat materialismul care e prezent peste tot în text, pentru că te duce cu gândul la tot ceea ce trăim azi. E o lume a aparențelor și, în același timp, o lume a ridicolului situațional.

Cine este, din punctul tău de vedere, ultima fiică Pelican?

Casa!

Dosar realizat de Monica Andronescu