Don Juan

Stagiunea 2022 – 2023

Sala Horia Lovinescu

Data primei reprezentații: 16 decembrie 2022

Don Juan după Molière

Regia și versiunea scenică a textului: Cristi Juncu

Scenografia: Carmencita Brojboiu

Light design: Cristian Șimon

Distribuția:

DON JUAN, fiul lui Don Louis – Șerban Gomoi

SGANAREL, valetul lui Don Juan – Gabriel Răuță

ELVIRA, soția lui Don Juan – Diana Roman

CHARLOTTE, o țărancă – Mihaela Subțirică

PIERROT, un țăran – Răzvan Bănică

DON CARLOS, fratele Elvirei – Rareș Andrici

DON LOUIS, tatăl lui Don Juan – Paul Chiribuță

DIMANCHE, un negustor – Sorin Cociș

MATHURINE, o altă țărancă – Sorina Ștefănescu

UN CERȘETOR – Ion Haiduc

GUSMAN, servitoarea Elvirei – Raluca Jugănaru

DON ALONSO, alt frate al Elvirei – Vlad Bălan

STATUIA COMANDORULUI – Alex Floroiu

O ALTĂ STATUIE – Claudia Moroșanu

Între umor negru și ironie amară, între hohote de râs și umbre de tristețe, Don Juan în viziunea lui Cristi Juncu reconfigurează povestea celebrului seducător, demitizându-l și reconstruindu-l, într-o zonă în care copilăria se întâlnește cu cruzimea și puterea de seducție cu refuzul maturizării. Don Juan – bărbatul care descoperă  frumusețea   în   fiecare   femeie   și-o   abandonează   pentru   a   trece   de fiecare dată mai departe, spre altceva, într-o permanentă sete de sens. Don Juan – bărbatul rupt în două, în care se întâlnesc hedonistul lipsit de spirit moral și ființa copleșită de  tristețe,  incapabilă  să  rămână pe  loc,  incapabil să  atingă fericirea, dar mereu în căutarea ei. Don Juan – omul care refuză să creadă în forța unui Dumnezeu invizibil și a cărui existență o neagă în joacă, omul pentru care moralitatea e doar un cuvânt lipsit de valoare. Don Juan – un copil răsfățat al istoriei…

Au trecut aproape patru secole de când Molière scria acest text cu totul special și atipic în creația lui, un amestec de tragedie și comedie, o poveste în care ideea de   libertate   și   ideea   de   credință   capătă   noi   valențe,   în   care   seducția, masculinitatea, feminitatea, iubirea, dispariția, trădarea, moartea sunt puse în discuție într-un mod unic.

Vă așteptăm la Teatrul Nottara să vedeți un Don Juan care poartă pe umeri patru secole de istorie!

Molière, călătorie în timp

Nu există poveste mai frumoasă despre venirea lui Molière pe lume decât cea imaginată de Mihail Bulgakov. O călătorie în timp până în urmă cu 400 de ani, în Parisul începutului de an 1622, când, pe 13 ianuarie, o moașă îl primea în mâinile ei pe primul născut al doamnei Poquelin, născut prematur, fragil și extrem de delicat. E superb dialogul pe care Bulgakov și-l imaginează ca pe o punte peste timp cu această moașă care, la acel moment, n-are cum să bănuiască ce șansă i-a oferit soarta, să fie prima care-l ține în brațe pe cel care avea să devină „regele comediei” și cel mai mare dramaturg al Franței.

„Acest prunc va deveni mai vestit decât regele care domneşte în prezent, Ludovic al XIII-lea, îl va întrece în celebritate pe monarhul care-i va urma la tron, or acest monarh, următor, doamnă, nu-i altul decât Ludovic cel Mare sau Regele Soare!” Asta îi spune Bulgakov, de la patru secole distanță, femeii care-l ține în brațe uimită pe copilul plăpând și nu înțelege de ce ar urma să aibă acest prunc o asemenea faimă.

Din acel moment, copilul botezat Jean-Baptiste, în onoarea tatălui, și-a început strania călătorie prin viață. Cum tatăl lui deținea prestigiosul titlu de tapițer al Regelui, Jean-Baptiste era sortit aceleiași cariere. Însă destinul sau chemarea lui l-au făcut să aleagă altceva. Și, de la acest moment, când a venit pe lume înainte de termen, și până la sfârșitul vieții, nimic n-avea să fie ușor în existența lui. Mai mult decât în cazul altor artiști, al altor creatori, totul avea să fie o luptă, totul avea să fie cu dublu tăiș. Așadar, după ce, în copilărie și-a pierdut mama și a trebuit să se lupte cu viziunea asupra vieții pe care o avea tatăl lui, Jean-Baptiste avea să descopere că meseria pe care destinul i-o pregătise prin naștere nu era pentru el… Și până să fie admis la prestigiosul Collège de Clermont, colegiu iezuit, tânărul trece printr-o mulțime de peripeții. Dar cea mai importantă este legătura lui cu bunicul din partea mamei, care intră în scenă cam prin anii adolescenței. Se pare că acest bunic pe nume Cressé, și el tapițer, a fost cel datorită căruia a ajuns să descopere teatrul. Pe cei doi îi lega pasiunea comună pentru teatru…. iar el e cel care i-a îndrumat pașii spre celebrul Hôtel de Bourgogne. De la acest moment, drumul e deja clar. Jean-Baptiste va avea curajul să meargă în contra tradiției familiei și să aleagă drumul, presărat cu multe piedici, al artei.

Și-a luat pseudonimul Molière, după numele unui sat din sudul Franței și, în iunie 1643, a înființat, împreună cu iubita sa Madeleine Béjart, Teatrul L’Illustre, care însă a falimentat în 1645. Ajuns la închisoarea datornicilor din cauza falimentului, Molière este eliberat cu ajutorul tatălui său, pentru ca apoi să înceapă un periplu de aproape 14 ani, alături de Madeleine, cu o nouă trupă de teatru, jucând pe tot cuprinsul țării. Aceștia sunt ani extrem de importanți în viața și în cariera lui Molière, ani tulburați, ani în care descoperă mult, în care experimentează enorm.

În 1658, Molière ajunge la Paris și joacă la Luvru în tragedia Nicomède a lui Corneille și în farsa Doctorul îndrăgostit. Succesul îl înregistrează doar cu farsa, căci, deși îndrăgostit de tragedii, se pare că Molière nu se pricepea la fel de bine să-și impresioneze publicul, ca atunci când juca într-o comedie.

La Paris, primește titlul de Troupe de Monsieur și compania lui se alătură apoi unei companii italiene faimoase pe plan local ce juca Commedia dell’arte.

În perioada următoare, Molière devine o figură controversată, pentru că în piesele sale atacă multe dintre obiceiurile epocii, satirizează și ironizează maniere și oameni provocând scandaluri uriașe, în urma cărora se alege cu mulți dușmani. Unele dintre piese precum Burghezul gentilom, Vicleniile lui Scapin, Femeile savante au fost interzise în urma scandalurilor provocate etc. Piesa Tartuffe, jucată la Versailles, în 1664, a generat un scandal uriaș, prin demascarea imposturii clasei clericale, reprezentațiile fiind apoi suspendate. A fost, se pare, cel mai mare scandal din întreaga sa carieră. Și, pentru că regele i-ar fi cerut să suspende reprezentațiile, Molière a scris în mare grabă cea mai stranie dintre toate piesele lui: Don Juan ou la Festin de Pierre, ca să poată înlocui Tartuffe.

Secolul al XVII-lea a reprezentat o perioadă de înflorire a literaturii și culturii franceze – este secolul în care a fost înființată Academia Franceză de către cardinalul Richelieu, iar Corneille a dat o formă revoluționară tragediei moderne. Totodată, este o epocă în care tradiția are încă un rol important de jucat, iar Biserica dictează, în mare parte, cutumele. În acest context, Molière este un personaj înaintea timpului său, care nu s-a plecat niciodată în fața conformismului. Dar pentru toate astea a plătit…

Molière a trăit și a murit în teatru: s-a stins din viață pe 17 februarie 1673, pe scenă, în timp ce juca – ironic, nu-i așa?! – în Bolnavul închipuit. În timp ce vorbea, s-a prăbușit pe scenă și a murit la puține ore după aceasta la casa sa, fără să primească ultima împărtășanie, pentru că doi preoți au refuzat să-l viziteze. Date fiind subiectele pieselor lui, în care de multe ori a ridiculizat biserica, Molière nu a fost niciodată iubit de clerici…

Într-o perioadă în care Biserica avea o mare putere, actorii erau priviți cu scepticism, nefiindu-le permisă înmormântarea în cimitire. Soția sa, Armande, a trebuit să intervină personal pe lângă Regele Soare pentru a i se încuviința oficierea funeraliilor pe timp de noapte, dar nici un reprezentat al Bisericii nu a fost prezent. De-abia în anul 1817, rămășițele lui aveau să fie transferate la Cimitirul Le Père Lachaise.

„Ușor îndură omul mustrările, dar nu rabdă nicidecum batjocura”

Fin observator al caracterului uman, Molière a știut să ridice comedia din vremea sa de la rangul de farsă la cel satiră subtilă, rafinată, în care comicul conținea, în esență, o critică aspră și curajoasă a ipocriziei, a falsității și a imposturii. Limba franceză este denumită în continuare „limba lui Molière”.

Castigat ridendo mores. Prin râs îndreptăm moravurile, aceasta a fost una dintre devizele lui Molière și în acest sens și-a construit opera. O operă care adesea a deranjat, care de multe ori a creat scandaluri și dispute, dar care, în același timp, a avut un succes uriaș. În textele lui, Molière a criticat moravuri și obiceiuri ale epocii, iar de înțepăturile satirelor lui n-a scăpat nimeni. Piesele lui au rămas capodopere ale genului, chiar dacă, la momentul respectiv, pentru unele dintre ele Molière a fost aspru criticat. În Prefața la Tartuffe, piesă a cărei primă versiune a fost interzisă, ceea ce l-a forțat pe Molière să scrie în mare grabă Don Juan, dramaturgul își exprimă succint ideile despre comedie și despre scopul textelor lui comice.

„Dacă chemarea comediei este de-a îndrepta viciile omenești, nu văd prin ce rațiune ar fi unul dintre ele privilegiat. (…) Am văzut că teatrul are o mare putere în privința îndreptării. Cele mai bune săgeți ale unei moralizări posace sunt adesea mai puțin puternice decât ale satirei. Și nimic nu pocăiește mai bine pe cei mai mulți dintre oameni, ca oglinda viciilor lor. E o lovitură mare dată viciilor, atunci când le expui râsului public. Ușor îndură omul mustrările, dar nu rabdă nicidecum batjocura. Acceptă să fie rău, dar nu vrea să fie ridicol.”

Molière față în față cu Don Juan

Înainte ca Molière să-l facă celebru pe seducătorul Don Juan, povestea lui a apărut pentru prima oară într-o operă literară a dramaturgului spaniol Gabriel Téllez, cunoscut ca Tirso de Molina, în Seducătorul din Sevilla și oaspetele de piatră (El burlador de Sevilla y convidado de piedra), în 1630. Dramaturg care mergea pe filiera lui Lope de Vega, Tirso de Molina a fost și un teolog renumit, membru al Ordinului mercedian. Don Juan al lui e plasat într-o alegorie religioasă, din categoria celebrelor morality plays. Tirso de Molina își construiește personajul pornind de la legendele care circulau despre acesta și, evident, linia moralizatoare este dominantă. Ca în orice morality play se pune preț pe lupta dintre bine și rău, pe ideea de predestinare, credință și salvare. Aceste aspecte nu se mai regăsesc în mult mai cinicul și extravagantul Don Juan al lui Molière, care duce acest personaj la un alt nivel, creând odată cu acest personaj poate cea mai stranie piesă din întreaga lui operă. Diferența dintre cei doi aș spune că este asemenea celei dintre Faust-ul lui Goethe și Doctor Faustus al lui Christopher Marlowe, tot o morality play, în care posibilitatea salvării îi este refuzată personajului care, în final, trebuie să plătească pentru păcatele sale.

Cum a ajuns Molière să fie fascinat de această poveste? Se pare că, în jurul anului 1657, o trupă de comedianţi ambulanţi ar fi jucat piesa lui Tirso de Molina în Franţa și l-au inspirat pe Molière, care, în 1665, a scris Don Juan sau Ospăţul de piatră. Un text cu totul special și atipic în creația dramaturgului francez, un amestec de tragedie și comedie, o poveste în care ideea de libertate sau ideea de credință caută noi valențe, în care seducția, masculinitatea, feminitatea, iubirea, dispariția, trădarea, moartea sunt puse în discuție într-un mod unic.

Desigur, contextul era unul complicat. În 1664, lui Molière îi fusese interzisă piesa Tartuffe. Scrisă în grabă, pentru că Don Juan sau Ospățul de piatră a trebuit să o înlocuiască, după cincisprezece reprezentații piesa cea nouă va fi și ea interzisă deoarece multe paragrafe sunt considerate ireverențioase la adresa bisericii. Molière va trebui să se apere de diverse acuzații printre care cea mai gravă a fost cea de atitudine subversivă la adresa statului și a bisericii. Prin urmare, cenzura vremii l-a obligat pe dramaturg să șteargă anumite scene sau dialoguri care aduceau atingere politicii practicate de stat și de biserică. În versiunea tipărită a textului, din 1682, se pare că peste anumite pasaje au fost lipite hârtii, în așa fel încât să nu poată fi citite.

Misterul lui Don Juan

În ce constă puterea de seducția a lui Don Juan? În ce constă misterul lui? Farmecul lui imposibil de explicat? Iată câteva întrebări la care, de-a lungul secolelor au încercat să răspundă prozatori și dramaturgi, cercetători, filosofi, regizori sau actori care l-au întrupat.

Căutătorul absolutului, marele seducător, cu toate misterele lui inexplicabile secole de-a rândul, bărbatul care descoperă frumusețea în fiecare femeie și-o abandonează pentru a trece de fiecare dată mai departe, spre altceva, într-o permanentă sete de sens, sens al vieții, sens al existenței, bărbatul rupt în două, în care se întâlnesc hedonistul lipsit de spirit moral și ființa copleșită de tristețe, incapabilă să rămână pe loc, incapabil să atingă fericirea, dar mereu în căutarea ei – acesta este Don Juan de-a lungul istoriei.

Fie că își are originile în legendele spaniole, fie, conform altor teorii, în figura unui poet arab din secolul al VI-lea, Imru’ al-Qais, imaginea lui Don Juan a ajuns să fie în centrul unor scrieri celebre, în diferite epoci, sub diverse tendințe literare și cutume sociale. Oricare ar fi fost contextul, Don Juan a provocat, a ultragiat, a revoltat, a fascinat. Asta pentru că, dincolo de caracteristicile acestui personaj, un villain pe care ar trebui să îl detești, dar care, în esență, fascinează și atrage, Don Juan este o poveste care pune în lumină ceea ce societățile încearcă mereu să lase în umbră: ipocrizia, falsele moravuri, depravarea, declinul claselor conducătoare etc. Astfel, în regăsim pe Don Juan într-una dintre cele mai necruțătoare critici la adresa societății în poemul epic al lui Byron (publicat în întregime postum, în 1824), care a fost întâmpinat cu ostilitate în acea epocă tocmai pentru că erau mult prea recognoscibile personalitățile din înalta clasă pe care Byron le ridiculiza fără milă. Și poate că cel mai neașteptat twist pe care îl aduce Byron figurii lui Don Juan este de a-l portretiza nu ca pe seducătorul infailibil, ci ca pe bărbatul atât de fascinant, încât el devine cel sedus mereu de femei, el este cel care nu le poate rezista și, în consecință, intră în nenumărate încurcături.

Printre scriitorii care au mai fost fascinați de povestea lui Don Juan se numără mari nume ale literaturii și ale culturii universale, de la José Zorilla y Moral, la Max Frisch, la Albert Camus, la… Mozart, a cărui celebră operă Don Giovanni, pe un libret al lui Lorenzo da Ponte, este considerată una dintre cele mai frumoase creații ale tuturor timpurilor.

Albert Camus îl consideră un erou existențialist care se luptă cu un Dumnezeu care nu există… Pentru Kierkegaard este personalizarea esteticului pur, lipsit de realitate, iar cuceririle lui se bazează pe un fel de nevoie supremă de a retrăi momentul îndrăgostirii, în timp ce pentru Miguel de Unamuno este un homosexual refulat, aflat într-o permanentă căutare a unui partener ideal. Iar Max Frisch, în drama Don Juan sau Dragostea pentru geometrie, construiește un Don Juan care este el însuși sedus, un Don Juan pustiit, prizonier al mitului născut din Sevilla unui alt secol.

„Cred că lui Molière i-ar plăcea la nebunie spectacolul de la Nottara”

-interviu cu regizorul Cristi Juncu-

Semnezi adaptarea textului „Don Juan” de Molière. De ce ai simțit nevoia să-l rescrii și ce anume ai urmărit când l-ai rescris?

L-am rescris pentru că era de nepronunțat, mi s-a părut că folosirea lui ar fi pentru actori un efort, nu o plăcere, cum s-ar cuveni. Cu gândul ăsta am început să-l rescriu. Dar pe urmă, încet-încet, lucrurile au luat-o un pic razna. Mai ales formal. Adică textul e scris în proză și mie mi-a ieșit în versuri… și nici măcar nu mi-a ieșit alexandrinul lui Molière, ci iambul lui Shakespeare. Nu știu de ce. Adică, acum, după consumarea faptului, pot găsi niște explicații, dar când s-a produs, i-am dat pur și simplu curs fără să mă gândesc prea mult. Mi-a și plăcut joaca asta. Cred că am simțit că versurile îi vor induce spectatorului senzația că asistă la ceva ieșit din comun, la un fel de ritual, că, în ciuda umorului unor scene oarecum domestice, se întâmplă în fața lui ceva important, ceva esențial, ceva ce a făcut ca povestea asta ciudată, cu statui care se mișcă și vorbesc, să ajungă la statutul de mit. Sper că Molière n-o să se supere că i-am versificat proza.

Ce-ai vrut să aduci în plus?

Nimic. În afară de găselnița formală de care am vorbit înainte, nu cred că am adus ceva în plus. Am încercat să înțeleg ce-a vrut autorul, și, ulterior, să fac să devină inteligibil ce am înțeles. Acum nu mă refer la piesă în ansamblu, ci la fiecare părticică din ea – un monolog, să zicem, sau un paragraf anume: am încercat să-mi dau seama de ce a fost scris, și de ce a fost scris așa și nu altfel. Cred că asta se cheamă analiza textului :). În cazul de față, explicațiile erau, de multe ori, anecdotice: pentru că, în momentul scrierii, Molière avea probleme fie cu nu știu ce preoți care-l persecutau, fie cu nu știu ce nobili de la curte, fie cu regele însuși, strecura în text pasaje pline de invective adresate unui viciu social generalizat, care, de fapt, erau dedicate unei/unor persoane concrete, iar spectatorii înțelegeau imediat despre cine e vorba. În lipsa unor asemenea informații, o diatribă cum este, de exemplu, cea din monologul final al lui Don Juan, îndreptată împotriva ipocriziei, pare o înșiruire de generalități, de clișee – toți cei care ne conduc sunt necinstiți și prefăcuți ș.a.m.d – pe care e greu să o mai asculți cu interes la teatru după ce o auzi întruna în presă sau pe stradă. În cazuri de genul ăsta, a trebuit să inventez. De fapt, nu să inventez, ci să duc ideea autorului până la consecințele ei ultime.

Dacă te-aș întreba simplu, despre ce e spectacolul „Don Juan”…

Despre un om care se ceartă cu Dumnezeu.

Acest text în creația lui Molière e special… Printre celelalte comedii, „Don Juan” e diferit, are o încărcătură mistică, are o încărcătură cinică, amară. Ce anume te-a interesat să scoți în evidență?

În cazul unui text de genul ăsta, în care e vorba de un individ pe care toată lumea îl consideră rău și care e pedepsit la final, mie mi se pare necesar să-i găsești individului resorturile și, eventual, părțile bune. Trebuie să existe un echilibru, pentru că altfel e vorba doar de un om rău de la început până la sfârșit și asta mi se pare plictisitor. Așadar, ce mi se pare remarcabil la Don Juan, ce m-a interesat pe mine la el – și ce mă interesează și mă fascinează la multe personaje, am constatat – e că posedă un fel de talent de a trăi. Simplul fapt de a fi viu îl bucură, are o energie inepuizabilă, se aruncă permanent în viață cu o poftă și o curiozitate insațiabile, se consideră „o inimă menită să iubească întreaga lume”, ba chiar își dorește „alte lumi” – și nu pentru că ar avea ceva de reproșat lumii ăsteia, ci doar pentru că i se pare neîndestulătoare, vrea (parafrazând titlul bun al unui film mai puțin bun care e acum la modă) everything everywhere all at once. Numesc asta talent pentru că mi se pare un dat, ceva cu care te naști. Adică nu, mint, mi se pare că toți ne naștem cu datul ăsta, toți suntem Don Juani în primii ani de viață, dar cei mai mulți dintre noi îl pierdem ulterior – într-o măsură mai mare sau mai mică. Iar unii, puțini, talentații, îl păstrează aproape integral. Nu știu de ce și cum. Poate sunt altfel construiți. Oricum, ce știu e că eu sunt la polul opus, mie talentul de care vorbesc îmi lipsește aproape total, și, probabil, adică nu probabil, sigur, de asta îl caut în tot felul de oameni și de texte. Revenind, asta e ceea ce mi s-a părut că poate fi fascinant – și nu doar pentru mine, sper – la Don Juan: refuzul de a se adapta oricăror norme care-i taie din aripi. Cu alte cuvinte, simplificând un pic, refuzul maturizării. A nu se înțelege de aici că privesc maturizarea ca pe ceva rău. Dimpotrivă. Trăim într-o societate – refuzul maturizării înseamnă haos, societatea (nici măcar „celula ei de bază”, cum se zicea, familia) nu poate exista în absența maturizării. Dar indivizii de genul Don Juan pot funcționa ca oglinzi. Adică, obligată de ei să se privească, societatea poate constata că s-a cam rigidizat, că poate a exagerat cu normele, că s-a anchilozat pe alocuri. Sau, dimpotrivă, că normele s-au relativizat într-o asemenea măsură încât trebuie reînnoite pentru a evita colapsul.

Ce-l chinuie pe Don Juan?

Orice constrângere. Don Juan întinde mâna și vrea să apuce. Și nu înțelege – ființa lui refuză să înțeleagă – de ce anumite lucruri pot fi apucate, iar altele nu.

E un ateu?

La început, da. Ne-o și spune: credința lui e că doi și cu doi fac patru. Bine, nu cred că e liniștit și împăcat cu dogma asta. Din câte îmi dau eu seama, pentru cei ca el afirmarea lipsei de credință înseamnă, de fapt, o provocare, o mănușă  aruncată necunoscutului, o chemare. Căreia, ce să vezi, i se răspunde. Don Juan e un ales! Cui i se întâmplă să-i vorbească o statuie? Cred că Cioran ar fi ars tot ce-a scris, ca Gogol, dacă i s-ar fi dat în schimb cel mai mic miracol. Or, lui Don Juan i se dau miracole cu toptanul. Evident că nu mai poate fi ateu după ce i se-ntâmplă ce i se-ntâmplă.

Au trecut aproape patru secole de când Molière a scris această poveste. Care e relevanța ei azi?

Mi se pare că relația dintre noi și Dumnezeu nu s-a schimbat semnificativ în secolele astea. Ce s-a schimbat e relația cu biserica. Dar Don Juan discută direct cu Dumnezeu, în textul lui Molière nu apare niciun preot. Așa cum încercăm să discutăm și noi când ne-mbolnăvim sau când ne moare cineva drag, când ne lovim de limitele condiției noastre – când „doi și cu doi fac patru” e un adevăr care nu ne mai ajunge. Nu cred că, pentru a crea o punte cu contemporaneitatea, ar fi trebuit să proiectez un filmuleț cu Gomoi care trece gânditor, târziu în noapte, prin Piața Palatului, și statuia lui Carol începe să-i vorbească. Mi se pare că o poveste care a rezistat patru sute de ani n-are nevoie decât să fie spusă cum a fost scrisă, cu toate ambiguitățile ei. Firește, pentru că așa se întâmplă când povestești ceva, la o anume distanță în timp, mai apare o mică paranteză, mai faci cu ochiul… lucruri normale care fac parte din procesul de a povesti… Dar povestea, în esența ei, nu se schimbă, și rămâne misterioasă, chiar dacă mergem mai puțin la biserică. Continui și acum să te întrebi ce a vrut Molière cu ea, de ce ne-a spus-o. Îți rămâne în minte și te întrebi, după ce ai văzut spectacolul, care-o fi relevanța ei azi?…

Relația dintre Don Juan și Sganarel seamănă pe scenă cu cea dintre Don Quijote și Sancho Panza…

Da, așa e scrisă… Au o relație mult mai profundă decât cea normală dintre un stăpân și servitorul lui, poate chiar mai profundă și decât cea dintre un bufon și stăpânul lui. Sganarel e aproape un fel de duhovnic. Și pentru că Sganarel există, îl poți vedea în toată amploarea lui pe stăpânul lui. E foarte frumoasă relația dintre ei. Și ce e cel mai frumos e că Sganarel îl iubește pe Don Juan. Și tocmai această dragoste a servitorului pentru el te face și pe tine să-l poți iubi. Măcar un pic.

De ce-l iubește Sganarel al tău pe acest Don Juan?

Nu știu. Nu știu de ce iubește cineva pe altcineva. Poate pentru că, fiind atât de aproape, îi vede și partea vulnerabilă. Partea aia care și pe mine mă emoționează. Don Juan are un fel de candoare. Uitându-te la el, înțelegi cât rău face celor din jur, societății, dar, în același timp, ai și un fel de nostalgie după un fel de paradis pierdut.

Crezi că lui Molière i-ar plăcea acest spectacol?

Cred că i-ar plăcea la nebunie. Din câte mi-am dat eu seama, Molière n-avea idei fixe și nu ținea la virgulele lui. Or, eu cred că am rămas în spiritul lui, chiar dacă m-am îndepărtat puțin de text.

Un „spațiu împietrit”, o capcană care la final îl va „înghiți”

– dialog cu scenografa Carmencita Brojboiu –

Decorul din spectacolul „Don Juan” este el însuși o lume. Simți că în el se ascunde o poveste. De unde și cum s-a născut ideea acestui spațiu?

Ca de obicei, atunci când lucrez cu Cristi Juncu la un proiect, există o intensă perioadă de căutări, documentări, încercări, schițe, „drumuri” care se nasc unul din celălalt, un fel de labirint creativ; ajunsesem să fim de acord că avem nevoie de un „spațiu împietrit” și atunci a apărut imaginea unei curți interioare de mănăstire, fără cer, cu un pom uscat în centru peste care, nu se știe de unde, venea o rază de lumină. Cumva, misterul, încremenirea acestei imagini ne-a dat cheia spațiului pentru Don Juan.

Ce v-ați propus să fie spațiul în care se desfășoară „Don Juan”? Un comentariu contemporan la mitul lui Don Juan? O mașină de călătorit în timp?

Este o lume împietrită de reguli, o lume în care Don Juan nu-și găsește locul decât atunci când își găsește sfârșitul vieții sale aventuriere; am considerat că este necesar să fie un spațiu monocrom, auster, dar și misterios.  O „mașină de călătorit în timp” fără întoarcere.

Există o latură destul de întunecată și misterioasă în decorul din „Don Juan”. În opoziție cumva cu imaginea lui Don Juan, așa cum e construit în acest spectacol. De ce această nuanță apăsătoare?

Cred că este vorba de destinul iminent al lui Don Juan: este prins în propria-i capcană care la final îl va „înghiți”, este un spațiu fără ieșire pentru el;  Don Juan intră în acest spațiu și nu va mai ieși de acolo, va deveni parte din el. Simțim tot timpul că ceva se va întâmpla, e o „respirație rece”, aproape imperceptibilă, pe care acest spațiu o are în permanență.

Care a fost cea mai mare provocare în lucrul la acest spectacol?

Mi-a făcut plăcere să lucrez la acest spectacol, să evadez din cotidian în această „lume din altă lume” și să mă joc cu detalii cromatice discrete și cu transformările de materialitate-realitate. În ciuda austerității, m-am jucat!

Ce credeți că v-ar spune Molière, dacă ar vedea acest decor? V-ar critica?

Nu știu ce ar putea spune și chiar mi-e teamă să mă gândesc (cred că ar fi critic!); dar am încercat, din punct de vedere al impresiei vizuale să creez ceea ce am simțit vizavi de textul lui Molière. Despre text?! Încă încerc să înțeleg nuanțe, tonuri… e ca o pictură în care mai descoperi câte ceva de fiecare dată când o privești; vreau să cred că asta a fost și intenția lui, nu-i așa, Domnule Molière?!

Șerban Gomoi, față în față cu Don Juan

Cine este pentru tine Don Juan?

Don Juan al „meu” este un bărbat tânăr în drum către maturizare. Este un bărbat tânăr, în căutarea unui veșnic adversar, cineva cu care să-și „măsoare” puterile. Este un răzvrătit sensibil, cu ifose de amant filozof.

Ce crezi că ți-ar spune Molière, dacă te-ar vedea în acest spectacol?

Haha! Cred că Molière s-ar minuna de încălțămintea lui Don Juan, în primul rând. Mai departe… probabil m-ar întreba dacă pot vedea puzderia de invenții din care mecanismul botezat „corp omenesc” e alcătuit.

Au trecut 400 de ani de la nașterea lui Molière. Ce l-ai întreba tu despre acest personaj? Există vreun mister pe care ai vrea să ți-l lămurească…

L-aș întreba de ce Don Juan nu a încercat să cucerească și alte tipologii de femei. De ce numai țărăncuțe și măicuțe? Și l-aș mai întreba câte ceva despre Doamna care i-a fost mamă.

Mai există Don Juan în anul 2023? Cum arată, din punctul tău de vedere, un Don Juan contemporan?

Sigur că există și vor exista. Dorința bărbatului de căutare, de cucerire de noi teritorii, există și azi. Există și acel instinct vânătoresc care, probabil, în 2023 nu mai este atât de asumat și care, de cele mai multe ori, este numit toxicitate masculină și evident că are și efecte secundare negative. Dar, pe de altă parte, întrebarea asta – „oare dincolo cum e?” – este unul dintre motoarele evoluției umane.

Dar, dacă vreți să vedeți cum arată un Don Juan contemporan, va invit să vedem și să căutăm împreună acest aspect timp de trei ore, cu pauză, în spectacolul regizat de Cristi Juncu.

Gabriel Răuță, față în față cu Sganarel

Cine este Sganarel, în viziunea ta?

Sganarel este servitorul, bufonul, confidentul, dar și asprul critic al lui Don Juan. Este cel căruia, într-un mod constant, absurd și implacabil, nu i se urmează niciodată sfaturile. Este cel care empatizează cu „victimele” sau potențialele „victime” ale lui Don Juan, este cel care îl descrie altora în cele mai sumbre și violente tonuri, dar, în același timp, cade deseori în admirația acestuia și nu o dată se surprinde fascinat de felul în care stăpânul său făurește argumente și idealuri. Și, deși numele său vine din italianul sgannare (a deschide cuiva ochii, a-l face să vadă lucrurile așa cum sunt), deși invocă deseori Cerul ca instanță supremă, nu ezită să-l încurajeze pe un cerșetor să-i zică lui Dumnezeu „ceva de dulce” spre a primi un ban de aur de la Don Juan. Banul, de altfel, este un subiect de mare interes pentru Sganarel și găsesc că e delicios și amar în același timp felul în care, la moartea stăpânului, deși sfâșiat de durere, servitorul îi cere socoteala însuși Cerului, strigându-i: „Și salariul meu? Salariul meu!”

Ce mi s-a părut captivant la acest personaj, gândul pe care am încercat să-l materializez în interpretarea lui Sganarel, a fost felul în care el are nevoie de Don Juan nu doar pentru a supraviețui, ci, mai ales, pentru a trăi. Frumusețea și bogăția acestui personaj derivă din însuși paradoxul lui: îl admiră și îl imită pe Don Juan, dar vrea să-l aducă pe calea cea bună, pentru a putea să-și dorească atunci cu adevărat să fie ca el, fără regrete. Îndreptarea lui Don Juan este pentru el, în subconștient, un raison d’etre.

Ce crezi că ți-ar spune Molière dacă te-ar vedea în acest spectacol?

Presupunând ca Molière s-ar ridica din mormântul său incert și, precum Comandorul din piesă, s-ar deplasa la spectacolul lui Cristi Juncu, cred că ar rămâne bouche bee. E de notorietate faptul că personajul Sganarel era jucat de însuși Molière. Cred că e destul de neplăcut să vezi un alt actor că ți-a luat rolul. Adică… asta e neplăcut și pentru un coleg viu, darămite pentru unul răposat și înviat pentru un interviu. Dar, lăsând în urmă întrebări existențiale de genul Ce e viu: creatorul sau opera? ori Îi poți spune unui coleg actor cu adevărat părerea despre el? și acceptând convenția, cred că Moliere ar fi încă o dată satisfăcut că acest Sganarel a rămas un personaj puternic și după aproape patru secole și că îi oferă actorului care îl joacă bucuria și, totodată, neliniștea de a fi creator, și nu doar interpret.

Este ceva ce ai vrea să-l întrebi pe Molière legat de acest personaj? Sau de acest text?

Una din curiozitățile mele ar fi legată de începuturile relației Sganarel-Don Juan. Fiecare actor construiește (împreună cu regizorul sau nu), o biografie a personajului, o istorie a sa dinainte de momentul începerii acțiunii piesei. Dar aș fi interesat să aflu cum a gândit autorul în momentul în care a scris piesa felul în care aceste două personaje au ajuns să dezvolte o legătură atât de puternică, ce nu va fi ruptă decât la moartea unuia sau a altuia. Ce determină această interdependență, acest raport de tip Sancho Panza-Don Quijote, dacă există un eveniment primordial care a declanșat tipul acesta de parcurs.

Apoi, dincolo de piesă, l-aș mai întreba  ce părere are despre manuscrisele sale dispărute, despre conceptul de drepturi de autor, despre misoginism și feminism. Și în final, acum, după 350 de ani de meditație, în ce crede: în Dumnezeu, în rai, în Diavol, în viața de apoi sau în Bau-Bau?

Mai există Don Juan în anul 2023?

Cred că e, în primul rând, necesară o distincție între personajul ficțional, literar Don Juan (fie că e al lui Tirso de Molina, al lui Byron sau al lui Moliere) și tiparul comportamental donjuan-ist care s-a regăsit în cercetările minuțioase ale lui Jung sau Freud. Dar, pentru partea a doua, răspunsul scurt ar fi: Don Juan-ul contemporan îl găsiți pe Tinder.

PUZZLE DE GÂNDURI DESPRE PERSONAJE

Diana Roman – Elvira e o femeie deșteaptă, nu se pune problema. Dar ce să vezi?!… uneori și femeile deștepte cad în plasa unor șarlatani sentimentali.

Mihaela Subțirică – Charlotte e o fată de încredere și simpatică. E plină de viață, curioasă, energică, dornică de aventură. Ai putea vorbi cu ea ore-n șir despre dragoste, în timp ce adunați scoici și melci pentru a face coliere.

Răzvan Bănică – Pierrot reprezintă perfect imaginea omului simplu, născut și crescut la sat. E un personaj ludic, care iubește și care crede în iubire, însă căruia, din păcate, nu îi este împărtășită iubirea așa cum și-ar dori sau ar merita, ceea ce îi conferă și o dimensiune tristă.

Sorina Ștefănescu – Mathurine e o țărăncuță aprigă, pasională, care atunci când vrea să obțină ceva declanșează o adevărată furtună în jur.

Ion Haiduc – Cerșetorul, așa cum îl văd eu, e o apariție a lui Dumnezeu în calea lui Don Juan. Acest personaj e trimis în mod special ca să-l mai încerce o dată, ca să-i mai dea o șansă… Însă lipsa dimensiunii ecumenice a lui Don Juan îl face să-l batjocorească. Dumnezeu poate să ia orice formă, deci de ce n-ar lua chipul unui om de la marginea existenței, un om la suferința căruia ar vibra oricine. Numai Don Juan nu, pentru că lui îi lipsește – culmea! – exact organul iubirii…

Raulca Jugănaru – regizorul mi-a sugerat că Gusman îl iubește în secret pe Don Juan, dar, în același timp, se identifică total cu durerea stăpânei sale, Elvira. Așadar, se simte vinovată pentru tot și își consumă pulsiunile erotice cu… Sganarel.

Rareș Andrici – Don Carlos e un tip care nu vrea aventuri, scandal, dueluri, ci liniște și pace în cel mai discret mod posibil. Este un personaj reprezentativ pentru trecerea de la concepții sociale vechi la unele noi, care pun accentul pe fericirea individului.

Paul Chiribuță – Don Louis. Tatăl lui Don Juan. Esența relațiilor dintre tată și fiu nu s-a schimbat. S-a schimbat conjunctura și s-a diversificat doar paleta posibilelor tensiuni care apar în această relație. Speranțele neîmplinite ale părinților se izbesc de revoltele încă nedefinite precis ale copiilor. Din această perspectivă și tatăl și fiul sunt contemporani cu noi.

Sorin Cociș – Dimanche e un personaj care slujește întregirii imaginii pe care și-o face publicul despre Don Juan. Cum putea să fie un creditor în vremea aceea? Arogant, snob, un om mic, dar care are o mare slăbiciune…

Vlad Bălan – În opoziție cu fratele lui, Don Alonso e un fanatic, care ar sacrifica orice, chiar și propria viață, pentru onoare.

CU MOLIÈRE LA O CAFEA. LA 400 DE ANI DE LA NAȘTERE

„Pornind de la premisa că era un om inteligent și că noi avem umor, cred că ar spune ceva de genul: Doamne ce vremuri trăiți, fraților! Bine că nu le-am prins! L-aș întreba, totuși, dacă Don Juan a iubit-o pe Elvira cu adevărat măcar o zi din viața lui.” – Diana Roman

„Cred că Molière ar fi mulțumit și amuzat de Charlotte a mea. Dar eu l-aș întreba ce a fermecat-o pe Charlotte atât de puternic și de repede la Don Juan. De ce e gata să lase totul, brusc, pentru el? E atât de naivă? Sunt toate femeile atât de naive?” – Mihaela Subțirică

 „Mi-ar plăcea să cred că i-aș smulge măcar un zâmbet lui Molière cu Pierrot al meu.” – Răzvan Bănică

 „Când am citit Viața domnului de Molière a lui Mihail Bulgakov mi s-a părut că Molière nu era un om foarte simpatic. Nu părea genul cu care să stai la o dezbatere la cafea, fiind un om extrem de cinic. Apoi am realizat că obsesia asta a lui de a spune adevărul și de a le arăta oamenilor toate neajunsurile, greșelile, de a le taxa slăbiciunile și a le flutura adevărul în față este o acțiune care se plătește scump și lasă urme adânci în statutul tău social. Te costă foarte mult onestitatea.” – Sorina Ștefănescu

„Nu știu dacă i-ar plăcea, sau ce nu i-ar plăcea, sau cum ar vedea el rolul meu, dar, cu siguranță, m-ar critica. Mereu mi l-am închipuit, și așa știu din cărți că a și fost – un tip încruntat, mereu indispus, niciodată mulțumit de rezultate.” – Rareș Andrici

„Dacă, printr-o minune, Molière ar veni la acest spectacol, cred că m-ar felicita, pentru că și el a fost actor și ochiul lui genial ar observa traseul pe care eu l-am dat din câteva tonuri acestui personaj, care e o apariție scurtă… dar cutremurătoare. Și toată cutremurarea lui, eu am pus-o în strigătul meu disperat „Apără-mă, Doamne!”. Iar dacă ar fi să-i spun ceva, i-aș spune că-mi pare rău că n-am avut șansa să mă întâlnesc cu el în postura de șef de trupă și că n-am avut șansa să joc o integrală Molière.” – Ion Haiduc

„Cred că, dacă m-ar vedea, s-ar amuza. Mi se pare că, așa cum sunt costumat, m-aș integra în epoca lui. Dar, cine știe, poate c-ar fi vrut o tușă mai groasă în ce mă privește… Ca să scoată mai mult în evidență caracterul urât al acestor cămătari. E o categorie socială greu de agreat.” – Sorin Cociș

„Venind de la un asemenea <<coleg>>, chiar o privire care ar întârzia o secundă asupra mea ar fi o bucurie. Dar dacă s-ar întâmpla o astfel de minune, să-l am în față pe Molière probabil n-aș îndrăzni să-l întreb nimic, m-aș mulțumi să ascult și să respir același aer cu el. Întrebarea care mă frământă voi continua să mi-o pun singur, când nu mă aude nimeni. Mi-e frică de răspunsul pe care, cu siguranță, Molière îl cunoaște foarte bine.” – Paul Chiribuță

„Realist vorbind, Gusman ar fi ultima grijă a lui Molière, în calitatea lui de regizor. Dar cine știe, poate că Molière, grație satisfacției produse de împlinirea acestui personaj episodic, m-ar distribui în următoarea comedie, într-un rol mai mare, mai complex! Iar eu, sper că m-aș pricepe să îi fac un tur ghidat al Bucureștiului, micul Paris…” – Raluca Jugănaru

„Cred că personajul meu, așa cum l-am construit în repetiții e destul de aproape de ce a gândit Molière. Având în vedere că, dincolo de a fi dramaturg, Molière a fost actor, om de teatru, cred că ar înțelege ce am încercat să facem cu textul lui.” – Vlad Bălan

DON JUAN ÎN MILENIUL III

„Sigur că Don Juan există. <<Ca să-i cad în plasă>>, ar trebui să fie un bărbat șarmant, educat, neapărat cu umor, inteligent. Ah… și să mă privească în ochi când vorbește cu mine. Musai.” – Diana Roman

„Un Don Juan, pentru mine, este un tip cult, inteligent, empatic, care te înțelege din priviri. Calitățile fizice pălesc în fața unei minți strălucite. I-aș reproșa lipsa de constanță, dar și asta face din el un personaj seducător. Există Don Juan-i și în prezent, cu siguranță. Oare? Sper…” – Mihaela Subțirică

„Dacă există Don Juan?  La întrebarea aceasta, le invit pe colegele mele actrițe să răspundă… Sunt mult mai în măsură.” – Răzvan Bănică

„Eu sunt foarte mișcată de monologul de început în care Don Juan declară că i-a trezit invidia fericirea unui cuplu și cum a simțit imediat nevoia să distrugă armonia dintre cei doi. Mi se pare că acolo, în acel monolog, este ceva din esența Don Juan-ului de astăzi: omul care nu se poate responsabiliza să caute sau să creeze drumul spre propria sa fericire așa că simte invidie când o vede în inima altora.” – Sorina Ștefănescu

„Imaginea lui Don Juan e tributară modelelor cu care ne-am format. Sigur că el există și azi și va exista întotdeauna. Dar trăsătura esențială a lui Don Juan cred eu că e aceea că e un tip care iubește iubirea. Iubește însăși ideea de iubire.” – Sorin Cociș

„Este imposibil ca Don Juan să dispară și a devenit cu timpul un personaj pozitiv!”- Paul Chiribuță

„E plin de Don Juani în jurul nostru, de la spitalele de psihiatrie până la oameni aflați în cele mai înalte funcții. Lipsa de credință face să se manifeste în cele mai multe feluri don-juanismul. La urma urmei și tirania tot o formă de don-juanism e… pentru că, în fond, Don Juan nu face altceva decât să se substituie lui Dumnezeu.” – Ion Haiduc

„Eu cred că Don Juan nu este un individ pe care îl vezi pe stradă. Este o idee, o perspectivă de viață, o parte a naturii umane care se află în noi toți. Da, Don Juan există în anul 2023 și va exista atâta vreme cât vor fi oameni pe pământ. Dacă el nu ar exista în noi, nu ne-ar mai interesa subiectul.” – Rareș Andrici

„Sunt sigură că există! Sub diferite feluri și chipuri, în toate colțurile planetei noastre, la toate nivelurile de instituții și comunități, mai mult sau mai puțin educați și cultivați, dar, în esență, aceiași seducători manipulatori, stăpâniți de patima amorului, cu toate micile și marile lui perversiuni…” – Raluca Jugănaru

„Există foarte mulți. Mai ales că trăim într-o epocă în care, paradoxal, deși căile de comunicare sunt tot mai vaste, legăturile autentice sunt mai greu de obținut. Am auzit de numeroși bărbați care joacă rolul îndrăgostitului de dragul jocului. Nu cred că îi mână simpla atracție sexuală, ci mai degrabă jocul înșelării celuilalt. Asta le dă o senzație de putere. Ei o numesc seducție, eu o numesc abuz de încredere. Mai mult decât atât, mi se pare că în fiecare dintre noi există o voce de Don Juan…” – Vlad Bălan

Dosar realizat de Monica Andronescu