Cloaca

Stagiunea 2021-2022

Sala George Constantin

Data primei reprezentații: 1, 2 octombrie 2021

Cloaca de Maria Goos
Traducerea: Liliana Alexandrescu

Regia: Theodor-Cristian Popescu

Scenografia: Theodor Niculae

Muzica originală: Andrei George Raicu

Distribuția:
Pieter – Mihai Marinescu

Joep – Alexandru Jitea

Tom – Gabriel Răuță

Maarten – Lucian Ghimiși

Femeia – Macrina Bârlădeanu

Regizor tehnic: Dana Popescu

Sufleur: Simona Bușoiu

Coordonator Serviciul de Specialitate Artistică: Silvia Dumitrache

Sinopsis

Patru prieteni vechi, pe care viața i-a purtat în direcții diferite, se regăsesc într-un moment de criză prin care trece unul dintre ei și care are nevoie de ajutorul celorlalți. Este, însă, un eveniment care îi afectează pe toți, care scoate la iveală dramele prin care trece fiecare, răni nevindecate, secrete dureroase care le vor pune greu la încercare prietenia.

Piesa Mariei Goos analizează cu sinceritate și profunzime mecanismele care stau la baza legăturilor complexe care îi aduc împreună pe oameni aparent complet diferiți și care, în situații-limită, ajung să se raporteze imprevizibil chiar pentru propria lor conștiință la noțiuni precum devotament, adevăr sau generozitate.

Despre autoare

Maria Goos (n. 1956) a absolvit Academia de Arte Dramatice din Maastricht, în 1982, și în următorii ani a scris opt piese de teatru care s-au montat cu succes în toată țara. A fost managerul câtorva companii de teatru și director artistic al De Kompaan, până să treacă la scrierea de scenarii pentru seriale de televiziune, două dintre acestea având un succes fulminant în anii 90: Called to the Bar (cu Hugo Heinen și Pieter van de Waterbeemd) și Old Money, care a câștigat cele mai importante premii acordate pentru producțiile TV, printre care prestigiosul Silver Nipkows. În anii 2000, s-a întors la dramaturgie, Family devenind piesa stagiunii 2000-2001, urmând să o adapteze pentru televiziune și, apoi, pentru marele ecran. Filmul a câștigat Gouden Kalf – premiul pentru cel mai bun film de dramă și Premiul Criticii la Festivalul de la Utrecht. În 2002, scrie piesa Cloaca, aceasta urmând să aibă un traseu spectaculos: a fost piesa stagiunii 2002-2003, iar în 2004 a fost montată la faimosul Old Vic Theater în Londra, în regia lui Kevin Spacey. Adaptarea pentru televiziune a fost și ea recompensată, în 2004, cu Premiul Academiei Olandeze pentru cea mai bună dramă.

„Există o presiune colosală asupra noțiunii de bărbat”

– Interviu cu regizorul Theodor-Cristian Popescu – 

Revii la piesa Cloaca de Maria Goos, după aproape zece ani de la montarea de la Teatrul Național din Târgu Mureș. Ce te-a determinat să te întorci la acest subiect și ce s-a schimbat în abordarea ta?

În mod inevitabil este altceva, au trecut aproape zece ani, și eu sunt alt om și am senzația că versiunea de la Teatrul Nottara a ieșit mai serioasă, mai asumată, poate și datorită faptului că acum vine în seria preocupărilor mele legate de subiectul masculin-feminin. Astfel că acum am apăsat alte accente, am văzut alte lucruri în acești bărbați disperați și pierduți. Cu prima montare nu am ajuns în București și cred că acest text, care este extrem de bun, trebuie să fie văzut aici, cred că aici este locul lui.

Trăim într-o epocă în care trendul este de a accentua mai degrabă preocupările, temele, nuanțele din sfera feminină, asistăm la o translație către feminin, inclusiv în artă. Tu propui o revenire la masculin, la aspecte neglijate asupra a ceea ce presupune masculinul în secolul XXI.

Asistăm, într-adevăr, la o deplasare înspre feminin, astfel că mă întreb ce se întâmplă cu masculii: sunt pierduți asemenea personajelor noastre, se retrag în niște bule și mai rău își fac? Mie îmi pare că există o presiune colosală asupra noțiunii de bărbat, ideii de masculinitate i se alătură aproape obligatoriu adjectivul „toxic”, ceea ce e foarte castrator. Pe de altă parte, piesa e scrisă de o femeie care pare a înțelege bine psihologia bărbatului,  e ușor acidă, dar totul sună adevărat. Tipul de vulnerabilități pe care le au personajele le resimțim ca fiind adevărate, nu lasă senzația că e o abordare ideologizată, că autoarea minte sau că se dă după vreo modă. Picăm pe un întreg curent nordic de filme, din categoria Another Round al lui Vinterberg, despre bărbați căzuți, care, sub stimulentul alcoolului, încearcă să-și regăsească masculinitatea vikingă și să funcționeaze oarecum fals, foarte nișat, într-un spațiu care nu prea mai permite manifestarea masculinității. Am simțit că este important să vorbim despre asta și să ne uităm la ei cum ratează și să ne întrebăm de ce. Greșelile lor sunt evidente și nu au de-a face cu ceva împotriva femeilor, unde greșesc ei este că nu lasă prezența feminină în viața lor ca pe ceva luminos și complementar, sunt singuri, un fel de războinici în gol și astfel comit un fel de hybris.

Cum definești masculinitatea în secolul XXI?

Văzusem la Piatra Neamț un spectacol al companiei lui Joël Pommerat, după Scufița Roșie, în cadrul unei serii de basme rescrise. Basmul fusese rescris astfel: Scufița Roșie fusese trimisă la bunica ei de către mamă, iar singurul personaj masculin care apărea era Lupul. Masculinitatea era asociată doar cu ceva negativ. Fusese eliminat, chiar de către Joël Pommerat, personajul Vânătorului, care este o prezență masculină salvatoare. Actorii spuneau că au ajuns la această formulă prin diferite improvizații și i-am întrebat de ce au decis să elimine personajul masculin pozitiv și să păstreze bărbatul exclusiv ca o prezență fioroasă, ieșită din neguri. Nici nu-și dăduseră seama de această schimbare. Întâi și întâi, vreau să-i vedem pe acești bărbați, să nu ne prefacem că nu sunt. Nu ar trebui să dispară, trebuie să înțelegem ce se petrece în această mutație generală, cum supraviețuiesc, cum își schimbă ceea ce specia a setat ca legături războinice și adesea violente. Ce te faci cu ceea ce este plantat în tine, când nu mai e nevoie de nicio astfel de funcție? Ce ești, ce devii? Asta e rațiunea principală pentru care am propus căutarea aceasta și simt că actorii mi s-au alăturat din toată inima.

Cum ai simțit dinamica dintre Gabriel Răuță, Lucian Ghimiși, Mihai Marinescu și Alex Jitea? Se simte o energie specială între ei, „cloaca” pe care o formează în spectacol pare că are o bază personală.

Am fost foarte atent să vorbesc cu fiecare dintre ei și să le spun fiecăruia la cine mă gândesc pentru restul distribuției, să mă asigur că toți patru își doresc să joace împreună și se simt un fel de gașcă apriori. E destul de greu de construit în câteva săptămâni ceva ce nu e dacă n-ar avea nicio  bază. Se știu de foarte multă vreme, pot face apel la lucruri care li s-au întâmplat și am încurajat pe tot parcursul repetițiilor crearea unei asemenea coeziuni, le-am dat o libertate mai mare decât dau în alte proiecte, să își vorbească într-un stil care din afară poate părea cinic sau răutăcios. Am avut intenția ca acest lucru să devină natural și să își asume spectacolul ca fiind ceva al lor, nu ca pe ceva ce trebuie executat. Le-am încurajat glumele, am glumit despre situația noastră prezentă, suntem toți bărbați la 45-50 de ani, și cred că am avut un numitor comun.

Este, în același timp, o piesă despre prietenie, loialitate, trădare, aspecte care ridică problematica într-un plan care trece dincolo de dihotomia masculin-feminin.

Există acest plan al temei prieteniei, personajele simt foarte tare nevoia de prietenie și pare că această gașcă se reface. Treptat vedem că nu se poate. Elementul care declanșează virusul este cel material. Totul se reduce la bani: pare că unul dintre ei se preocupă de niște tablouri, de fapt, se preocupă de valoarea acestora, altul de politică, dar, de fapt, de tot ce vine în jurul politicii, altul e un avocat de succes, dar a fost atras în vârtejul banilor. Este o preocupare pentru material a cărui valoare e pusă mai presus de prietenie. Pare că e normal să-și mintă sau să-și trădeze prietenul dacă este necesar. Politica, sexul și banii sunt împreună. Fericirea e egoistă, îmi spunea un prieten. E o viziune destul de cinică și nu întâmplător este o piesă olandeză. Michel Houellebecq spune într-unul dintre romanele sale că Olanda nu este o țară, ci o întreprindere, o țară fondată pe comerț, pe bani. Din multe puncte de vedere, e una dintre cele mai libere țări, drogurile sunt libere, sexul e în vitrină, pare că aproape orice fel de libertate poate fi garantată, dar, în același timp, este o țară cinică, ce pune banul în centrul societății. Și Maria Goos simte lucrul ăsta, simte infecția pe care virusul acesta o declanșează.

Care, de fapt, face ca personajele să fie prizoniere în propriile neputințe.

Acesta este un alt aspect cu care mă aștept ca publicul să empatizeze. Mulți dintre noi vorbim că am ajuns într-o goană după bani, ne neglijăm prietenii, familia, sentimentele, multă lume tânjește după ceva pierdut odată cu pierderea sărăciei, un soi de nostalgie, de tipul „eram săraci, dar ne vedeam mai des, eram mai fericiți. Acum avem mai multe, dar suntem mai singuri și adesea mai bolnavi, mai înrăiți”.

Ce este românesc în montarea acestei piese olandeze?

Situațiile, așa cum le-am construit noi, tipologiile, tipul de interpretare sunt românești. Planul meu e ca prin învelișul vizual și sonor să fac o aluzie spre un fel de rafinament mai nordic, dar, comportamental, vedem mai mult sau mai puțin patru români. Și o rusoaică – apare și un personaj feminin, despre care nu vreau să vorbesc mult, este un ingredient-surpriză.

Este un spectacol care te face automat să te gândești la ideea de prietenie. Ce înseamnă pentru tine acest aspect?

Se spune că ne transformăm cu totul din șapte în șapte ani, tu ai impresia că ai rămas la fel, dar nici anatomic nu mai ești același. Este greu de păstrat ceva în această mișcare permanentă. Pare că transformarea s-a accentuat atât de mult, încât vorbim despre mutație, sub ochii noștri devenim altceva, mi se pare că există o prăpastie generațională, discrepanța care înainte era între străbunic și strănepot acum este între părinte și copil. Prietenia este pusă la grea încercare, pentru că presupune încrederea că eu înțeleg și pot anticipa ușor cum te comporți tu față de mine. Odată ce se strecoară surpriza că asta nu se întâmplă, se cam evaporă și prietenia. Sau uneori moare de la sine. E un combustibil care s-a consumat. Marile relații sentimentale sunt câteva în viață, așa cred că sunt și marile relații de prietenie. Restul sunt mai mult sau mai puțin comunități de interese sau hobby-uri. Spectacolul o să ducă și la întrebarea aceasta: oare mai suntem capabili să ne împrietenim, ce e dincolo de simplul fapt că am chefuit împreună într-o perioadă a tinereții noastre, în care aceste lucruri nu aveau consecințe? Dacă nu mai avem tinerețea iresponsabilă și plină de energie virilă, ne bazăm noi pe valori comune, am mai fi noi capabili să luptăm pentru ceva, avem încredere că celălalt e lângă noi? Face și asta parte din masculinitate.

Este un spectacol care invită la o reanalizare a propriilor relații de prietenie, este un îndemn la a te gândi la importanța prietenilor din viața ta, la grupul tău apropiat.

Este o energie pe care nu poți să o iei din altă parte. La repetiții, când simțeam că avem o zi de grație, asta era atmosfera, senzația că oamenii aceștia abia așteptau să se vadă și că ce li se întâmplă lor repetând aici e un tip de energie pe care nu o iau din altă parte. Când se întâmpla, era spectaculos, atunci înțelegeai despre ce e piesa.

Argumentul regizorului

Montarea cu Cloaca de la Nottara e a doua într-un șir de propuneri în jurul raportului feminin-masculin (după Villa Dolorosa, la Târgu Mureș), un raport ce-mi pare intrat într-o zonă de „transformări climatice” a căror natură mă străduiesc să o înțeleg.

Avem patru bărbați blocați în propriile lor vieți, lipsiți de elementul feminin, pe care nu-l mai percep și fără de care se mișcă bezmetic, egocentric, dar și extrem de fragil. Interacțiunea cu o femeie le arată ce și cum ar putea primi, dar nu văd, nu aud, nu vibrează. Deși dau semne că ar putea. Ba chiar că ar avea mare nevoie. Dar ei, ca niște băieței, încearcă să-și refacă „gașca”. Însă nici aici nu se mai întâmplă ce și cum trebuie.

E masculinitatea o forță ce nu-și mai găsește spațiul de manifestare? Există o discordanță între setările cu care ne-a înzestrat specia și mediul social pe care ni l-am construit? S-a ratat, s-a pierdut undeva, ceva?

Theodor-Cristian Popescu

Argumentul scenografului

Este curios cum, în elaborarea spațiului, am decis să mă gândesc la sunet și la timp. Fără îndoială, scenografia este eminamente o artă a spațiului, însă abordarea mea a fost una diferită. Muzicologul André Boucourechliev nota despre gramatica muzicală a lui Stravinski că stabilitatea formelor sale structurale (referitor la compozițiile sale) are ca piloni diatonismul radical, scandarea ritmică, claritatea, armoniile severe, simplitatea și transparența materialului.

Casa lui Pieter este asemenea unei compoziții muzicale: diatonismul este prezent prin scara raporturilor volumetrice, ritmul este dat de modul de îmbinare al bârnelor de lemn, în linii orizontale, armoniile severe intervin în elementele verticale, de o putere extraordinară, care, fiind executate dintr-un material rece contravin lemnului orizontal. Monomaterialitatea spațială (lemn cu accente metalice) oferă simplitate, iar lumina care îmbină tot decorul oferă transparență.

Un alt element-cheie a fost temperatura spațiului. Materialele extrag căldura, într-o oarecare măsură, din corpurile noastre: lemnul este cald, primește căldură, iar metalul o alungă, așadar, temperatura spațiului creat de mine este de natură materială și psihologică, primind și interacționând cu jocul ce se petrece în acesta. Nu este de mirare că în momentele de pierdere ale personajelor spațiul nu mai vibrează cu ritmul acestora, în schimb, în momentele de amploare lirică, spațiul conturează praguri ale intimității, formând liniile de forță dintre arhitectură – locuire – consonanță și spațiul scenic mascat.

Theodor Niculae

Declarații actori

Gabriel Răuță: Povestea lui Tom este despre vindecare. Despre sens – atunci când ți-ai pierdut busola. Despre statut – când nu te mai recunoaște nimeni. Despre prietenie – când nu te mai vizitează nimeni. Despre refugiu versus visuri.

Eu, personal, am trei prieteni buni din liceu (asemenea lui Pieter, Maarten și Joep din piesă) de care m-am pierdut; ne-am înstrăinat, ne-am sălbăticit, am evadat în alte lumi. Și m-am gândit mult la ei pe parcursul repetițiilor la spectacolul ăsta. M-au bântuit alegerile, deciziile, ezitările.

În ultima vreme am lucrat la două proiecte – Cloaca e cel mai recent – în care e pusă în discuție prietenia. E chestionată, e testată, e evaluată. Admirabil și crud în spectacolul ăsta e că atunci când ai răspuns oarecum la întrebările despre prietenie, noul  subiect e sexualitatea; iar pe bărbații din piesă (indiferent de orientarea lor) aceste două teme îi epuizează atât de mult, încât nu mai au nici aer, nici vorbe, nici gânduri pentru a ataca celălalt subiect: iubirea.

Sunt încântat de această a treia colaborare cu regizorul Theodor-Cristian Popescu și, în același timp, sunt bucuros că am parcurs tot acest drum alături de colegul Alex Jitea (anterior am jucat împreună în Metoda de Jordi Galceran și Panică de Mika Myllyaho – ambele tot în regia lui Popescu). Prețuiesc la acest regizor, dincolo de textele puternice și surprinzătoare pe care le propune, faptul că țese firul acțiunii și al personajelor pornind din situații-limită, ipostaze umane extreme pe care le îmbogățește, apoi, cu acest univers nesfârșit al lucrurilor nespuse, nerostite de către personaje. Este întotdeauna o experiență artistică palpitantă, pentru că Popescu este un explorator care te molipsește cu tenacitatea lui de a căuta sensuri și expresii noi în oamenii pe care îi interpretezi.

Alexandru Jitea: Joep, personajul pe care îl interpretez, nu cred că trebuie privit în alb și negru, el este, în principiu, un personaj negativ, renunță la tot, este egoist, dar are și momente de bunătate. Îmi este drag de el, nu știu să spun de ce, dar mi-a plăcut de când am citit piesa, este vulnerabil, apăsat de singurătate, ar vrea să primească afecțiune, dar nu mai știe nici cum să o ceară, nici cum să o primească. Într-un târziu, își dă seama că ar vrea să o primească dintr-o direcție, dar nu știu dacă e sincer sau tot egoismul stă la baza dorinței lui. Este nefericit și simte că are nevoie de familie, chiar recunoaște că „un ministru trebuie, în primul rând, să aibă o familie”. Încearcă să suplinească familia pe care a pierdut-o cu familia formată din prieteni, e o tendință normală, când avem o problemă căutăm să ne refugiem într-un mediu sigur, cu niște oameni care ne sunt apropiați. Cloaca lor este căutată nu doar de el, ci de toți ceilalți, ca o ultimă șansă de salvare.

Mihai Marinescu: Îl interpretez pe Pieter, în casa căruia se desfășoară acțiunea, dar sunt personajul despre care se știe cel mai puțin. Se aduce în discuție de două ori că ar fi homosexual, dar nu știm dacă are o relație concretă, nu știm dacă trăiește cu cineva. Știm despre el povestea cu înapoierea tablourilor, dar nici măcar aceasta nu este dusă la sfârșit. În dinamica grupului lor, sunt mai vizibile lucrurile rele, dar acestea nu ar fi putut exista dacă la bază nu era o prietenie sinceră, care îi aduce împreună din nou. Din scriitură mi se pare că fiecare personaj vine cu o cantitate egală de sufletism, chiar dacă din replici tinzi să îi vezi pe Pieter și pe Tom cei sensibili, dar nu știm dacă față de cloacă sau în general. Toți ar trebui priviți ca având aceeași doză de devotament. Pieter este cel mai introvertit, nu reușim să vedem zbaterile lui, dar ele sunt în interior. Și din construcția regizorală, piesa are multe cut-uri, e ca o piesă de jazz, care îl lasă pe spectator să aducă propria sa contribuție.

Lucian Ghimiși: Maarten pare a fi un regizor de succes, cu probleme, ca fiecare dintre noi, pe care le discută în grupul său apropiat, unde se simte în siguranță să fie deschis și să împărtășească probleme intime. Este un personaj de care îmi place, pentru că mie îmi plac oamenii în general, sunt foarte prietenos. În meseria asta se spune că trebuie să-ți iubești personajul, dar nu cred că trebuie să fie așa, în cazul meu cu Maarten e un fel de iubire cu năbădăi. Am o cloacă, am foarte mulți prieteni apropiați și poate că unele dintre întâmplările din această piesă le-am regăsit și în întâlnirile cu grupurile mele.

Macrina Bârlădeanu: Elena este o tânără mamă care se sacrifică pentru copiii ei, pentru ca aceștia să poată avea o viață mai bună, posibilitatea de a alege un trai de care ea nu a avut parte. Mi-a fost ușor să empatizez cu ea, deși nu sunt mamă, pentru că am o soră și, într-o oarecare măsură, deși foarte diferită, și mama noastră a făcut anumite sacrificii pentru noi.

M-am bucurat să descopăr o echipă plină de entuziasm și dorință, care m-a primit cu multă căldură și grijă, m-au făcut să mă simt „de-a casei”. Sunt recunoscătoare lui Theodor-Cristian Popescu pentru încrederea pe care mi-a oferit-o, un OM cu o răbdare infinită, mult calm și cordialitate, datorită căruia am ajuns în acest proiect.

Dosar de prezentare realizat de Silvia Dumitrache