Agnes, aleasa lui Dumnezeu

Stagiunea 2022-2023

Sala George Constantin

Data primei reprezentații: 16 decembrie 2022

Data premierei: 28 și 29 ianuarie 2023

Agnes, aleasa lui Dumnezeu de John Pielmeier

Traducerea: Bogdan Budeș

Regia: Sânziana Stoican

Scenografia: Valentin Vârlan

Ilustrația muzicală live: Cristina Juncu

Distribuția:

Agnes – Cristina Juncu

Martha Livingstone – Luminița Erga / Isabela Neamțu

Stareța Miriam Ruth – Victoria Cociaș / Crenguța Hariton

Figurație: Anișoara Popa, Adriana Elena Sabău

Durata: 1 h 50 min

Sinopsis

Într-o mănăstire de maici se petrece ceva teribil: un nou-născut este găsit mort. Pentru a decide soarta tinerei novice, Agnes, care a născut și pare că nu-și amintește nimic, instanța o trimite pe Martha Livingstone, psihiatră, să diagnosticheze sănătatea mintală a acesteia. Opțiunile novicei nu sunt multe: închisoarea, ospiciul sau achitarea. Între Miriam Ruth, stareța, și psihiatra Livingstone se naște un raport de rivalitate, fiecare dintre ele dorindu-și să o ajute pe novice, una prin terapie, cealaltă protejând-o prin iubire.

Psihiatra vrea să o salveze pe Agnes, prin cufundarea în adâncurile psihicului, în apele subconștientului; Agnes aspiră să se salveze, înălțându-se neîncetat prin cântec, dizolvându-se în lumină. Punctul în care cele două se întâlnesc în cele din urmă, undeva între foarte adânc și tot mai sus, devine fatal.

DESPRE PIESĂ

Salvarea, între confesional și canapeaua de psihanaliză

Scrisă în 1978, Agnes, aleasa lui Dumnezeu, se situează la mijloc de drum între murder mystery și thriller psihologic. Punctul de pornire este o crimă. Are loc o investigație într-un mediu mai puțin obișnuit, religios, a cărei miză este aflarea „adevărului”. Noutatea este dată de faptul că rolul detectivei în piesă îl preia psihiatra, dr. Livingstone. Ea investighează, delegată de instanță, pentru a hotărî dacă tânăra Agnes, suspectată de crimă, este sănătoasă mintal. Iar modalitățile ei sunt, în esență, la fel de intruzive ca o anchetă propriu-zisă.

Titlul are o voită ambivalență, numită de autor „un joc de cuvinte liturgic”, Agnes of God derivând de la latinescul Agnus Dei, Mielul lui Dumnezeu, denumire dată în Scriptură Mântuitorului. Dar cine este, de fapt, victima în piesă și ce anume se sacrifică? Pot coexista răul și inocența sufletească? Cât de „viu” este credinciosul căruia i se ia credința? I se poate „lua” cuiva credința?

Cele trei personaje, o novice, o psihiatră și o stareță, sunt trei femei puternice, fiecare altfel: una prin inocență și fragilitate, dar mai ales credință, cealaltă prin convingeri, a treia prin experiență de viață. Ele se mișcă pe paliere de existență diferite, astfel încât experiențele lor nu se intersectează, după cum nici cuvintele folosite pentru a le descrie nu coincid ca înțeles. Același fenomen este văzut dintr-o perspectivă ca „har”, din alta ca „isterie”; copilul este, dintr-o perspectivă, rodul unui abuz, din cealaltă, al miracolului. Cuvântul care, rostit în taina confesionalului, absolvă devine în terapie cuvânt-delict, ce autoincriminează. În același mod, „vindecarea, salvarea” înseamnă altceva pentru fiecare dintre ele. Pentru psihiatră, canapeaua de psihanaliză este o cale infailibilă de a afla adevărul. Este, însă, un lucru cunoscut că prin hipnoterapie se pot la fel de bine induce sentimente, gânduri, comportamente. Și atunci cât de real și sigur este adevărul psihanalizei, al hipnoterapiei, față de cel al credinței?

„Agnes este o piesă care pune sub semnul întrebării răspunsurile și celebrează întrebările.” (John Pielmeier)

„Scriam de câțiva ani, fără să iau această îndeletnicire prea în serios și trăiam din actorie, când am primit o propunere de interpretare la Conferința Dramaturgilor Eugene O’Neill, din 1977. Am fost atât de încântat, încât m-am întors la New York hotărât să revin la centrul O’Neill ca dramaturg. Am scris o piesă care a intrat în semifinală în vara anului 1978 și, în aceeași vară, am scris mare parte din Agnes. Căutam de multă vreme firul unei intrigi, ca să scriu despre credință. Cu un an mai devreme, citisem undeva, într-un cotidian, despre o călugăriță care și-a omorât un bebeluș și după zece luni m-am trezit în mijlocul nopții și am zis: Asta e! Titlul era clar, un joc de cuvinte liturgic, iar numărul personajelor redus, fiindcă simțeam că asta mergea cel mai bine la Centrul O’Neill”, scrie John Pielmeier. https://johnpielmeier.com/theater/plays/agnes-of-god/

Agnes a avut un spectacol-lectură în 1979, la Conferința Națională a Dramaturgilor Americani din Waterford, fiind distinsă, în același an, cu Marele premiu de dramaturgie americană. Montată pe Broadway la Music Box Theatre, în 1982, în regia lui Michael Lindsay-Hogg, piesa a avut până în septembrie 1983 nu mai puțin de 599 de reprezentații. Amanda Plummer a primit prestigiosul Premiu Tony, Premiul Drama Desk, Premiul Criticii din Boston și Premiul Outer Critics Circle pentru interpretarea lui Agnes.

Des jucată în Statele Unite, piesa Agnes, aleasa lui Dumnezeu a fost montată în multe teatre studio din întreaga lume, cum ar fi la Imperial Theater din Hamburg – specializat exclusiv pe piese de teatru și musicaluri a căror temă este crima –, cu titlul neobișnuit Agnes, Angel im Fire (Agnes, un înger în flăcări); s-a jucat la Theater(Off)ensive din Salzburg 2010, la Teatro Malasiento în 2011, Centro Dramatico de Ceuta, 2012. A fost găzduit la Théâtre Le Public din Belgia, în 2004, dar s-a jucat și în teatre de proiect cum ar fi Théâtre La Bordée din Quebec, în 1997. În Marea Britanie, piesa a avut două reprezentații în cadrul Festivalului RESC (Reduced Shakespeare Company) Fringe Festival din Londra, în 1994. Montarea franceză de la Teatrul Național Popular din Lyon, în 2015, semnată de Catherine Anne, a dus textul în direcția raportării la trup, la jocul de putere și seducție dintre femeie-bărbat, cu accent pe recâștigarea cuvintelor: a celor împiedicate, găsite, pierdute. Piesa a fost montată și în Brazilia, la Teatro Paiol, orașul Sao Jose dos Pinhais, în regia lui Jorge Takla, în 1982, în Mexic, în 1984, dar și la Mumbai, în 2015, stârnind nu puține controverse în mediul catolic din India.

Piesa a avut și o ecranizare, în regia lui Norman Jewison, în 1985.

Despre autor

John Pielmeier, dramaturg și scenarist american, s-a născut pe 23 februarie 1949, în Pennsylvania. A absolvit secția „Arta Actorului” la Universitatea Catolică Americană, în 1970. A studiat, apoi, la Universitatea din Pennsylvania, obținând un Master în Arte, în 1978. Autorul, după cum singur mărturisește, visa să devină actor de film, dar a fost, încă din facultate, cucerit de experiența directă a scenei, care poate fi retrăită iar și iar, în fiecare seară. La scurt timp după aceea, a început să scrie dramaturgie. Prima sa piesă, A Chosen Room (Camera aleasă), în care a și jucat, în 1976, a fost montată la Guthrie Theater. După absolvire, se mută la New York și lucrează la Agnes, piesa care îi va aduce notorietatea în SUA.

Dramaturgul american optează pentru formula genului murder mystery, descriind o lume haotică și terifiantă în care se petrec crime sumbre. Această apetență pentru crimă și suspans psihologic își găsește, cu trecerea anilor, expresia în thriller. Aici intră piesele: A Witch’s Brew (Infuzia vrăjitoarei), A Ghost Story (O poveste cu stafii), A Gothic Tale (O poveste gotică), publicate în volumul intitulat sugestiv Haunted Lives (Vieți bântuite), în 1998; aceeași direcție urmează piesa Voci în întuneric, din 1999, și culminează cu adaptarea scenică Exorcistul, după romanul de groază cu același titlu de W.P. Blatty, din 2012.

Alte piese scrise de autor: Courage (Curaj),1983; The Boys of Winter (Băieții iernii), 1985; Sleight of Hand (Dibăcia) 1987; The Classics Professor (Profesorul de clasică) 1988; Voices in the Dark (Voci în întuneric),1999; Soledad Brothers (Frații Soledad), Marlowe! Goethe! Faust!, Fathers and Sons (Tați și fii), Madonna and Child (Madonna și Pruncul), 2007. A scris, împreună cu Matty Selma, și câteva musicaluri: Jass, Young Rube (Tânărul mahalagiu), 1993; Slow Dance with a Hot Pickup (Blues cu un pickup la modă), 2004; La Dottoressa, 2021.

John Pielmeier a primit numeroase nominalizări și premii, dintre care amintim: Marele premiu de dramaturgie americană, pentru Agnes, aleasa lui Dumnezeu, în 1979, American Plays Prize, Humanitas Award; Premiul Edgar din partea Asociației Scriitorilor de mister din America (Mistery Writers of America), pentru piesa Voci în întuneric, în 1999.

Agnes, o piesă a confruntării

-Interviu cu regizoarea Sânziana Stoican-

 „Agnes, aleasa lui Dumnezeu” este o piesă care a avut mare succes, cu precădere în Statele Unite. În ce crezi că ar consta succesul său?

Textul aduce în discuție ceva ce cred că ne privește în mod direct pe fiecare din noi: lupta continuă dintre emoții și rațiune. O maică stareță și un medic psihiatru, foarte diferite ca viziune despre lume, dar și foarte apropiate prin faptul că sunt doar niște oameni, se confruntă cu un eveniment tragic și încearcă să-l explice și să-l înțeleagă și să o ajute pe novicea Agnes care trăiește acest eveniment. Dar ce înseamnă cu adevărat „a ajuta”, mai ales când nu avem capacitatea să înțelegem toate valențele omului pe care încercăm să-l ajutăm? Cred că în acest spectacol ideea de ajutor e explorată și chestionată din toate perspectivele. Oare nu facem mai mult rău atunci când credem, de fapt, că ajutăm? Și, oare, aparenta intenție altruistă de a ajuta nu este, de fapt, o dovadă de profund egoism? E un subiect delicat care cred că ne privește pe fiecare și tocmai de aceea poate naște acest gen de interes.

Piesa a avut diferite montări, unele axându-se pe ideea jocului de putere și seducție, dintre bărbat și femeie sau între ceea ce este spus, ascuns, dezvăluit, altele pe cea de sacrificiu. Ce aduce nou montarea ta, în ce direcție duci acest text?

În text, cât și în spectacol, unele lucruri se vor a rămâne inexplicabile, pentru că, într-un fel, lasă spectatorul să pună cap la cap evenimentele, conform felului în care vede lumea. Chiar ideea ca o călugăriță să aibă un copil naște foarte mari polemici sau poate șoca, dar spectacolul își propune să pătrundă prin acest subiect și să cerceteze capacitatea noastră ca oameni de a ierta și de a accepta că răspunsurile noastre nu pot fi decât unele fragmentate.

Oricare ar fi varianta adevărată, avem de-a face cu o crimă. Dacă maternitatea ei este rodul miracolului, atunci crima ei este și mai monstruoasă.

E un text până într-un punct psihologic, în care un medic psihiatru încearcă să intre în mintea unui posibil criminal și să vadă ce se petrece acolo și dacă a existat sau nu această crimă, iar dacă aceasta a avut loc, să afle care sunt motivele pentru care s-a ajuns acolo. Dar peste acest strat psihologic există un altul, mai fin, al neputinței noastre, ca oameni, în fața unei tragedii pe care nu o putem cuprinde doar cu mintea sau doar cu emoția. Cum ne putem atunci raporta la ea, azi, într-o lume a logicii și a dovezilor palpabile?

De ce ai ales tocmai acest text? Care este actualitatea piesei în contextul în care ne aflăm acum, după criza sanitară?

Cred că acest subiect al luptei dintre emoție și rațiune este mereu actual. E vorba despre o luptă pe care fiecare dintre noi o dăm în fiecare zi. Am plecat de la întrebarea: cum ne putem raporta la cineva care a făcut ceva abominabil? Oare putem să îl înțelegem, fie cu emoția, fie cu rațiunea, să-l iertăm? Avem această capacitate? Pe de altă parte, este un text care are personaje feminine foarte interesante, puternice, fiecare cu o fațetă aparte și e foarte interesant de explorat acest univers. Există foarte multe lucruri care nu sunt spuse direct, ci mai mult insinuate sau deduse – are și o tentă de roman polițist, în sensul în care există o dinamică a faptului  că vrei să înțelegi tot mai mult, ce s-a petrecut, de fapt. Dar, supunându-te acestui parcurs, descoperi viziuni despre lume extraordinar de actuale. Între credință și negarea ei, întrebarea dacă mai putem crede, astăzi, în miracole rămâne la fel de actuală.

Sunt ireconciliabile aceste două lumi?

Spectacolul nu își propune să dea un răspuns la asta, doar pune întrebări, le subliniază prin esențializare, pe măsura desfășurării acțiunii. Rostul nostru este să aducem în discuție și să punem aceste întrebări despre cât percepem realitatea din cele 360 grade ale sale și poate să conștientizăm că vedem mereu doar o parte, că nu avem toate răspunsurile și că, pentru fiecare dintre noi, răspunsurile diferă în funcție de experiența de viață, de datele personale, de disponibilitate. Iar lipsa de disponibilitate spre o comunicare reală, spre a ne pune real în locul celui din fața noastră, indiferent cât de diferit de noi simte sau gândește, nu poate duce decât la un permanent conflict și la singurătate. Această polemică apare tot mai incisiv în spectacol între psihiatră și maica stareță.

Acest paralelism al lumilor este bine transpus vizual în felul în care ați conceput spațiul de joc, pentru că, oriunde ar sta, spectatorul are, de fapt, acces la mai multe puncte de vedere, deodată.

Asta a fost intenția noastră și, în același timp, prin această dispunere spectatorii văd doar o parte a problemei și nu toți văd același lucru! Unul vede din perspectiva unui personaj, prin însăși raportul mizanscenei, altul poate doar deduce ceea ce celălalt vede.

Spune-mi câteva cuvinte despre colaborarea ta  cu scenograful Valentin Vârlan.

Ne dorim ca Agnes să fie un spectacol esențializat și fără dezvoltări foarte mari. Să aibă simplitatea unei sinteze, pe care textul piesei o cere. Ni s-a părut foarte potrivit acest tip de dispunere a spectatorilor în jurul punctului fix, Agnes. Valentin a creat un decor minimalist care invită la o apropiere între personaje și spectatori.

Există un fragment în piesă care ți se pare semnificativ sau te-a marcat?

Da, cuvintele stareței Miriam: „Suntem oameni raționali, femei și bărbați cu picioarele pe pământ, cu cont în bancă și inocența călcată-n picioare. Mințile noastre analizează tot, corpurile ne sunt deschise: «Nu-i niciun suflet aici, ni s-a părut». Ne uităm la cer: «Nu-i niciun Dumnezeu acolo, nici Rai, nici Iad.» Ne e mai bine fără. Măcar avem mai puține boli! Nu mai e loc de minuni. Mi-e atât de dor de o minune, doamnă doctor!”

Cele două distribuții sunt foarte diferite ca stil, ca interpretare. 

Asta a fost și intenția inițială. Alegând două distribuții, în care doar Agnes este punctul comun, mi-am dorit să fie două spectacole, pornind de la personalitatea distinctă a actrițelor.

Ești la prima colaborare cu Teatrul Nottara. Cum a fost să lucrezi cu actorii teatrului?

În general, metoda mea de lucru este să nu repet niciodată mai mult de două luni, pentru că mi se pare mult mai productiv ca energia să fie concentrată și intensă. A fost intens, dar foarte plăcut. Actrițele au fost foarte calde și deschise, dornice să experimenteze. Mă bucur să lucrez cu ele și să descoperim împreună cum să punem mai bine în pagină acest text nuanțat și special.

Argumentul scenografului

decorul ilustrează lumea simplă,

chilia în care trăiește azi Agnes

reperele ei fizice sunt clare: un pat,

un crucifix, un scaun…

cadrul e bine determinat,

300x550x250, aici poate să doarmă…

dar podeaua e rece, metalică, tavanul

e unul contemporan și pereții sunt…

transparenți… inexistenți.

Agnes este total expusă

lumea exterioară îi invadează lumea lui

Agnes

spectatorii sunt forțați să fie martorii

acestei invazii

doctorul psihiatru, Martha,

instrumentează această invazie,

trecând peste barierele ridicate de Maica Stareță

raportul lui Agnes cu lumea e unul

neobișnuit, delicat, atipic,

fragil… miraculos…

cât va mai rezista?

Valentin Vârlan

ÎN DIALOG CU ACTRIȚELE

Cristina Juncu: „E o provocare să joci un personaj care vorbește cu Dumnezeu când tu însăți te îndoiești de realitatea lui” 

Cum a fost întâlnirea ta cu acest text?

Este primul text cu care mă întâlnesc după nașterea băiețelului meu. Când l-am citit, m-am gândit că s-ar putea să îmi cam întunece viața mea de proaspătă mămică. S-a dovedit a fi tocmai pe dos. M-a făcut să strâng mai tare în brațe bucuriile vieții. Paradoxal, e un text care dăruiește multă lumină și actorilor, dar, sper eu, și spectatorilor.

Cum ți-ai descrie personajul în câteva cuvinte?

E foarte greu să descrii ceva atât de greu de imaginat, și încă și mai greu e să îl reprezinți. Agnes e o ființă care n-a avut, în 21 de ani, niciun contact cu lumea în care trăim noi, n-a văzut niciodată un film, nu a citit o carte. Cineva credincios ar spune că așa arată adevărata curățenie sufletească și poate că ar avea dreptate. Eu o văd ca pe un animăluț sălbatic domesticit, al cărui stăpân nu este din lumea noastră. Însă ceva sălbatic nu poate fi niciodată cu adevărat domesticit, nu?

Ce i-ai spune, dacă ai avea posibilitatea să o faci?

Dacă aș întâlni-o, cred că aș fi prea îngrozită de ea ca să îi pot vorbi. Omul civilizat se teme teribil de tare de lucruri pe care nu le poate cuprinde cu mintea. Îmi imaginez că m-aș simți cumva vinovată față de ea, pentru că sunt sigură că reprezentarea mea este mult sub ce ar fi un asemenea personaj, dacă chiar ar fi. Agnes e aproape neverosimilă.

Există ceva în care te asemeni cu personajul pe care îl interpretezi?

E foarte interesant să joci un personaj care vorbește cu Dumnezeu când tu însăți te îndoiești de existența lui. Asta te obligă să cauți în tine legătura cu acel ceva, care e mai mult decât ești tu. Pentru mine, ceva-ul se manifestă, ca și pentru Agnes, prin muzică. Atunci când cânt, sunt tot eu, desigur, dar puțin mai mult decât mine.

Joci în ambele distribuții care sunt practic două spectacole de sine stătătoare. Cum se articulează diferit cele două spectacole?

Mă bucur mult că există două distribuții. Am avut norocul fantastic să repet cu patru actrițe extraordinare, cu două dintre ele pentru prima dată, sub îndrumarea extrem de discretă și delicată a unei regizoare cu care îmi doream de mult timp să colaborez, pentru că știam că lucrează minunat cu actorul. Nu vreau să explic cum anume se deosebesc cele două distribuții, pentru că m-aș bucura foarte tare ca cei curioși să vină să le vadă pe ambele.

Luminița Erga: „Martha Livingstone, o ființă care neagă cu pasiune”

Cum a fost întâlnirea ta cu acest text?

A fost o întâlnire dificilă cu textul, dar am acceptat cu mare bucurie provocarea pentru că personajul este foarte ofertant pentru o actriță. Însă recunosc că încă mi-e teamă de el, nu ne-am împrietenit foarte bine. Sper ca atunci când o să bată gongul să fim una și aceeași persoană.

Cum ți-ai descrie personajul?

Martha Livingstone este o femeie cu foarte multe tare pe care le duce după ea, ascunzându-le de propriul eu, care ies foarte greu la lumina. Este ceea ce a            aruncat-o într-o zonă aridă, total lipsită de mister și de bucurie. E profesionistă, empatică, atee. E o ființă care nu recunoaște „particula lui Dumnezeu”, nu admite că aceasta există. Eu, da! Deci aici nu ne întâlnim – refuză acest adevăr și sigur are motivele ei; ea caută răspunsuri pentru absolut orice. Or, este dovedit că putem găsi răspunsuri până la un punct, dincolo de care trebuie să intervină miracolul. Ea nu îl acceptă, și-a aruncat toată pasiunea în sprijinul științei.

Există ceva în care te asemeni cu psihiatra Livingstone?

Și eu sunt genul care vreau și caut răspunsuri care să aibă logică, dar, așa cum spuneam, până la o limită, după care omul trebuie să accepte că există miracol, că există Dumnezeu.

Isabela Neamțu: „Martha Livingstone – un personaj rece, cinic, o referință pentru vremurile noastre”

Cum a fost întâlnirea ta cu acest text?

A fost un tsunami scurt și aproape copleșitor. Mi-am asumat foarte greu acest subiect care se bazează pe un caz real, cu totul excepțional, care intră pe un teren al argumentației logice, în care însăși logica se clatină. Fiindcă, vrem să admitem sau nu, așa arată lumea: anumite lucruri depășesc rațiunea și raționamentele logice. Și vorbesc aici despre cele care țin de credință, de partea nevăzută a existenței noastre.

Cum ți-ai descrie personajul?

Cred ca este primul personaj negativ de acest calibru pe care îl interpretez. Martha Livingstone, doctor psihiatru, e o femeie de referință a vremurilor moderne, care a urcat „rațiunea” la rang de „idol” și care se crede deținătoarea unor adevăruri absolute. Un personaj rece, cinic, înfricoșător, pe care mi-a fost foarte greu să-l salvez, de fapt, pe care am renunțat, la un moment dat, să-l mai salvez.

Ce i-ai spune dacă v-ați întâlni?

Personal, am învățat de ceva vreme să evit confruntările directe cu oamenii fără credință. Suntem înzestrați cu liber-arbitru, deci putem decide singuri de care valori morale să aparținem. Așa că nu i-aș spune nimic Marthei. Aș evita-o. Aș privi-o de la distanță cu o oarecare curiozitate, atât. Și sper că aș încerca să spun în gând o rugăciune pentru ea. Asemenea suflete tulburate au mare nevoie de asta.

Există ceva în care te asemeni cu psihiatra Livingstone?

Din păcate, da, există mai multe asemănări, dar cea mai flagrantă e mândria. O otravă ascunsă care te face să crezi că ești unic, special, că deții adevărul absolut. E o poziție de forță în relație cu ceilalți. E lipsă de răbdare. Și, nu în ultimul rând, lipsă de iubire.

Îmi doresc mult ca publicul nostru să aibă discernământ și să îmbrățișeze această poveste cu multă înțelegere. Și cu multă iubire. Fiindcă doar iubirea poate vindeca rănile noastre cele mai adânci. And the Truth will set you free!

Later edit:  Cum lucrul la un rol nu se oprește până în ziua premierei (câteodată, nici după), am convenit între timp împreună cu regizoarea să o „vulnerabilizam” mai mult pe Martha, să ne întoarcem puțin la propriile ei suferințe și să îi adăugăm o latură umană care, de fapt, n-are cum să dispară nici măcar atunci când își practică, cu atâta ambiție și acribie, profesia. Prin urmare, îi invit pe spectatori să traducă singuri cine este, de fapt, Martha Louise Livingstone!

Victoria Cociaș: „Stareța Miriam – o femeie inteligentă, care luptă să-și păstreze credința”

Cum a fost întâlnirea cu acest text?

Mi se pare un text foarte greu, de mare actualitate la început de mileniu trei, când se ciocnesc atâtea și s-ar cuveni să fim mai înțelepți. Lumea văd că nu se vindecă, nu se înțelepțește deloc. Dezbaterea cred că este importantă pentru cei care vor veni să vadă spectacolul. Dificultatea este dată, pentru mine, de chestiunea credinței fără explicații. E o dezbatere al cărei rezultat n-ai cum să-l afli, de fapt, e fără rezultat, după părerea mea. Rămâne deschis, fiecare primește ce vrea de la acest text.

Cum v-ați descrie personajul?

Stareța Miriam este o femeie inteligentă, care luptă pentru credința ei, nu neapărat ca să o propovăduiască, ci pentru ea însăși, pentru propria ei credință; luptă să-și păstreze credința. Cu cât e mai inteligentă, cu atât e mai greu în zilele noastre.

Există ceva în care vă asemănați cu personajul?

Deși sunt credincioasă, sunt, de fapt, laică și în comportament, și în spirit. Mai degrabă înclin spre știință, decât spre credință. Și, atunci, pentru mine rolul e o provocare foarte mare.

Sper ca lumea să înțeleagă și să încerce să facă ce e mai bine, să facă binele, nu pot să spun altceva. Și să fie împăcată cu ea însăși. Într-un fel, sper ca duritatea existentă în piesă să sădească ceva în inima spectatorilor. Trebuie să încercăm să ne iertăm unii pe alții, să găsim o cale de supraviețuire, fiecare după cum este înclinat, înspre credință sau înspre explicații de natură științifică.

Stareța pierde această fantezie, aș numi-o, a miracolului și rămâne doar ea, cu ce poate să dea sau să primească de la ceilalți. Așa este gândit personajul și așa se închide acest personaj. Eu înclin spre iertare.

Crenguța Hariton: „Stareța Miriam – un om care merge către scopul său pe un drum greșit”

Cum a fost întâlnirea cu acest text?

Mi-a plăcut pentru că are personaje și situații interesante pentru un actor. Am descoperit, lucrând, cât de diferit poate fi perceput textul, în funcție de informațiile pe care le are fiecare și de principiile după care își conduce viața. Și a trebuit să ajungem la un numitor comun.

Cum ți-ai descrie personajul?

Este un om care merge către scopul său pe un drum greșit, care se înfundă.

Cât de apropiat îți este personajul pe care îl interpretezi?

Am întâlnit și eu oameni care se potriveau pe o parte dintre nevoile mele și am început să-i privesc printr-un „filtru de frumusețe”, care îi îmbogățea și cu alte calități. Am crezut că-i iubesc. Dar cum nicio minciună nu trăiește la nesfârșit, nici filtrul n-a rezistat și am fost dezamăgită. Vina e mereu doar a celui care se amăgește, iar dragostea care nu cade niciodată e cea care se bucură de adevăr, care nu caută la ale sale, care pe toate le rabdă și pe toate le nădăjduiește.   

Dosar de prezentare realizat de Gabriela Constantin