A douăsprezecea noapte sau Noaptea Magilor

Stagiunea 2022 – 2023

Sala Horia Lovinescu

Data primei reprezentații: 31 martie 2023

A douăsprezecea noapte sau Noaptea Magilor de William Shakespeare

Traducerea: Mihnea Gheorghiu

Regia și versiunea scenică a textului: Alexandru Mâzgăreanu

Decorul: Andreea Săndulescu

Costumele: Alexandra Boerescu

Muzica: Alexandru Suciu

Coregrafia: Ioana Marchidan

Lighting-design: Daniel Klinger

Distribuția:

Olivia – Cerasela Iosifescu

Maria – Luminița Erga

Viola – Daria Pentelie

Orsino – Dan Bordeianu

Malvolio – Alexandru Jitea

Sir Andrew – Sorin Cociș

Sir Toby – Mihai Marinescu

Fabian – Lucian Ghimiși

Feste – Tudor Cucu Dumitrescu

Sebastian – Rareș Andrici

Antonio – Răzvan Bănică

Valentin, Curio, Ofițer 1 – Filip Ristovski

Căpitanul, Ofițer 2 – Mircea Teodorescu

O poveste despre magia iubirii, plasată undeva, în inima epocii hippie, „noaptea magilor” de la Teatrul Nottara este o călătorie într-un univers magic în care se cântă live, iar iubirea se trăiește la intensitate maximă.

Despre iubire și iluzie, cea mai frumoasă comedie romantică scrisă vreodată, A douăsprezecea noapte e un joc de-a timpul, de-a spațiul și de-a identitățile. Printre quiproquo-uri, farse și travestiuri, piesa lui Shakespeare propune, în esență, o perspectivă ironică asupra amorului, această stare (in)explicabilă, născătoare în aceeași măsură de tristeți și „bucurii divine”.

Doi frați gemeni, Viola și Sebastian, sunt despărțiți de un naufragiu. Odată ajunsă în Iliria, Viola se travestește în băiat, își ia numele Cesario și începe să suspine după ducele Orsino, la rândul lui îndrăgostit de cruda contesă Olivia. Dar soarta se joacă de-a v-ați ascunselea cu ei și… Olivia se îndrăgostește pe viață și pe moarte exact de Cesario, băiatul în pantalonii căruia se ascunde, de fapt, o fată. La rândul lui, Malvolio, cel mai aspru pedepsit personaj din întreaga operă a lui Shakespeare, suspină și el, după frumoasa Olivia, în timp ce Sir Andrew, cu suita lui de bețivani simpatici, vă dă întâlnire pe teritoriul comediei absolute. Și între cele două lumi, legătura o face bufonul Feste.

Un superb joc al identităților, o poveste despre jocul ironic al lui Cupidon cu inimile muritorilor, în care genurile se topesc unul într-altul, A douăsprezecea noapte este momentul în care la Teatrul Nottara aveți întâlnire cu… MAGIA IUBIRII.

A fost odată un băiat pe nume Shakespeare…

Au trecut aproape 460 de ani de când undeva, în Stratford-upon-Avon, în Regatul Angliei, se pare că s-a născut cel mai misterios, mai iubit și mai jucat dramaturg din toate timpurile. Teorii care mai de care mai interesante și mai inedite despre identitatea acestui scriitor ale cărui scrieri n-au fost egalate de nimic în aproape cinci secole s-au intersectat de-a lungul istoriei, s-au scris romane, s-au făcut filme, s-au inițiat dezbateri infinite. Pe mormântul lui stă scris până azi un blestem pe care nimeni n-a avut curajul să-l înfrunte: Blest be the man that spares these stones, and cursed be he that moves my bones („Binecuvântat fie cel ce lasă în tihna lor aceste pietre și blestemat fie cel oasele îmi va mișca”.)

Cine a fost Shakespeare? Cum se explică geniul lui? Iată întrebările care au măcinat mintea multor scriitori, teoreticieni și filosofi secole de-a rândul. Azi, la mai bine de patru secole de la nașterea lui, misterul e încă viu și întrebările rămân deschise.

A existat el în care și oase? Nu cumva a fost eruditul conte de Southampton? Nu cumva a fost Francis Bacon? Nu cumva a fost Christopher Marlowe? Sau… pentru ca întreagă istorie a lumii să se răstoarne, nu cumva a fost o femeie, și anume însăși Elisabeta, regina cu „inimă și stomac de bărbat”, cum s-a numit ea însăși și cum susține una dintre teoriile conspirației despre identitatea Marelui Will? Nu cumva a fost un grup de actori-dramaturgi care, scriind piese împreună, și-au spus „William Shakespeare”, cum afirmă o altă teorie cunoscută?

Un lucru rămâne cert: toată opera lui e plină de incertitudini identitare, de travestiuri și de măști. O mască rămâne deocamdată în istoria lumii și personalitatea lui. Până una alta, povestea începe așa… a fost odată un băiat de provincie, crescut într-o casă fără cărți, unde miroase tot timpul a piele, căci tatăl face mănuși, un băiat care visează lumi și universuri în care n-a călcat vreodată, nici în vechea Ilirie, nici în Italia însorită, în Verona unde, apropo, balconul Julietei n-a existat niciodată și nici la Elsinore, în Danemarca; un băiat care cunoaște psihologia omului de rând la fel de bine ca pe cea a prinților și sufletul reginelor și al conteselor la fel de bine ca mintea superbă a bufonilor și care, într-o zi, își lasă orășelul unde s-a născut și pleacă la Londra, în lumea pervertită a artei, să devină altcineva… Sau… să-și întâlnească destinul și să devină el însuși!

„Îmi place dramaturgia clasică, îmi plac comediile, îmi place umorul inteligent, nu neapărat cel grosier. Și un lucru care m-a atras la comedie e că mi-am dat seama că nu poți face comedie bună, dacă nu deții niște mijloace care țin de meserie. Pe lângă faptul că trebuie să ai umor, cred că e o chestiune care ține de meșteșug. Mai ales când e vorba de comedie clasică. Trebuie să poți să identifici firul roșu, să ajungi la esența textului. Nu cred în viziunile care n-au nicio legătură cu esența textului. La o comedie e absolut esențial să identifici aceste fire roșii și, mai ales, toate răsturnările de situație, pentru că acolo se naște comicul.”

Alexandru Mâzgăreanu, regizor

Noaptea Magilor într-o Ilirie hippie

Mai complexă și mai provocatoare pentru scena contemporană decât multe dintre piesele lui Shakespeare, povestea din A douăsprezecea noapte, în care genurile se topesc unul într-altul, cu ritmuri când de dramă, când de comedie, cu quiproquo-uri, cu farse și travestiuri, propune, în esență, o perspectivă ironică și cu multe accente cinice asupra amorului.

Iliria este țara nebuniei erotice, scrie Jan Kott, iar în spectacolul de la Teatrul Nottara, Iliria aceasta „se mută” undeva într-un fel de Woodstock atemporal, unde se cântă, se iubește și se trăiește la o înălțime la care erotismul se prizează în doze mari…

„Viola îi pare Oliviei un tânăr feciorelnic, în timp ce lui Orsino îi pare o fată băiețoasă. Androginul shakespearian îi înfățișează un chip de băiat Oliviei și un chip de fată lui Orsino. Olivia și Orsino s-au îndrăgostit acum deopotrivă de Cesario – Viola, de băiatul fată. (…) În toate metamorfozele, la toate nivelurile travestirilor shakespeariene, aceștia trei, Olivia, Viola și Orsino, se urmăresc unii pe alții și nu izbutesc să se prindă. Întocmai ca niște căluți de lemn într-un carusel, Viola-Cesario se învârtește necontenit între Olivia și Orsino.”

Acest superb joc de măști și de identități, citit, desigur, într-o cheie contemporană, este epicentrul spectacolului pus în scenă de Alexandru Mâzgăreanu, care explorează cu mult umor poezia acestui mit al androginului, tradusă în secolul 21, și dezvăluie subtil mecanisme ale seducției, jonglând cu nuanțe și sensibilități, cu lumini și umbre, cu bucăți de yin și yang desfăcute și apoi puse la loc, ca într-un puzzle, „analizând” prin gesturi, priviri și inflexiuni ale vocii diferențele și asemănările din iubire, văzută din perspective diferite. Iubiri care au în centru cele două ipostaze ale Violei și care se bazează, de fapt, pe o doză de homosexualitate, poetic explorată scenic.

Plasată într-o Ilirie atemporală, hippie, cu aer de flower-power, un paradis al muzicii și al libertății, unde orice altă preocupare în afară de erotism este suspendată, povestea vorbește azi în primul rând despre ambiguitate erotică, despre căutare și despre impulsuri ancestrale.

Ducele Orsino, Viola și Olivia nu sunt personaje bine structurate, scria Jan Kott în Shakespeare, contemporanul nostru. „Sunt găunoși și singurul element care îi umple este iubirea. Nici nu pot fi disociați unul de altul. Nu au ființă proprie. Există numai prin legăturile lor reciproce. Sunt molipsiți și-i molipsesc și pe alții cu dragoste.” Și tocmai despre această stare de grație, despre acest moment rupt din timp, în care dragostea devine unicul motor al universului, vorbește spectacolul.

Iar contraponderea o reprezintă universului lui Sir Toby, și legătura între lumi o face bufonul Feste, care, cu vocea lui, deschide porțile unui Woodstock magic, ale unei insule care ar putea fi Hydra lui Leonard Cohen… unde iubirea e un drog. Lipsită de poleiala nobleței, dragostea și suferința de pe tărâmul alaiului lui Sir Toby sunt mai brutale și mai vesele. Aici intrați pe tărâmul comediei absolute…

O analiză ironică și plină de umor a iubirii și a felului cum ea îi modifică pe oameni, a felului cum ea acționează în funcție de situații și zone sociale, a felului cum ea devine oglinda vie și deloc deformată a propriei ființe, A douăsprezecea noapte sau Noaptea Magilor este o călătorie într-un vis sau în paradisul pierdut, pe care fiecare dintre noi îl poartă cu sine…

Despre piesă

O comandă pe care Shakespeare se pare că a primit-o de la Regina Elisabeta, piesa A douăsprezecea noapte a fost scrisă pentru a marca sfârșitul sezonului Sărbătorilor de iarnă. Este vorba de cea de-a douăsprezecea noapte de la Crăciun, noaptea dinaintea sărbătorii Epifaniei, când se serbează vizita celor trei magi, botezul lui Iisus și Nunta din Cana, unde Iisus săvârșește cea dintâi minune pe Pământ, transformarea apei în vin. Însă, în timp ce în tradiția răsăriteană, noaptea de 5 spre 6 ianuarie, cea de-a douăsprezecea noapte de la Crăciun, se serbează Boboteaza, Botezul Domnului în apele Iordanului, în tradiția apuseană lucrurile stau diferit. Aici se serbează vizita celor trei magi… Gaspar, Melchior și Baltazar, cei trei regi ai Indiei, Persiei și, respectiv Arabiei, care citiseră în stele apariția Mântuitorului și care au plecat spre Betleem să-i aducă aur, smirnă și tămâie.

În Anglia, sărbătoarea celei de-a douăsprezecea nopți era, în secolele al XVI-lea și al XVII-lea, de o efervescență și de un fast demne de vechile Saturnalii. Era o zi specială, urmată de o noapte specială, când lumea se întorcea pe dos și festivitățile erau conduse de cei din clasa de jos, de servitori și de țărani. Totul era strălucitor și intimidant de fastuos. Și… în același timp, această a douăsprezecea noapte, când toată bucuria sărbătorii Nașterii Pruncului trebuia să se încheie, această noapte care trebuia să pună capăt magiei și marca întoarcerea la viața obișnuită, purta în ea melancolia dezintegrării. Bucuria și efervescența erau la cote maxime, pentru că purtau în ele sentimentul sfârșitului.

În epoca lui Shakespeare, sărbătoarea aceasta era un eveniment extrem de important în viața socială și s-a păstrat astfel până spre finalul secolului al XIX-lea. La curtea regelui Henric al VIII-lea se spune că se organizau festinuri cu sute de feluri de mâncare, iar regina Elisabeta I avea propriul cofetar care pregătea figurine din turtă dulce după modelul reginei și al invitaților ei. În epoca georgiană, festivitățile au luat o amploare și mai mare, se organizau jocuri, competiții, scenete în care se interpretau roluri pe care participanții trebuiau să le joace până la miezul nopții – o formă de continuare a tradiției saturnaliene a schimbului de identități.

În fond, pe schimbul de identități se bazează și piesa lui Shakespeare, una dintre cele mai moderne dintre toate textele lui, nu doar pentru că vorbește despre ambiguitate sexuală, de altfel o temă frecventă în scrierile lui, cât pentru că vorbește într-un mod extrem de subtil despre forța uriașă a imaginației – imaginația, acest pharmakon, acest leac și otravă, care în A douăsprezecea noapte își arată din plin puterea. O piesă a cărei concluzie ar putea fi: ne îndrăgostim întotdeauna de o proiecție a gândurilor noastre; cel din fața noastră este cine vrem noi să fie, nu cine este el cu adevărat. Dar nu e asta, oare, definiția iubirii?!

Așadar, pentru a marca sfârșitul sezonului de Crăciun, regina Elisabeta avea obiceiul să comande o piesă care să se joace în această a douăsprezecea noapte… Shakespeare scrie, se pare, acest text în anii 1600-1601, și, cel mai probabil, ea s-a jucat prima dată la Whitehall Pallace, pe 6 ianuarie 1601, la serbarea fastuoasă organizată de regină. Deja, în 1602, apare prima referință la un spectacol, care s-ar fi jucat pe data de 2 februarie la Middle Temple. Nu întâmplător, căci 2 februarie, sărbătoarea Întâmpinării Domnului, marchează în calendar finalul sezonului de iarnă. Această primă mențiune apare în jurnalul lui John Manningham, student la Drept, care notează că i-a amintit de comediile lui Plaut și că subtema lui preferată a fost cea în care Malvolio este păcălit să creadă că Olivia este îndrăgostită de el.

Publicată pentru prima dată în 1623, piesa are și un subtitlu: „A douăsprezecea noapte sau Cum doriți”, practica subtitlurilor fiind una frecventă în epoca elisabetană.

Noaptea Magilor. Puzzle de replici

Olivia – Cerasela Iosifescu

„Voi lăsa un inventar exact al farmecelor mele, articol cu articol, etichetat întocmai cu testament: două buze destul de rumene;  doi ochi verzi cu pleoape anexe; o bărbie…”

Maria – Luminița Erga

„Am să las anume, pe poteca pe unde trece el, o scrisorică de amor, în care să-i fie descrise, în cuvinte de laudă, mutra, culoarea bărbii, îmbrăcămintea, mersul, tot, aşa ca să se recunoască imediat. Eu imit scrisul doamnei atât de bine, că la prima vedere nu-1 poţi deosebi de-al ei.”

Viola/ Cesario – Daria Pentelie

„Mai bine s-ar fi-ndrăgostit de-un vis. În orice deghizare, viclenia își face de cap cu multă dibăcie. E ca de ceară inima femeii, ce-ntipăreşte-n ea, prea ușor, chipul cel mincinos.”

Orsino – Dan Bordeianu

„Pe lume nu-i făptură femeiască să-ndure-n piept bătaia unei patimi atât de-nflăcărate ca a mea. Au inima prea mică, iar amorul se trece, precum pofta de mâncare după ospăţ; le-aţâţă numai gustul, apoi, sătule, se dezgustă-ndată. Nu compara iubirea unei fete pentru mine cu ce simt eu pentru Olivia.”

Malvolio – Alexandru Jitea

„Voi fi băţos, voi citi numai autori politici, îl voi face de două parale pe Sir Toby, nu voi frecventa, decât lume bună, voi fi tipul clasic de persoană însemnată. Sunt un om făcut! Am să-mi dau aere supraomeneşti, voi fi solemn, n-am să mai port decât ciorapi galbeni, cu jartiere încrucişate, şi asta, neîntârziat, chiar acum, pe Jupiter!”

Sir Andrew – Sorin Cociș

„Viaţa se compune din patru elemente… Pentru mine cele patru sunt numai trei: băutură şi femei.”

Sir Toby – Mihai Marinescu

„Nu înțeleg ce-a apucat-o pe nepoată-mea să pună la inimă în halul ăsta moartea lui frati-su. Depresia strică chefu’ de viaţă.”

Fabian – Lucian Ghimiși

„M-aş lăsa mai curând să fiu făcut rasol într-un cazan cu melancolie decât să pierd o firimitură din comedia asta…”

Feste – Tudor Cucu Dumitrescu

„Nebunia pe nimeni nu ocoleşte: e ca lumina soarelui, bate-n toţi şi stă la masă cu oricine. (…) Cuvintele, află de la mine, sunt nişte păcătoase, de când le-au compromis poliţele. Uite, vezi, nu pot să dau nicio lămurire fără cuvinte; şi cuvintele au ajuns să fie atât de false, că mi-e scârbă să lămuresc pe careva cu ele.”

Sebastian – Rareș Andrici

„Zodia în care m-am născut nu e din cele mai norocoase, iar soarta mea haină ar putea să-ţi înrăiască destinul; de aceea, tare te rog, lasă-mă să-mi port singur ghinionul.”

Antonio – Răzvan Bănică

„Dar cum făcuşi de te-ai tăiat în două? Un măr dacă-l despici şi tot nu scoţi mai gemene bucăţi, că ăştia doi. Au care e din voi Sebastian?”

Valentin, Curio, Ofițer 1 – Filip Ristovski

„Dacă ducele continuă cu favorurile, mâine-poîmâine, Cesario, te văd om mare. Nu te cunoaşte decât de trei zile şi te-a şi pus la inimă.”

Căpitanul, Ofițer 2 – Mircea Teodorescu

„Fii eunucul lui; eu, mutul tău, Şi, de voi ciripi, să-mi scoţi şi ochii.”

Despre travesti…

„Travestiul este un joc primejdios. Este un joc în care cineva își dă la o parte propria lui înfățișare și asumă sau cel puțin împrumută o înfățișare care nu e a lui. (…) Travestirea cea mai primejdioasă din toate este aceea care implică schimbarea de sex. Travestiul are două sensuri. Sensul sacru și sensul sexual. Cel liturgic și cel orgiastic. Și orgia poate să facă parte dintr-un ceremonial liturgic. Pe timpul saturnaliilor, fetele și flăcăii obișnuiau să-și schimbe veșmintele între ei. Legile și poruncile de sus erau suspendate. Băieții se purtau ca fetele, fetele se purtau ca băieții. Valorile și judecățile se amestecau. Pentru răstimpul unei singure nopți, totul era îngăduit. Dar în deghizamentul liturgic, regulile și principiile sunt numai suspendate, niciodată înlăturate. Travestiul era o întoarcere la Haosul din care și-a luat obârșia legea și în cuprinsul căreia nu se săvârșise încă separația între partea bărbătească și cea femeiască. (cf. Mircea Eliade)

Orice fel de deghizare implică nu numai o invitație la Citera, o chemare la orgie, ci este în același timp o invenție diabolică într-un sens mult mai adânc. Este realizarea eternului vis al omului de a depăși granițele propriului trup și ale propriului lui sex. Este visul unei experiențe erotice în care cineva ajunge să-și fie propriul partener, în care ai prilejul să vezi și să experimentezi plăceri senzuale și din cealaltă parte. Omul este el însuși și în același timp este o ființă deosebită, cineva asemeni lui și, totuși, distinct.

Travestiul are un plan metafizic, rămășiță, fără îndoială, a epocilor în care el constituia un moment liturgic. Planul metafizic poate fi în orice caz localizat în epoca Renașterii. El constituie mai mult decât o năzuință a erotismului de a se elibera de limitările trupului. Este, de asemenea, un vis de iubire eliberat de impedimentele sexului; a dragostei care pătrunde trupurile băieților și fetelor, trupurile bărbaților și femeilor, în același chip în care lumina pătrunde prin sticlă. (Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru)

…și jocul identităților

Travestirea dă naștere unor aparențe înșelătoare și, în această privință, teatrul se înrudește cu pictura, ambelor arte părând să le fie familiară și foarte la îndemână inducerea în eroare a privitorului, deliberata lui amăgire. Costumul este instrumentul unei opere de derealizare generalizată, căci actorul abil sau pictorul experimentat caută, fiecare în felul lui, „să reprezinte ceea ce nu există”, să producă un trompe-l’oeil, o iluzie a realității. Aceasta a fost vocația dintotdeauna a costumului, nu numai pe scena Teatrului Globe, ci și pe marea scenă a lumii. Deoarece funcția lui de desemnare corectă a unui sex ori a unei condiții sociale, a unei profesii etc. s-a stabilit printr-un acord inițial, orice derogare de la convenție învestește costumul cu puterea de a înșela. De a crea o impresie falsă. Fiind, la origini, explicit și lizibil, el va genera, de îndată ce va fi pervertit, printr-o strategie bine pusă la punct, o serie de erori de percepție și tot soiul de încurcături derivate de aici. Echivalentul din viața reală al trompe-l’oeil-ului pictural (care, și el, ne păcălește printr-o tehnică subtilă aplicată elementelor naturii) se întâlnește destul de frecvent. Aici, incertitudinea vizează mai ales perceperea imaginii partenerului îndrăgostit – adevărul lui se ascunde, se derobează, ceea ce produce confuzie atât în planul realului, cât și în acela al sentimentelor. Ce văd? Cui îi vorbesc? Ingerința în viață a trompe-l’oeil-ului din teatru sau din pictură derutează la fel de mult, clatină certitudinile și… seduce. Seducție otrăvită! (George Banu, Shakespeare, lumea-i un teatru)

Despre bufon

Bufonii din Cum vă place și din A douăsprezecea noapte constituie cel mai original adaos al lui Shakespeare la intrigile împrumutate de la alți autori. Dacă înțelepciunea ajunge să se exprime prin gura bufonilor, atunci și bufonii ajung să se identifice cu înțelepciunea. Dacă lumea a ajuns să stea cu capul în jos, singura atitudine îndreptățită față de lume este să faci tumbe. Și acestea sunt premisele logicii bufonilor. Lumea face bufoni din toți oamenii, numai din bufoni nu poate face nimic. Bufonii sunt singurii care scapă bufoneriei obștești, ascunzându-se după tichia lor de bufoni. Nici Feste, nici Touchstone nu mai sunt câtuși de puțin bufoni; glumele lor au încetat să mai fie caraghioase. Ei sunt dezagreabili. Funcția lor este dezintegrarea. Trăiesc într-o lume goală, văduvită de mituri, ajunsă la cunoașterea pură, fără iluzii. (Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru)

Despre universalitate și psihanaliză avant la lettre

„Pentru Shakespeare avem nevoie de un termen mai borgesian decât universalitate. Fiind deopotrivă nimeni și oricine, totul și nimic, Shakespeare este Canonul Occidental.

(…) Nu există o influență shakespeariană impusă și nu influențele îl fac să dețină locul central în canonul occidental. Dacă Cervantes a inventat ironia literară a ambiguității, care va triumfa mai târziu și la Kafka, tot așa putem spune că Shakespeare a inventat ironia emotivă și cognitivă a ambivalenței, care-l va caracteriza ulterior pe Freud. Mi se pare din ce în ce mai șocant să observ cum se pierde originalitatea lui Freud în prezența lui Shakespeare…

Sigmund Freud a murit crezând că Moise era egiptean și că opera lui Shakespeare a fost scrisă de contele de Oxford. (…) Era probabil mult mai liniștitor pentru Freud să creadă că precursorul său nu era un om obișnuit din Stratford, ci de un mare și enigmatic nobil. Dar aici nu e vorba numai de snobism. Pentru Freud, ca și pentru Goethe, opera lui Shakespeare se află în centrul culturii laice, al speranței într-o victorie viitoare a rațiunii umane. În cazul lui Freud, era chiar mai mult decât atât. De la un punct încolo, Freud a înțeles că Shakespeare inventase deja psihanaliza, descoperind structura psihismului uman, lui Freud rămânându-i doar să o descrie.” (Harold Bloom, Canonul occidental)

Cinci lucruri pe care nu le știați despre Shakespeare

• Știați că?… Shakespeare a provocat un accident de avion

Pe 4 octombrie 1960 un avion care decola de pe aeroportul din Boston a intrat într-un stol de zece mii de grauri care au pătruns pe pistă. Motoarele au cedat și aparatul s-a prăbușit. Graurii nu sunt o specie specifică faunei din America de Nord. Ei au fost introduși pentru prima dată pe acest continent în 1890, de Eugen Schieffelin, un pasionat de Shakespeare, care a adus grauri în Central Park din New York, unde urma să se joace un spectacol după scriitorul englez, pentru ca montarea să beneficieze de ciripit autentic de grauri, așa cum cerea textul.

• Știați că?… Teatrul lui Shakespeare mirosea îngrozitor

În anul 1599, savantul elvețian Thomas Platter a vizitat Londra și a mers la Globe Theatre, care tocmai se deschisese, să vadă Iulius Caesar. A avut parte însă și de o luptă de urși. În spatele teatrului se afla un adăpost de animale, care pe-atunci găzduia 120 de buldogi și 12 urși mari, dintre care unul orb, și câțiva bivoli. „Locul mirosea îngrozitor din pricina gunoiului și a cărnii cu care măcelarii hrăneau câinii”, povestește savantul călător.

• Știați că?… Un actor a jucat texte din Shakespeare într-un arbore Sequoia

În America, pe vremea febrei aurului, pe le 1840, trupe ambulante de actori jucau în râpe și defileuri, în cariere miniere pline de desperado. În corturi și cabane improvizate din butuci de lemn se ridica o scenă, luminată de lumânări puse în sticle. Și publicul nu era deloc nereceptiv. Spectatorii participau afectiv, se implicau în poveste, corectau și parafrazau replicile în timpul spectacolului și, dacă le plăcea, la sfârșit le aruncau actorilor pungi cu pulbere de aur. Printre preferații minerilor se număra actorul McKean Buchanan. În timpul unui turneu la Calaveras Grove, în California, pentru că n-a găsit un loc potrivit în care să joace, artistul și-a făcut rolul cocoțat într-un uriaș arbore Sequoia. Ciotul de lemn pe care a stat există și azi…

• Știați că?… Mozart trebuia să compună o operă pornind de la Furtuna

Giuseppe Verdi a încercat ani de-a rândul să scrie muzica pentru o operă după Regele Lear, lucrând cu doi libretiști și lăsând în urmă un libret în patru părți. În cele din urmă, a renunțat și i-a dat tot materialul compozitorului Pietro Mascani. Întrebat de acesta din urmă de ce nu a continuat, a răspuns: „M-a speriat scena în care Lear se trezește în pustiu”. Ceaikovski a refuzat să compună muzica pentru o operă după Neguțătorul din Veneția, însă a cochetat cu ideea de a scrie una pornind de la Othello. Compoziția cea mai spectaculoasă rămâne, poate, aceea care n-a existat niciodată: opera Furtuna, pentru care Mozart se pare că ar fi primit comandă.

• Știați că?… Gemenii au avut o importanță specială în viața lui Shakespeare

Pe 2 februarie 1585, în ziua de Întâmpinarea Domnului, au fost botezați gemenii lui Shakespeare, Hamnet și Judith. În 1602, tot pe 2 februarie, de Întâmpinarea Domnului, la Middle Temple s-a jucat piesa A douăsprezecea noapte, o poveste în care doi gemeni se rătăcesc unul de altul după un naufragiu, dar numai pentru a se regăsi mai târziu.

Informații apărute în The Shakespeare Almanah, un volum de curiozități publicat de Gregory Doran, director artistic la Royal Shakespeare Company. 

Dosar realizat de Monica Andronescu