Maria-Gabriela CONSTANTIN
Când, la invitația lui Zanuzzi, actor al Comediei Italiene de la Paris, Carlo Goldoni pleca în vara anului 1762 în Franța, dramaturgul italian era vehement atacat de către mulți dintre compatrioții săi pentru reforma teatrală propusă, a înlocuirii commediei dell´arte cu comedia burgheză, dar faima sa trecuse de mult granițele și era cunoscut și apreciat în întreaga Europă.
Goldoni avea la acea dată 55 de ani, scrisese marile capodopere din perioada venețiană și atinsese un prag în creația sa literară, fiind în căutare de altceva care să îl inspire. Limba franceză o cunoștea doar cu aproximație.
Mulți exegeți afirmă și este, în genere, acceptată părerea potrivit căreia Goldoni a plecat din Italia exilându-se din cauza rivalilor și a criticilor săi. Alții, dimpotrivă, sunt de părere că ceea ce l-a determinat pe autor să plece în Franța este o anume logică a clientelismului, prin care Goldoni își închipuia că va atinge gloria și va putea scrie în perfectă siguranță economică (conform Jessica Goodman, în La gloire et le malentendru, 2017, https://books.openedition.org/apu/20608). Din o cu totul altă perspectivă vede Giorgio Strehler plecarea lui Goldoni în Franța: simțea că pulsul istoriei urma să se petreacă altundeva, în afara Italiei, într-o altă lume.
În Capitala regatului francez, însă, autorului i se cer numai piese cu improvizații. Exista o Comedie Franceză, el fusese chemat pentru altceva, pentru Comedia Italiană. Publicul francez respingea vehement ideea vreunei schimbări în tradiția commediei. În plus, nu înțelegea îndeajuns de bine italiana încât să urmărească un întreg spectacol scris în limba lui Dante. Astfel, ca spectatorii să nu își piardă interesul, actorii inserau și scene în franceză.
Ce ironie ca, după decenii în care s-a străduit să reformeze teatrul italian, Goldoni să fie nevoit să facă exact opusul a tot ceea ce promovase prin scrisul său de până atunci: să scrie simple scenarii pe care actorii să improvizeze. Și, totuși, fascinat, prins de vâltoarea Parisului, acceptă. „Hai, mi-am spus, să facem improvizații dacă asta vor; orice jertfă mi se pare ușoară, orice suferință lesne de răbdat pentru plăcerea de a rămâne doi ani la Paris”, scrie Goldoni în Memorii.
În acești doi ani compune fără tragere de inimă douăzeci și patru de scenarii, mai precis canavacci, care erau, după cum se știe, doar schema unei drame sau a unei comedii, ce indica sumar acțiunea, actele și succesiunea scenelor și conținând câteva indicații regizorale privitoare la intrarea și ieșirea din scenă a actorilor; restul era lăsat în seama actorilor care improvizau. Ca niște reușite crochiuri raportate la o grafică finisată. „Nu mă duceam să le văd: îmi plăcea comedia bună (sic!) și, ca să mă distrez și să mă instruiesc mă duceam la Teatrul Francez.”
La sfârșitul celor doi ani, Goldoni este chemat la Teatrul din Viena, însă alege să rămână la Paris, devenind profesorul de italiană al fiicelor regelui Ludovic al XV-lea și al altor membri ai familiei regale. Poate că spera ca proximitatea nobiliară, prezența lui la curte să îl ajute în carieră sau pur și simplu era încântat de posibilitatea de a trăi la palat, el care pledase pentru un teatru burghez.
Timp de o jumătate de an, o diligență îl duce și aduce pe Goldoni de cinci ori pe săptămână de la Paris, după care primește un apartament la Versailles, în palat. Va rămâne în serviciul curții timp de trei ani. Într-o bună zi, însă, pe vremea când Goldoni încă nu se mutase, îndreptându-se către palat, se petrece ceva straniu: în diligență își pierde brusc vederea.
„Aveam nebunia să citesc în timpul mersului. Atunci tocmai citeam cu mult interes «Scrisorile de la munte» ale lui Jean-Jacques Rousseau. Într-o zi, pe neașteptate, mă trezesc că nu mai văd; cartea îmi scapă din mâini, nu văd nici cât să o pot ridica; mă cred pierdut. Îmi rămăsese totuși destulă vedere pentru a deosebi lumina; cobor din diligență, urc în apartament și, buimăcit, neliniștit, intru în cabinetul doamnei: prințesa își dădu seama că sunt tulburat; are bunătatea de a mă-ntreba ce s-a petrecut; nu îndrăznesc să îi spun; nădăjduiesc că, de bine de rău, voi putea să îmi fac datoria; găsesc taburetul la locul lui, mă așez ca de obicei; deslușesc cartea pe care trebuia să o citesc: oh, cerule! nu văd nimic, sunt silit să-mi mărturisesc nenorocirea.
Nu pot descrie bunătatea, sensibilitatea, compătimirea nobilei prințese; trimite să se caute în odaia ei leacuri pentru vedere; îngăduie să-mi spăl ochii; potrivește perdelele, încât să nu rămână în cameră decât lumină cât să se poată desluși obiectele. Vederea mi se întoarce încetul cu încetul, văd puțin, dar văd îndeajuns; nu leacurile au săvârșit minunea, ci bunătatea doamnei mi-a întărit sufletul și simțurile.
Reiau cartea; sunt în stare să citesc, dar doamna nu mă lasă. Mă trimite acasă, mă recomandă medicului ei; ochiul meu drept își recapătă în câteva zile vigoarea, dar pe celălalt l-am pierdut pentru totdeauna.”
Și totuși, chiar autorul notează în Memorii cât de pierdut se simțea înainte ca acest incident să aibă loc și nu avem motive să nu îi dăm crezare:
„Cu cât înaintam în timp, cu atât mă încurcam în ranguri, în clase, moduri de viață, în feluri deosebite de a judeca. Nu mai știam ce sunt, ce vreau, ce-o să ajung. Vârtejul mă prinsese cu totul, îmi dădeam seama câte nevoie aveam de a fi eu însumi și nu găseam sau mai bine-zis nu căutam mijloacele trebuincioase”.
Dramaturgul italian stabilește la Paris legături literare – este membru al grupului de literați Les Dominicaux, Duminicalii, numiți astfel pentru că se întâlneau doar duminicile – dar nu îl cunoaște pe Marivaux, care moare la puțină vreme după ce Goldoni ajunsese în Franța în februarie 1763; cu Beaumarchais se prea poate să se fi intersectat la Versailles, unde mai tânărul confrate preda harpa acelorași prințese cărora Goldoni le preda italiana, dar fie nu se cunoșteau, fie nu îi plăcuse de acesta, pentru că observațiile lui privitoare la Nunta lui Figaro nu sunt măgulitoare. Charles Goldoni este invitat la duci, la ducese, sărbători și nunți regale, cu alte cuvinte este primit în cercurile mondene, dar nu în viața teatrală a capitalei franceze.
De la Paris scrie în jur de patruzeci de librete de opere comice pentru teatrele din Viena, Lisabona și Londra. Ce nu voia să accepte dramaturgul era că la Versailles devenise din poet dramatic un simplu curtean. Plecând de la Comedia Italiană își pierde statutul de autor și capitalul său artistic are de suferit, afirmă Jessica Goodman, Goldoni, o spune chiar el, nu se compara cu Molière. În Memorii notează că cea mai bună piesă a sa nu face nici cât cea mai proastă a dramaturgului francez. La un moment dat, sâcâit de comparație (chiar și azi citim adesea: Goldoni este Molière al Italiei), va scrie în Italia o piesă intitulată chiar Molière (1751), transformându-l pe autor în personaj de comedie. Și poate că e o simplă coincidență, dar, la Paris, în 1763 se mută pe Rue du Richelieu și nu omite să noteze că sub ferestrele lui erau mesele cafenelei Foy – aici locuise în urmă cu o sută de ani Molière. Prima piesă pe care o vede la Comedia Franceză este Mizantropul. Încet, gândul de a își vedea jucată o piesă pe scena faimosului teatru prinde rădăcini, imaginându-și că acest lucru va echivala cu laurii gloriei teatrale.
După nouă ani petrecuți la Paris, Goldoni scrie în franceză comedia Le bourou bienfaissant [Binefăcătorul posac], care va fi jucată în noiembrie 1771 la Comedia Franceză și apoi la Fointeanbleau, la palat. Este vorba despre prima comedie scrisă de un străin jucată la Comedia Franceză! Autorul împlinise 64 de ani. Dacă ne gândim că autorul vorbea cu dificultăți limba la data sosirii în Franța, reușita de a scrie o piesă în limba lui Molière este demnă de toată lauda. Însă stilul său e viu până la neglijență și în italiană – „forma comicului său este caricatura veselă care ajunge rareori la ironie (…) și dacă are verva limbii vorbite, are și neglijențele ei: pentru a evita retorica, el cade adeseori în vulgar”, scrie Francesco de Sanctis în Istoria literaturii italiene.
Scriitura sa sună diferit în franceză, lucru care, de altfel, nu-i scăpase nici autorului.
„Am văzut o traducere destul de izbutită a piesei mele «Slugă la doi stăpâni». Un tânăr destul de bun cunoscător al limbii italiene redase textul cu exactitate; lipsea însă căldura, lipseau vis comica (forța comică) și glumele franceze deveneau nesărate în limba franceză.”
Iar contextul literar parizian este și el cu totul altul. Despre Binefăcătorul posac scriitorul Luis Petit de Bauchamont consemna: „Stilul este extrem de natural și asta este și una din calitățile autorului, însă stilul elevat pe care autorii moderni de comedie (de limbă franceză) l-au atins, fac ca piesa să pară trivială și plicticoasă pentru mulți amatori” (citat de H.C. Chatfield Taylor în Goldoni, a Biography, Hardpress Publishing, New York, 1913).
Strania orbire a domnului Goldoni în drum spre Versailles a fost în fapt una artistică. Nu înțelege locul pe care îl ocupă în noul context artistic și cultural, nici ideea de reușită literară în Franța. Este încredințat că doar piesa jucată la Comedia Franceză înseamnă laurii succesului, pe de altă parte este orbit de strălucirea somptuoasă a unui mediu de care nu se mai poate lipsi și care nu îi este prielnic scrisului. Autorului i-a lipsit „o lume interioară a conștiinței, activă, expansivă, pasionată, însuflețită credință și de sentiment. I-a lipsit ceea ce le lipsea de mai multe secole tututor italienilor, și ceea ce făcea ca decadența lor să fie fără leac: sinceritatea și forța convingerilor”, spune de Sanctis.
Ca într-un pat stilistic al lui Procust, în Franța Goldoni întâi se micșorează, redevenind vocea simplă din spatele măștii fixe, apoi face elongații și reverențe încercând să scrie ca francezii. Ce rămâne din această mișcare de du-te-vino, dintre cele două tendințe este format de comediile venețiene.
Promotorul teatrului vieții, al unui teatru adevărat, viu bazat pe reprezentarea unor personaje luate din mediul observat a rămas captiv al mirajului francez, al spectacolului vieții pariziene. Cei doi ani inițiali devin aproape treizeci.
„Trebuie să facem cunoscut posterității că Goldoni nu și-a găsit decât în Franța odihna, liniștea, bunăstarea, și că și-a încheiat cariera cu o comedie franceză, care avut norocul să fie jucată cu succes pe scena teatrului acestei națiuni”, citim în prefața acelorași Memorii. Dramaturgul știa însă bine din proprie experiență că, de fapt, creativitatea nu merge întotdeauna mână în mână cu odihna și cu liniștea. Cât despre bunăstare, autorul moare la Paris aproape orb, într-o mare sărăcie – după Revoluția Franceză, guvernul Convențiunii naționale îi retrăsese pensia acordată de rege. Când pensia îi va fi reacordată, autorul încetase din viață cu doar o zi înainte.
Ediția operelor goldoniene în franceză din 1972, un proiect ambițios de 1.580 de pagini, apărută în prestigioasa colecție „Biblioteque de la Pleiade”, nu include singura piesă de succes scrisă în franceză în ediția operei sale. Carlo Goldoni își recâștigă în Franța statutul de important autor dramatic, chiar dacă străin. Montarea Trilogiei vilegiaturii de Giorgio Strehler de la Comedia Franceză din 1978 prezintă opera goldoniană descătușată de haina commediei dell’arte și de tutela molierească. Ea îl redă pe Goldoni, italianul, scenei franceze, publicului francez în toată măreția sa din care nu lipsesc verva, exuberanța și firescul.
