Adriana Moca
O bibliotecă virtuală a tuturor spectacolelor, filmelor sau cărților inspirate din opera shakespeariană, ficțiuni, eseuri, lucrări prezentate în conferințe, traduceri sau aparat critic ar fi un proiect de mari dimensiuni, de anvergură internațională și de important ecou cultural. Nu știm dacă ideea unui asemenea muzeu nu a încolțit deja în vreo minte de strateg cultural britanic, deși Stratford-upon-Avon – orașul de baștină al dramaturgului – îndeplinește deja funcția de păstrare a memoriei lui Will. În 2023, se împlinesc 400 de ani de la publicarea primei ediţii tipărite a pieselor shakespeariene, iar trei copii din ediţia princeps a pieselor lui William Shakespeare vor fi expuse în Scoţia, la Universitatea din Glasgow, Biblioteca Naţională a Scoţiei cu sediul în Edinburgh şi la Mount Stuart în diferite perioade ale acestui an. Colecția First Folio a văzut lumina tiparului în 1623, la circa şapte ani după moartea dramaturgului. Este considerată una dintre cele mai influente cărţi scrise vreodată și conţine 36 de piese, dintre care 18 erau publicate pentru prima dată, salvând opere ca Furtuna şi Macbeth de la o posibilă pierdere. La acel moment au fost tipărite 750 de exemplare, din care azi se mai păstrează 235 (50 de copii în Marea Britanie, 149 în Statele Unite şi 36 în alte ţări, nouă dintre ele fiind considerate dispărute).
Cum ar fi arătat cultura omenirii în absența acestui miraculos creator e greu de imaginat, căci profunda sa cunoaștere a naturii umane și a resorturilor care o pun în mișcare a dăruit umanității modele fundamentale, perene și ușor inteligibile, în oricare epocă istorică. Criticul teatral și istoricul literar Jan Kott a „legiferat” aproape contemporaneitatea textelor dramatice, prin celebrele eseuri cu titlul Shakespeare, contemporanul nostru și încununate cu premiul Herder în 1964. Mai târziu, într-un volum coordonat de John Elsom (scriitor, critic teatral și președinte de onoare al AICT), Jan Kott nuanța ideea de contemporaneitate a dramaturgului englez, astfel: „Ce înțelegem noi aici prin contemporan? Cred că este evident. Este un fel de raport între două momente, unul pe scenă și celălalt în afara ei. Unul este momentul locuit de actori, celălalt este momentul locuit de publicul spectator. Raportul dintre acele două momente este ceea ce finalmente stabilește dacă Shakespeare este considerat a fi contemporanul nostru sau nu. Când cele două momente sunt strâns legate, atunci Shakespeare este contemporanul nostru”.
Am avut ocazia să fiu martora acestui inefabil raport între public și actori, văzând câteva montări extraordinare: Cum vă place, în regia lui Dan Micu la Teatrul Nottara în anii ‘80, Titus Andronicus, în regia lui Silviu Purcărete la Teatrul Național din Craiova în anii ‘90, Cum vă place în regia lui Declan Donnellan, în 1994, la prima ediție a Festivalului Shakespeare de la Craiova, Hamlet în regia lui Peter Brook, la Théâtre des Bouffes-du-Nord, Paris, în 2000. Fiecare dintre aceste montări mă surprindea în dubla mea calitate, de actor și spectator profesionist, cu referințe atât cultural-artistice, cât și social-politice, ale timpului respectiv. Nu se reacționa la aceleași replici ori situații, în cazul aceleiași piese, văzute la distanță de un deceniu sau două. Publicul asculta aproape încremenit în sală sonetul 66 din mizanscena lui Dan Micu, pe muzica lui Vasile Șirli, căci era o vreme în care nemernicia partidului și a siniștrilor conducători striveau, la propriu, o țară:
„Scârbit de toate, tihna morţii chem;
Sătul să-l văd cerşind pe omul pur,
Nemernicia-n purpuri şi-n huzur,
Credinţa – marfă, legea sub blestem.
Onoarea – aur calp, falsificat,
Virtutea fecioriei târguită,
Desăvârşirea jalnic umilită,
Cel drept, de forţa şchioapă dezarmat,
Şi arta sub căluşe amuţind;
Să văd prostia – dascăl la cuminţi
Şi adevărul – semn al slabei minţi,
Şi Binele slujind ca rob la rele…
Scârbit de tot, de toate mă desprind..”
(traducerea Gheorghe Tomozei).
Shakespeare era, în anii ‘80, portavocea dorinței de evadare din totalitarism. Un scut, aproape, la adăpostul căruia regizorii puteau spune adevărurile dureroase, fără să fie interziși. În 2000, Peter Brook distribuia în rolul lui Hamlet un tânăr actor britanic de culoare, Adrian Lester. Impecabil și surprinzător în rolul Rosalindei/Ganymed imaginat de Declan Donnellan cu câțiva ani înainte, în montarea sa, cu o distribuție integral masculină, Adrian Lester conținea dublul feminin-masculin într-un mod perfect. Era o prefigurare a noțiunilor de diversitate și fluiditate a genurilor? Sau un omagiu adus actorilor shakespearieni, cum se știe, doar bărbați? Shakespeare devenea (și) portavocea diversității și a identităților interșanjabile de gen. Magazinele pentru travestiți din cartierul Marais, siluetele masculin-feminine întâlnite pe străzi și experiența primei Gay Pride văzute la Paris nu aveau cum să mă șocheze, așa cum se așteptau colegii mei de școală sorboneză să reacționeze o est-europeană. Îl citisem pe Shakespeare și eram familiarizată cu personajele lui din A douăsprezecea noapte sau Cum vă place ce recurg, din motive diferite, la travestiuri. Aveam referințe, realitățile îmi păreau doar o nouă mizanscenă, fără să conțină poezia textelor. „Copil din flori al vremii lui rămâne cel care n-are gust de-a cerceta” – citatul din Regele Ioan și motto-ul cărții lui Jan Kott îmi fusese și mie îndemn de curiozitate, căutări și cunoaștere.
Publicul care va veni la cea mai recentă premieră a Teatrului Nottara, A douăsprezecea noapte sau Noaptea magilor, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, va avea senzația că Shakespeare a scris pentru tinerii anului 2023 acest text. Îndrăgostirea fulgerătoare a Oliviei cea tristă și cernită de un fals Cesario și o reală Viola, mai apoi de un Sebastian (fratele geamăn al Violei), sau confuzia sentimentelor lui Orsino în fața Violei/Cesario, pendularea între genuri, întrebările nespuse (cine e băiat? cine e fată?), glumele – uneori de mare cruzime, dar fără intenția de a răni –, muzica și petrecerile în aburi de fum psihedelic, jocurile de rol, dansurile languroase, toate poartă amprenta unei viziuni fresh, mix de flower-power și un twist de rock. Dacă tinerii se vor amuza, e semn că Shakespeare le poate vorbi pe înțeles și după 400 de ani celor ce abia deschid ochii într-o lume aburită și amețită. Dacă-l vor și citi, poate vor găsi și răspunsuri cu privire la propria identitate sau la năprasnica naștere a iubirii, la noțiunea de androginie sau la exprimarea sexualității. Sau cum să nu pici în plasa manipulării cuvintelor meșteșugite. Shakespeare are încă nebănuite resurse de contemporaneitate.
