Prietenii noștri, străinii

Silvia Dumitrache

V-ați întrebat vreodată cât de bine vă cunoașteți, în esență, prietenii? Oare au secrete față de voi? Poate în aceeași măsură în care și voi aveți mici – sau mari – lucruri pe care le țineți în taină față de ei. Nu neapărat din lipsa încrederii, cât poate pentru că unele situații sunt greu de recunoscut sau de acceptat chiar și atunci când suntem doar față în față cu noi înșine. Rușinea este una dintre fricile primare. Este un sentiment atât de adânc înrădăcinat, încât preferăm să ne prefacem că nu există decât să confruntăm motivele și să ajungem la punctul zero. Poate dacă tratăm cu indiferență suficient de mult timp ceea ce ne provoacă rușinea, nici nu va mai exista. Dar nu putem face un pact nescris cu rușinea – dacă o ținem ascunsă într-o cămăruță tainică a subconștientului nostru, ea nu ne va mai deranja. Fie din cauza contextului social, din tabuuri, neînțelegeri, tipare repetitive, situații traumatice, rușinea naște monștri. Cuibărită bine, la adăpost și hrănită constant, această mică vietate, de care uneori mai uiți, îți poate pulveriza viața.

Imaginați-vă o seară relaxată la o întâlnire cu grupul vostru de prieteni – una dintre acele ieșiri care nu părea sub nicio formă a fi cronica unui eșec (ne)anunțat. Unul dintre voi propune ca doar pentru acea seară să vă puneți toți telefoanele mobile pe masă, la dispoziția tuturor, iar atunci când cineva primește un apel sau un mesaj, toți ceilalți să audă sau să citească. Doar sunteți best friends, vă știți de o viață, de ce să aveți rețineri? Poate fi chiar distractiv. Mai ales că pretindeți că nu aveți secrete față de ceilalți. Zarurile au fost aruncate, din acest punct nu mai puteți decât să vă rugați să vă ocolească neșansa de a primi chiar atunci acel mesaj pe care de obicei îl citiți pe furiș, cu un surâs vinovat, sau de a primi un apel de la acel cineva pe care îl țineți secret chiar și față de conștiința voastră.

Cam aceasta este premisa filmului Perfect necunocuți (Perfetti sconosciuti), regizat în 2016 de Paolo Genovese, câștigător al Oscarurilor italiene, Premiile „David di Donatello”, și care s-a transformat într-un film-cult deja, un fenomen care a născut un soi de franciză, beneficiind de cele mai multe remake-uri care s-au făcut vreodată unui film: în jur de 20 de cineaști din toată lumea au adaptat această poveste structural extrem de simplă, dar care aduce laolaltă două dintre cele mai universale aspecte ale vieții noastre de azi: dependența de telefonul mobil, care a devenit o cutiuță a Pandorei, în care de multe ori ne ascundem și pe noi, și o anume disfuncționalitate ce caracterizează inclusiv relațiile cu cei apropiați. O disjuncție între viața „reală” și cea pe care o trăim în virtual, în acea cutiuță în care (credem că) suntem mai curajoși, mai interesanți, mai liberi.

Varianta românească a Necunoscuților este semnată de Octavian Strunilă și îi reunește, în rolul celor șapte prieteni, dintre care trei cupluri, pe Anca Dumitra (Maria) – Alexandru Conovaru (Ștefan), Andreea Grămoșteanu (Dora) – Leonid Doni (Marcu), Ada Galeș (Andreea) – Adrian Ștefan (Toma) și Gabriel Răuță (Ben). Adaptat nu neapărat realității românești, ci mai degrabă atmosferei românești middle class, ușor superficială în aparență, dar nu lipsită de un filon dramatic autenic, filmul reușește să păstreze un nivel al comicului bine temperat, în același timp cu un crescendo al tensiunii care apare din momentul în care telefoanele mobile încep, treptat, să topească măștile pe care prietenii și le-au pus în fața celorlalți.

Toți ascund ceva față de prieteni, inclusiv față de partenerii de viață. Dacă discuțiile de la începutul întâlnirii dezvăluie un grad mai mic sau mai mare de blazare în relațiile de cuplu – nici chiar cei mai tineri, Andreea și Toma, cu tot excesul lor de manifestare a stării de îndrăgostire, nu reușesc să fie cuplul-model –, pe măsură ce telefoanele sună, ies la iveală detalii șocante din viața lor. Ben, solitarul grupului, inițial într-o ușoară dizarmonie față de dinamica în care funcționează cele trei cupluri, se dovedește a fi cel mai autentic, cel mai curajos. Paradoxal, cu toate temerile sale, cu toate frământările ce îl fac să fie mai discret și mai resemnat, este singurul capabil să își asume identitatea. Cu toată tristețea ce vine din conștientizarea faptului că până și prietenii săi apropiați îl pot judeca. În fața secretelor acum puse pe masă, în acest joc pornit parcă din plictiseală, pare că toți și-ar dori să revină la blazarea inițială. Căci acum nu mai este loc de glumițe și de dialoguri ușor snoabe, ci se trece la un nivel dramatic, al adevărurilor spuse cu măsură completă. Nu mai pot fi ținute în frâu nici prejudecățile, nici răutățile. Eclipsa totală de lună, evenimentul pentru care cei șapte prieteni se adunaseră în acea seară, pare că scoate la lumină tot ce zăcuse latent în mâlul subconștientului.

Dacă în varianta originală există un twist care creionează o linie de demarcație între realitate și imaginație, în filmul lui Strunilă personajele nu mai au nicio ancoră prin care își pot păstra viața dublă. Puse față în față cu propriul sine, în același timp spectatori ai goliciunii stânjenitoare a sufletului celor pe care îi considerau cei mai apropiați oameni, se trezesc mai singuri decât și-ar fi imaginat vreodată. Adevărul, care acum nu se mai poate ascunde în spatele vreunei rețele de socializare, nici nu pare a fi însă soluția ideală. Te întrebi la ce duce această scormonire în cele mai lăuntrice colțuri ale conștiinței. Mitul adevărului pare și el secătuit de orice forță salvatoare. Poate că unele lucruri chiar ar trebui lăsate nespuse.

Filmul este disponibil pe platforma Netflix, iar pe Gabi Răuță îl puteți vedea în spectacolele Teatrului Nottara, unde este Profesorul, în Lecția de Eugène Ionescu, în regia lui Felix Alexa, Vicente, în Cancún de Jordi Galcerán, în regia lui Felix Alexa, Iona, în Iona de Marin Sorescu, în regia lui Gábor Tompa, Vatelin, în Fazanul de Georges Feydeau, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, Gregg, în Totul e relativ de Alan Ayckbourn, în regia lui Felix Alexa, Tom, în Cloaca de Maria Goos, în regia lui Theodor-Cristian Popescu.

Lasați un comentariu

Arhivă articole