Monica Andronescu
„Atunci a murit ceva ce niciodată n-a mai înviat. Ce vedeți acum în centrul vechi e doar o copie palidă, pentru că oamenii încearcă să trăiască mai departe. Dar vedeți? În icoana asta sunt urme de glonț. Cum să le ștergi?”. Sunt cuvintele pe care mi le-a spus o localnică în urmă cu câțiva ani, într-o piață din Sarajevo.
La acel moment, părea imposibil ca experiența războiului să se repete în Europa. Și totuși… iată, suntem în anul 2022 și la câteva sute de km de noi oamenii mor.
De la acei ani ai ultimului deceniu din secolul 20, când unul dintre cele mai frumoase orașe ale Europei ardea în ceea ce părea atunci cel mai lung asediu al lumii moderne, pare o eternitate. Imaginile cu clădiri în flăcări, cu oameni disperați, cu bombe care explodează în plină stradă, cu oameni care suferă sunt încă vii. Și acum totul se repetă într-un mod înnebunitor, în Ucraina.
Dar nu despre experiența războiului în sine voiam să vorbesc, ci despre frumusețea stranie și tristețea care se ascunde uneori în poveștile simple, ale oamenilor simpli, care duc cu ei traume ca niște răni nevăzute.
În urmă cu câțiva ani, s-a întâmplat să ajung la Sarajevo și deși trecuse ceva vreme de când războiul se încheiase, gustul lui amar se simțea încă și-n zâmbetul vânzătorului de suc de rodii de pe pietonala care duce spre orașul vechi, și în burek-ul, copt în tăvi mari, de aluminiu, și vândut la kilogram, pe cântar vechi, cu balanță, și în disperarea cu care băncile și marile firme occidentale împânziseră orașul…
Două scene ca de film am luat cu mine din Sarajevo.
O după-amiză, lângă moscheea unde începe orașul vechi… Pe terasa unei cofetării unde se poate bea o excelentă cafea bosniacă (nu-i diferență sesizabilă față de cafeaua turcească, dar localnicii se supără dacă ceri cafea turcească…), servită pe tăvițe de aluminiu, într-un ibricel în care nu intră mai mult decât o ceșcuță, un ibricel în care cafeaua vine aromată și cu caimac gros, alături de un cubuleț de rahat cu susan și o ceașcă micuță cu un cub de zahăr… Contrastul e mare de la aceste obiecte din altă lume, care-ți iau ochii și care se vând pretutindeni în zona veche, la mesele de plastic roșu și la umbrelele pe care scrie Coca-Cola. La una dintre mese, patru puști de vreo 7-8 ani își savurează cafelele cu seriozitate, turnându-și încet în ceșcuțe și discutând. Niciunul nu schițează un zâmbet. Peste câteva clipe, cel care pare șeful grupului scoate un pachet de țigări și cu toții își aprind țigările, trecând o brichetă de la unul la altul. Niciunul nu zâmbește, nu glumește, nu se jenează. Totul la lumina zilei, în mijlocul orașului, pe terasa unei cofetării. Îi urmăresc minute în șir, fără să știu ce vorbesc, dar cu sentimentul că în spatele acestei întâlniri în care simți că nu mai e de mult loc pentru copilărie și că lucrurile serioase îi ard pe dinăuntru, se ascund multe traume. Cu toții poartă costume de „oameni mari”, sacouri negre și par o mică „mafie” locală în miniatură, care pune la cale o acțiune secretă. Alături, la alte mese, familii, prieteni, adulți, care nu-i iau în seamă. Semn că fac parte din normalitate… Scot telefonul ca să le fac o fotografie și simt imediat că devin „suspectă”, iar „șeful” se uită urât la mine. Mă prefac că scriu un mesaj și ridic ușor ecranul, iar în clipa aia copilul devine agresiv, stinge înfrigurat țigara și îmi strigă ceva. Nu înțeleg și mă întorc la kataiful meu, încercând să mă prefac că nu i-am observat. În câteva clipe se ridică și dispar…
O dimineață în fața Bibliotecii Naționale… O puștoaică frumoasă ca-n filmul „Șatra”, cu părul jumate blond, jumate castaniu, cu ochi negri, cu fustă lungă, murdară, cu fața murdară și ea, dar superbă, care n-avea mai mult de 6-7 ani, s-a apropiat demnă de una dintre terasele nenumărate din jur. S-a dus să cerșească plină de demnitate și cu un zâmbet disprețuitor, cum n-am văzut la cerșetorii din România niciodată. A întins mâna spre cuplul de la masă, care arăta ca venind din Occident, ca și cum le-ar fi făcut un favor. În acea clipă, un chelner a apucat-o de păr, a răsucit-o și gonit-o. S-a întors spre el ca o prințesă și i-a aruncat la picioare bănuțul căpătat, apoi a luat-o la fugă.
***
Despre traume și răni adânci, vă invit la Teatrul Nottara să vedeți spectacolul „O haită de sfinți” de Neil LaBute, în regia lui Vlad Zamfirescu. Nu are legătură cu războiul sau cu Sarajevo, ci doar cu lumea noastră tulburată, aflată într-una dintre cele mai grave crize ale modernității, în care oameni chinuiți, aflați la o răscruce a propriilor vieți, privesc înapoi și dezvăluie… povești ascunse.
