Silvia Dumitrache
Într-unul dintre cele mai populare seriale din anii ’90, Quantum Leap/Capcana timpului, Sam Beckett (Scott Bakula), un cercetător care încearcă să demonstreze că este posibil să călătorești prin timp, greșește o formulă în cercetările sale și, atunci când intră în acceleratorul cuantic, dispare și se trezește blocat în trecut, în viața altcuiva. Își dă seama că scopul este să repare ceva din viața acelei persoane, pentru a reuși să facă din nou saltul în timp. Doar că nu se întoarce în propriul prezent, ci sare din viață în viață, încercând să-și regăsească drumul către propriul eu. Companionul său în această călătorie spațio-temporală este o hologramă (Dean Stockwell). A demonstrat că da, este posibil să călătorești în timp, obținând mai mult decât spera inițial. Din unele vieți abia așteaptă să scape, în altele este tentat să rămână. Îi însoțim pe cei doi în acest voiaj cuantic fascinant, fără însă a ni se da, în final, un răspuns clar la întrebarea dacă întoarcerea în punctul zero a mai fost realizabilă.
Acest tip de subiect continuă să stea în centrul interesului pentru mulți creatori. Este suficient să ne gândim la hitul Netflix, Dark, o saga science-fiction, în care dispariția unor copii dintr-un orășel german scoate la iveală secrete uluitoare ale comunității. Dar dispariția lor nu este una comună, nu poate fi rezolvată cu instrumentele știute, căci vorbim despre o dispariție în timp. Iar dacă în Quantum Leap tunelul de trecere, așa-numita gaură de vierme (o noțiune ce derivă din teoria relativității generale a lui Einstein și posibilă, doar la nivel teoretic până în prezent, prin plierea spațiu-timp) este acceleratorul, aici este o peșteră.
Fascinația pentru această temă nu este însă nouă, iar felul în care un domeniu atât de nișat al fizicii a ajuns să exercite atât de mult interes în spațiul artistic, în cultura populară de altfel, este în sine un fenomen. „Miracole? Poetul le va descoperi în teoria cuantică a lui Planck, care explică radiația ca și cum aceasta ar fi compusă din gloanțe, în loc de unde. Cuante de lumină și electroni zboară prin jur fără niciun respect pentru vechile și nemiloasele legi ale cauzei și efectului și se comportă ca și cum ar fi înzestrate cu voință proprie. Zânele nu mai sunt personaje fantastice, iar lampa lui Aladin nu mai este nici pe jumătate atât de fermecată. Materia este doar un spectru. Atomul este ceva fantomatic, din care emană radiații. Cosmosul nu mai este o mașină care se mișcă predictibil… Avem nevoie de un Lucretius care să se inspire din izvorul lui Einstein, Planck, Schrödinger și Heisenberg, să compună o De Rerum Natura modernă și să interpreteze misterul și frumusețea care se află în și dincolo de electron și de spațiu, curbat și finit.” Este un fragment dintr-un articol din New York Times din 1930, pe care l-am regăsit în cartea Momentul cuantic. Cum ne-au învățat Planck, Bohr, Einstein și Heisenberg să iubim incertitudinea, scrisă de Robert P. Crease și Alfred Scharff Goldhaber.
Universuri paralele, călătorie în timp, curbura spațiu-timp, găuri negre, principiul incertitudinii etc. sunt concepte pe care le regăsim neașteptat de frecvent în limbajul artistic: un exemplu special de cum știința a ajuns în sfera metaforicului. Despre cum a ajuns cuanta – energia care vine în pachete finite și nu este divizibilă la infinit – o metaforă în domeniul umanist vorbesc cei doi autori: filozoful Robert P. Crease și fizicianul Alfred Scharff Goldhaber. Pentru a înțelege popularitatea acestui domeniu de nișă, trebuie să ne întoarcem la Newton, acest deschizător de drumuri, acest vizionar care a reușit să ofere claritate într-o epocă a confuziei, ce funcționa mai degrabă în moduri misterioase, în care obiectele cerești erau eterne, iar cele pământești, schimbătoare. În lucrarea sa Principia din 1687, enunță pentru prima dată legile mișcării și legea atracției gravitaționale universale, iar pământul și cerul apar acum ca părți integrante dintr-un univers omogen, ale cărui legi sunt uniforme. Până la începutul secolului al XX-lea, lumea a fost guvernată de cauzalitate, consistență și continuitate, de „geometria blândă a universului newtonian”, în care singurele lucruri care se mișcă sunt masele, singurele lucruri care le mișcă sunt forțele, iar timpul și spațiul sunt extinse și divizibile la infinit.
Secolul al XX-lea a răsturnat modelul newtonian, iar ordinea a fost spulberată de inconsistență și de incertitudine, atunci când Max Planck introduce noțiunea de cuantă în știință, iar mai apoi de Niels Bohr, prin aplicarea cuantei în teoria atomică. „Plăcerea de a învăța despre lumea cuantică este ca aceea provocată de un spectacol de magie, unde ne încântă nepotrivirea dintre ceea ce ne așteptăm să se întâmple și ceea ce se întâmplă. Uimirea nu se va stinge niciodată.”
Printre cele mai dezbătute subiecte provenind din fizică este deja celebrul exemplu al pisicii lui Schrödinger, fizicianul austriac câștigător al Premiului Nobel în 1933 – pornind de la ideea care a ajuns să facă subiectul multor cărți de popularizare a științei în anii ’70, Schrödinger sugera că un obiect poate avea o existență nedeterminată până când este observat. De la ce ajuns această teorie atât de populară în atâtea domenii din afara fizicii? Pentru că, în esență, este o metaforă a felului în care viața ia un curs anume în funcție de o alegere făcută, moment în care celelalte posibilități nu mai sunt accesibile.
Încă un aspect pe care fizica cuantică l-a potențat în alte sfere, readucând în actualitate, cu mai multe instrumente de construcție, o străveche dorință, fantezie, speranță, cea că lumea în care trăim nu este singura existentă și că sunt posibile multiple realități – a se face distincția între lumi paralele, adică existența a mai multe realități, și lumi alternative, adică probabilitatea ca lumea noastră, singura posibilă, să capete mai multe forme în funcție de alegerile făcute. Teoria lumilor multiple a fost formulată de Hugh Everett în 1957, care susținea că există un număr infinit de lumi reale, posibile nu în locuri diferite, ci în același spațiu-timp. E drept că între aceste lumi nu putea exista comunicare, iar tu cel dintr-o lume nu putea intra în contact cu alt tu din altă existență. Lumile posibile nu sunt observabile între ele și nici nu se pot influența reciproc. Acest mic detaliu a fost adesea trecut cu vederea de cineaști și romancieri. „Dacă trișezi pe marginea ideii lui Everett, imaginând un schimb de informații sau o călătorie între lumile alternative, sau paralele, obții o intrigă spațială.”
Ne încântă ideea că într-un alt scenariu, într-un alt loc și spațiu, cu variabile diferite, am putea fi ceea ce nu am reușit să obținem aici, în această realitate imediată, observabilă. Asta pentru că ne înspăimântă probabil finitudinea existenței, umbra ratării, sabia eșecului. Dacă am avea șansa de a o lua de la capăt, făcând cu totul alte alegeri? Este șansa pe care o au personajele din Cancún-ul lui Jordi Galceran, montat de Felix Alexa, cu Cerasela Iosifescu, Gabi Răuță, Alexandru Jitea și Ada Navrot. Dacă am fi mai fericiți într-un univers alternativ – e un răspuns pe care nu îl poate conține nici fizica newtoniană, nici mecanica cuantică, nici teoria relativității, fericirea este, literaturizând experimentul lui Schrödinger, în egală măsură posibilă și imposibilă.
