Silvia Dumitrache
-Interviu cu regizoarea Catinca DRĂGĂNESCU-
Cel mai recent proiect al Catincăi Drăgănescu aduce pe scena Teatrului Nottara un spectacol de teatru cinematic, în care regizoarea își continuă explorările în ceea ce privește raportul nostru cu trecutul recent, realizând o investigare a realității prin care își propune o demistificare a istoriei, o continuare a luptei pentru adevăr a unei generații care încă are nevoie să se vindece și să capete curaj în a-și gestiona traumele trecutului. Operațiunea „Petarda” – o poveste scrisă și regizată de Catinca – invită publicul, într-un spectacol plin de emoție, introspecție, dar și de umor, să reflecte asupra felului în care raportarea la trecut influențează asumarea unui rol de actant real, curajos în societatea actuală. Am stat de vorbă despre cum s-a născut ideea acestui spectacol (care a avut ca sursă de inspirație reportajul din Casa Jurnalistului, realizat de Luiza Vasiliu, despre Valentin Hurduc, un personaj atipic de la finalul anilor ’80), despre stilul teatral abordat de Catinca, de tipul montare-colaj, dar și despre dinamica de lucru cu actorii.
Decorul este realizat de Gabi Albu, costumele sunt create de Luiza Enescu, iar în distribuție îi veți regăsi pe Ioana Calotă, Sorina Ștefănescu, Isabela Neamțu, Ion Grosu, Alexandru Mike Gheorghiu, Vlad Bălan și Vladimir Purdel.
Subiectul comunismului este încă unul delicat în spațiul public la noi, o rană încă neînchisă. Ce consideri că mai trebuie dezbătut, analizat, învățat din acea perioadă și, mai specific, cum îți propui tu să aduci pe scenă acea perioadă?
O să ȋți dau două răspunsuri: unul mai rece și mai conceptual și unul foarte personal. Primul ar fi că mi se pare ȋngrozitor felul ȋn care ne mistificăm istoria. Nici la mai bine de 30 de ani de ani de la căderea regimului nu avem un proces al comunismului, nu știm ce s-a ȋntâmplat ȋn 1989, iar Dosarul revoluției, prin succesive amânări și tergiversări, pare a aluneca din ce ȋn ce mai tare ȋn uitare și irelevanță. Suntem campioni ai prescrierilor ȋn cazuri fundamentale (vezi doar zilele trecute cazul dosarului Hexipharma). Asta a devenit, de fapt, o nouă traumă transgenerațională. Lipsa procesului fizic e inerent asociată lipsei unui real proces al conștiinței colective. Revoluție sau lovitură de stat? Mai degrabă revoluție și lovitură de stat. Oamenii ăia simpli care au ieșit ȋn stradă ȋn decembrie 1989 au reprezentat o forță reală, o explozie reală a societății noastre. Curajul lor, riscul pe care și l-au asumat ei de a ȋnfrunta un regim opresiv, pancarda aia cu „Copiii noștri vor fi liberi” – acestea reprezintă pentru mine mitul fondator al României democratice. Chiar dacă mișcarea a fost deturnată de diverse grupuri de putere și interese din cadrul fostului regim și implicit transformată ȋntr-un fel de lovitură de stat, pentru mine flama aia rămâne vie, și a ne priva pe noi, ca societate, de acest mit fondator și formator ȋnseamnă a da la temelia societății civile, a priva un popor de ȋncrederea că are puterea și curajul de a se manifesta, de a schimba, de a provoca statu-quo-ul. Știm cu toții câtă inerție și lipsă de ȋncredere există ȋn societatea noastră că omul are vreo forță și poate cu adevărat schimba ceva. Cred că are mult de-a face cu istoria asta mistificată, instrumentată la modul cel mai lipsit etică și responsabilitate. Și asta mă propulsează spre al doilea motiv. Eu sunt copilul unor părinți dezamăgiți. Ai mei au crezut. Ai mei au pierdut. Am văzut ce poate face asta. Mi se pare nedrept ce li s-a ȋntâmplat. După ani ȋn care i-am judecat, am ajuns să ȋi ȋnțeleg și să resimt aproape ca o responsabilitate morală datoria mea, și poate a generației mele, de a duce lupta asta pentru adevăr, pentru ȋnțelegere mai departe. Generația asta a mea poartă cu ea ȋn propria-i criză identitară această relație nerezolvată, neȋnțeleasă până la capăt cu trecutul. Fragmente ale acestei explozii și implozii de conștiință plutesc prin noi ca obiecte neidentificate. Încerc să arunc lumină peste ele ca să le identificăm, ca să știm mai multe despre cine suntem, ca să ne ȋnțelegem și să ne vindecăm mai repede, ca să căpătăm curajul de a vorbi mai tare, ca să ne putem asuma real un rol de creatori de context. Căutarea asta e un proces foarte personal pentru mine. Asta ȋmi doresc să aduc pe scenă.
Ce ți s-a părut cel mai interesant din cazul lui Valentin Hurduc, „bărbatul care a dat foc cumunismului”, așa cum l-a denumit Luiza Vasiliu în reportajul său din Casa Jurnalistului?
Valentin Hurduc, personajul din a cărui istorie este inspirat spectacolul, nu reprezintă tipologia clasică de disident politic. Nu ascultă Europa Liberă și nu are rădăcini intelectuale, el vine din ghetto-urile comuniste și manifestă ura crescândă a acestora față de tot ce reprezintă regimul la nivelul vieții de zi cu zi. Este un anarhist, un provocator, un creator de spectacol, un personaj atipic care exprimă ȋnsă furia și nemulțumirile unei ȋntregi categorii sociale, animalizate de lipsurile și teroarea resimțite de omul de rând. Departe de a fi, ȋn sensul clasci al termenului, un erou, Valentin Hurduc este un individ complex.
M-a fascinat povestea asta. Mi s-a părut un personaj fabulos și o poveste care merită spusă. Luiza Vasiliu a făcut o treabă extraordinară ȋn a documenta și contextualiza istoria asta, ceea ce mi-a permis mie să mă joc, să ȋncerc să duc totul ȋntr-o zonă de poveste-fabulă. Spectacolul este și o invitație la a citi articolul, căruia nu i se substituie.
A existat tentația să faci un spectacol social, de teatru-documentar? Ce consideri că aduce în plus poveștii reale transpunerea sa ficționalizată?
Nu știu dacă aduce ȋn plus sau ȋn minus opțiunea asta. Cred că fiecare creator are niște preocupări și o sensibilitate personală care definesc perspectiva din care se apropie de un subiect. Eu sunt ȋntr-o etapă ȋn care caut un alt tone of voice. Explorez un tip de montare-colaj. Uite, de exemplu, un subiect ca ăsta pe mine mă pune ȋn dificultate, ȋn sensul ȋn care eu eram foarte mică ȋn 1989 și nu am experimentat „pe pielea mea” comunismul ȋn România destul de mult. Pentru mine apropierea de un astfel de subiect e mai degrabă ca un puzzle, fac asocieri. Parte dintre ele vin din amintirile personale, parte din povești, cărți, filme, tot felul de repere culturale. Deci e un colaj, și așa ȋmi propun să fie și spectacolul. Mi-a plăcut foarte mult ȋn povestea reală a lui Valentin Hurduc că el se definește ca un „creator de spectacol”. A incendiat niște monumente-simbol, a găsit metode alternative și spectaculoase de a ȋmprăștia manifeste, a făcut un ziar-manifest și a declanșat un veritabil conflict diplomatic ȋntre România și Ungaria, nu e deloc puțin pentru un zețar de la Scânteia, chiar ține de tărâmul fabulosului. Și mie ȋmi place să fac spectacol, și atunci nu am vrut să abuzez povestea lui Valentin Hurduc, nu am putut să pretind că o ȋnțeleg până la capăt, asta ar reprezenta un cu totul alt tip de demers. Dar am rezonat foarte puternic cu ceva din ea, și acest ceva este ceea ce am ales să pun ȋn scenariu și să aduc pe scenă. Mizez pe o relație foarte sinceră cu publicul și pe o conversație-spectacol cu mai multe straturi de comunicare, am pus mai multe filtre peste poveste, ca la programele de editare foto. Cam așa simt eu povestea asta, cam așa a căzut ea ȋn conștiința mea, apropo de obsesia mea cu „teatrul conștiinței”.
Pe lângă Mișu, personajul principal, toate celelalte personaje, de la securiști până la colegii lui Mișu, secretara de partid, sectoristul, șeful de miliție etc., sunt minuțios construite, fiecare are povestea sa, nu sunt doar apariții trecătoare. Interacțiunea dintre ele, dialogurile lor dovedesc o cunoaștere detaliată a situației epocii, a discursului de atunci, a limbajului. Cum ți-ai făcut documentarea, cum te-ai apropiat de istoria sfârșitului perioadei comuniste?
Așa cum ziceam și mai devreme, pentru mine este vorba și despre o căutare personală. E ceva nevindecat ȋn relația asta a mea cu trecutul care mă macină și pe care tot simt nevoia să ȋl explorez. Nu e primul spectacol ȋn care lucrez cu subiecte din perioada asta, sunt și anii apariției mele pe lume, anii formatori. Cred că fac parte dintr-o generație care e foarte preocupată de probleme identitare, care caută destul de mult să se ȋnțeleagă, să se accepte, să-și găsească un rol bine definit ȋn ecosistemul socialo-identitar. Eu anul ăsta mi-am propus ca proiect regizoral să lucrez la o triadă de spectacole despre trecut – prezent și viitor. Undeva la intersecția celor trei perspective se află locul ȋn care sunt eu acum. Răspunsul la ȋntrebarea „cine sunt” e tot timul o intersecție. Cred că e o ȋntrebare fundamentală, felul ȋn care aleg să ȋmi fac spectacolele e o reflexie fidelă a ȋntrebărilor pe care mi le pun. De aceea uite că activitățile mele converg: am terminat ȋn 2019 un doctorat despre Lucian Pintilie care m-a obligat să lucrez cu arhive și să investighez perioada asta, acum lucrez la Departamentul de Cercetare al UNATC și suntem implicați ȋntr-un nou proiect recuperatoriu pe tema cenzurii, toate astea m-au ajutat foarte mult ȋn a mă imersa ȋn universul ăsta. M-a preocupat foarte tare să ȋnțeleg regulile jocului.
Ai spus adesea că ceea ce faci este un teatru al conștiinței. Ce mecanisme ale conștiinței ți-ai propus să accesezi sau să declanșezi în spectator prin Operațiunea „Petarda”?
Nu e vorba despre niște mecanisme anume, este mai degrabă despre a putea crea un posibil portal spre conștiința spectatorului, adică mai simplu spus, să ȋl atingă undeva unde să ȋl determine pe el să aibă propria reflecție, propria interogație asupra subiectului. Mie ȋmi place să cred că ȋn spectacolele mele pun ȋntrebări și dacă cumva reușesc prin spectacolele mele să le creez celor din sală o experiență mai degrabă decât o reprezentare a subiectului, atunci mi-am atins scopul. Cred ȋn ȋntâlnirea dintre spectatori și spectacol, de asta mă interesează foarte mult lucrul cu actorii, ei sunt liantul comunicării vii, eu pot doar să le construiesc un vehicul-spectacol cu care ei să călătorească spre public, dar ei sunt cei care trebuie să manvreze nava spațială și iar ne ȋntoarcem la povestea cu regulile jocului. Îmi place ideea asta de spectacol ca joc, adică un tip de construcție ce are o logică ȋn spate, o gramatică cu care actorul poate crea fraze complexe scenic.
Operațiunea „Petarda” este un spectacol făcut din trei-spectacole explozie. Este un spectacol de teatru cinematic ȋn care, pornind de la ideea că aparatul de filmat nu este un mijloc de redare, ci de investigare a realității, sunt prezentate trei perspective complementare asupra subiectului. E mult umor, chiar și suspans, dar mi s-a părut important să fie și emoție, să fie și despre cum se simte povestea asta, privită și de atunci, și de acum.
Ai o tehnică structuralistă atât la nivel de scriitură, cât și în ceea ce privește abordarea regizorală. Cum ți-ai acordat această metodă cu stilurile actorilor din distribuție?
Mie ȋmi place să scot oamenii din zona de confort. Asta e și nu e o glumă. Îmi place să ȋmi provoc partenerii de lucru, ȋmi place să declanșez ȋn ei un proces real de căutare, mi se pare o resursă fabuloasă activarea acestui motor de căutare. Dacă oamenii dau „engage” e fantastic ce poate să se ȋntâmple. Cred foarte tare ȋn regizorul catalizator. Să faci oamenii să tureze motoarele și să imagineze cu tine e o artă ȋn sine. Mă fascinează latura asta a teatrului. Sigur, asta e complementar gândirii ăsteia structuraliste. Construiesc mai degrabă ca la arhitectură. Dar odată ce e gata eșafodul, ȋmi place să las și spațiu de libertate. E important pentru mine ca actorii să se manifeste în calitatea lor de creatori, același lucru e valabil și pentru ceilalți colegi/ colege de echipă. Mi-a plăcut să lucrez cu echipa teatrului Nottara, au fost niște veritabili parteneri de creație, o echipă vie, deschisă, pasionată. E frumos când ne ȋntâlnim pe aceeași frecvență.
