Mihail Sebastian – sub semnul lui Might-have-been

Silvia Dumitrache

În acea zi de 29 mai 1945, cu speranța unei reveniri la normalitate, se îndrepta spre Universitate, unde își relua activitatea și urma să țină un curs despre Balzac.

După cumpliții ani de război, când se văzuse deposedat, pe măsură ce nazismul atingea apogeul, de bunuri, funcții, inclusiv de dreptul de semnătură, din vina de a fi evreu, Mihail Sebastian – Iosif Hechter, născut în 1907, brăilean, om de la Dunăre, cum îi plăcea să își spună, părea că în sfârșit poate să revină la viață – nu știa că ceea ce urma în România era căderea într-o nouă și îndelungată dictatură și nici nu avea să afle. Este lovit de un camion pe Bulevardul Regina Maria, în drum spre facultate, și moare în aceeași zi. Se întreba, în timpul războiului, dacă viața avea să îi ofere posibilitatea unei revanșe. Nu a avut această șansă și, oricum, desfășurarea ulterioară de evenimente nu crea premisele liniștii pe care o visase pe tot parcursul războiului.

Speranțele lui către o lume mai liberă, mai normală, s-ar fi prăbușit în curând: „Uneori mi se întâmplă să văd înainte o lume sumbră, hitleristă, dar alteori visul urât se destramă și încep să cred într-o Europă pe care poate o voi mai apuca și eu, liberă, fără terori, fără superstiții. Mă simt atunci mai tânăr, mai curajos, mai mulțumit că trăiesc.” Poate doar tristețea pe care o resimțea în ciuda unei speranțe spre o societate mai liberă, care s-a dovedit a fi o mare iluzie, să fi fost premonitorie atunci când consemna în jurnalul său în decembrie 1944: „Ultima zi a anului. Mi-e rușine să fiu trist. Este, totuși, anul care ne-a redat libertatea. Peste toate amărăciunile, peste toate suferințele, peste toate deziluziile, rămâne, totuși, acest fapt fundamental.”

După ani întregi în care a simțit că umblă asemenea unei umbre printre toți ceilalți, după toate eforturile de a-și regăsi bucurii simple, de a se menține pe o linie de plutire – „Vorbesc, văd, ascult, răspund, mă mir, aprob – și dincolo de toată această agitație de suprafață, sunt și rămân mereu singur cu irevocabila mea soartă” –, Mihail Sebastian și-a văzut, totuși, o dorință împlinită: să trăiască suficient cât să vadă cu ochii lui prăbușirea hitlerismului.

Marginalizat și exclus practic de cei pe care îi considera congenerii săi, din celebra Generație 27, Sebastian se vede atacat din toate direcțiile, ca urmare a asocierii sale cu revista Cuvântul și cu liderul generației sale, Nae Ionescu. Felix Aderca, în 1942, îl numește „evreu nebotezat în slujba ortodoxului Nae Ionescu”, ceea ce îi demonstrează lui Sebastian că niciodată nu se va încheia etapa Cuvântul în viața sa, indiferent ce ar scrie sau ar face. Dacă ar fi supraviețuit acelui tragic accident, nu e greu de presupus că aceeași scindare de  opinii, același tip de condamnări ar fi urmat.

Despărțirea ideologică de mentorul generației sale este clară și iremediabilă odată cu apariția prefeței la romanul De două mii de ani (1934), pe care Sebastian i-o ceruse, neștiind cât de profundă devenise radicalizarea lui Nae Ionescu. Acesta scrie halucinant despre drama iudaică ce vine din nerecunoaşterea lui Iisus, despre o suferință ce nu poate înceta decât încetând să fii evreu, astfel că tot ceea ce mai poate face evreul Sebastian – Iosif Hechter este să nădăjduiască, iar el, Nae Ionescu, nu are ce să facă pentru evreul Sebastian. Actul de pace pe care și-l imagina Sebastian cerându-i să scrie această prefață se transformă într-unul dintre cele mai controversate și scandaloase episoade din interbelic. Și acesta este răspunsul la acel act de pace pe care îl nădăjduise Sebastian. De ce a acceptat, totuși, să publice prefața în forma aceasta? Sebastian dă un răspuns simplu, atotcuprinzător, în Cum am devenit huligan: „Grav nu era că o asemenea prefaţă apare, ci că poate fi scrisă”.

Viața e undeva în afara lui, spune de nenumărate ori în Jurnal, acest refugiu suprem, în care își mărturisește cele mai ascunse temeri, dorințe, este, în primul rând, singurul spațiu unde i se permite libertatea. Este o oglindă crudă și sinceră a generației sale și a epocii sfâșiate de înregimentări politice și, în același timp, este poarta de acces pentru oricine i-a citit cărțile sau a văzut piesele sale montate să înțeleagă resorturile interioare ale personajelor, să vadă cum s-au plămădit ele, cum s-au născut acele lumi solare și melancolice. Soare și amor este rezumatul perfect pentru idealul său de viață. Ar dori să fie undeva departe de tot, de știri, de ziare, de cunoscuți, doar cu câteva cărți și cu o femeie – și iată cum a apărut Ștefan Valeriu din Jocul de-a vacanța. Jurnalul său este o poartă deschisă către laboratorul său de creație, un privilegiu pentru cititor să asiste la etapele de construcție a firului narativ, a clădirii personalității eroilor săi, să vadă ce anume a declanșat scânteia, ce momente aparent banale din viața de zi cu zi au reușit să îl facă să dorească să le sublimeze într-un roman sau o piesă de teatru. Îl cunoaștem și pe Sebastian cel îndrăgostit iremediabil de actrița Leny Caler, iubita, muza, cea pe care o avea în minte când, de pildă, o scria pe Mona din Steaua fără nume; pe Sebastian cel care a crezut până la final în idealul prieteniei, cel care i-a privit întotdeauna cu înțelegere, cu iubire și, în același timp, cu resemnare pe cei care îi fuseseră aproape, dar care s-au dezis de el de-a lungul timpului și care acum se simt stingheriți când îl văd. Le înțelege naivitățile, excesele, delirurile, nu îi judecă, doar se retrage cu imensă tristețe, care îl face să se simtă prizonier într-un coșmar din care așteaptă să se trezească.

Simțul lui copilăresc, neverosimilele sale resurse de a găsi bucurie în gesturi simple  îl fac un personaj aparte în contextul vremii. Luptele sale cu senzația de inutilitate a vieții, cu mediocritatea și descompunerea pe care le resimte mai sunt câștigate din când în când de mici răbufniri ale existenței sale cotidiene, mici explozii de vitalitate care își cer drepturile. De pildă, se plimba cu Cella Serghi și fură un măr pe strada Academiei, un gest care l-a întinerit brusc. La fel, o ieșire la ski îl face să se simtă un alt om. În ciuda faptului că simte că viața lui e o imensă așteptare, găsește în ea resurse creatoare neașteptate.  Își amintește, de pildă, cum i-a venit ideea romanului Accidentul, în 1936: de ziua lui, coboară de la Mircea Eliade să cumpere o șampanie și vede un accident pe stradă. Refugiul în muzica lui Mozart, Beethoven sau Haydn, mărunte gesturi tandre, precum cel de a oferi flori de liliac, fără niciun cuvânt sau așteptare, lui Leny, pe care acceptase că o iubea cu ultimele sale resurse de viață, ieșirile la ski, zăpada sunt printre semnele vitale care se opun temerii lui că este inapt pentru viață, apatiei sale, dezgustului pe care i-l provoacă toate micile și marile mizerii care se adună an de an.

E un vers de Dante Gabriel Rosetti, care rezumă toată viața mea: Look in my face; my name is Might-have-been – motto-ul pe care l-a considerat relevant pentru viața lui, explicabil printr-un context politic și istoric dramatic, a șlefuit structura scrierilor sale, trăsăturile cu care și-a înzestrat personajele – în esență, niște visători care acceptă că micile bucurii sunt doar niște evadări temporare și că destinul implacabil nu le permite saltul real către o împlinire totală. Acest Ladima al generației lor, cum îl numea Camil Petrescu, a lăsat în urmă povești de o infinită nostalgie, de o  neverosimilă puritate, cu personaje care caută mereu o evadare din trivialul cotidian, dar care își acceptă condiția, conștiente că nu vor putea niciodată să dea un alt curs destinului lor. O resemnare plină de luciditate, dar care permite trăirea unor momente intense, reale, asumate, cu speranța că „aventura asta ridiculă care se numeşte viaţa noastră se repetă altfel, de la început, sub acelaşi cer, dar cu alt noroc”, cum spunea profesorul Miroiu din Steaua fără nume, pasiunea lui pentru astronomie fiind calea lui particulară spre evadare. Toți eroii lui Sebastian își găsesc propria formulă de respingere a realității în care absurdul era legea: Ştefan Valeriu din Jocul de-a vacanța rupe orice contact cu exteriorul timp de o lună, în vacanță, nedorind să aibă acces nici la radio sau ziare, Andronic se lasă atât de mult purtat de pasiunea lui pentru Alexandru cel Mare, încât studenţii săi îl numesc „Alexandru cel Mic”, Mona are nevoie să lase în urmă, chiar dacă pentru o scurtă perioadă, ritmul tern al vieții ei luxoase, profesorul de muzică Udrea se refugiază în micul său proiect de a scrie o partitură, Bogoiu acceptă jocul lui Ștefan de a fi căpitan și călătorește astfel în imaginație prin toată lumea.

Una dintre puținele povești create de Sebastian în care visătorii câștigă  în fața unei realități în care primează interesele pecuniare, Ultima oră, va completa vara aceasta repertoriul Teatrului Nottara, în regia lui Erwin Șimșensohn, care îl va readuce la viață pe profesorul Andronic, cel atât de fascinat de Alexandru Macedon și de idealuri înalte, încât reușește, prin candoarea și pasiunea sa, să învingă jocurile de putere ale afaceristului Bucșan. Intrigi, șantaj, manipulări – mai nimic nu pare să se fi schimbat în viața socio-politică din 1932, când este plasată acțiunea, până în prezent. Gabriel Răuță, George Ivașcu, Ada Navrot, Daniela Minoiu, Alexandru Mike Gheorghiu, Dani Popescu, Cristian Nicolaie, Claudiu Romila, Vlad Bălan, Ana Radu, Ioana Calotă și Crenguța Hariton se vor întoarce în lumea lui Sebastian și o vor restitui prezentului, cu umor, cinism, pasiune și în primul rând cu sensibilitate.

Lasați un comentariu

Arhivă articole