Magic-realist, despre dragoste și ură

Silvia Dumitrache

Dacă treci azi prin state precum Kentucky sau Tennessee (teritoriile străbătute de Munții Apalași), ai putea asista live la o astfel de scenă. Este o tradiție veche de peste o sută de ani – la începutul secolului al XX-lea, un pastor din Tennessee a început să practice acest obicei după ce, spune el, Dumnezeu i-ar fi ordonat să facă asta, bazându-se și pe o referință din Evanghelia după Marcu: „Șerpi vor lua în mână și chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși”. Multe legende și povești înspăimântătoare populează zona Apalașilor, ce pare încărcată de un misticism aparte. Deși multe state au scos în afara legii această practică, ea încă există în comunități izolate, provocând în continuare victime. De la o astfel de imagine a unui pastor cu un șarpe în mâini s-a inspirat Roxana Stroe pentru cel mai recent scurtmetraj al său, Appalachia (o coproducție România-Franța-Belgia) care a avut premiera la Festival International du Film Francophone de Namur și a putut fi văzut în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest, la finalul lunii octombrie.

În cinemaul românesc, în care realismul domină stilul, abordările, tematicile, tehnica de filmare, actoria, sunt rare vocile care se îndepărtează de această tradiție și oferă propuneri care nu sunt nepărat oglindiri în manieră documentaristică a cotidianului. Roxana Stroe este una dintre aceste voci singulare, care și-a creat deja propriul univers inconfundabil, ce merge tot mai mult înspre realismul magic, acest stil atât de atrăgător ca idee, dar extrem de greu de cuprins într-un narativ convingător. Și mai meritoriu este demersul ei în condițiile în care își plasează poveștile în lumea satului românesc, reușind să păstreze o notă de universal, să surprindă notele specifice și să le potențeze prin poezie și metaforă.

Chiar dacă filmele sale nu reprezintă clasica reflectare a feliei de viață în stilul bine consacrat al noului cinema românesc, ele sunt, în esență, profund sociale. Doar că Roxana Stroe alege să vorbească despre aspecte umane, actuale și dureroase într-o manieră unică, apelând la muzică și la limbajul nonverbal pentru a crea un soi de hiperrealitate ce devine un mediu ideal de a filtra absurdul, limitările, nedreptățile pe care le experimentează personajele. Acest stil al ei, ce îmbină ironia, poezia și mizerabilismul din irealitatea imediată, a câștigat atenția internațională odată cu O noapte în Tokoriki, recompensat în 2016 cu premiul pentru cel mai bun scurtmetraj la Festivalul de Film de la Berlin. Pretextul poveștii este serbarea majoratului unei tinere dintr-un sat din România, căreia familia îi organizează o petrecere cu mult fast și kitsch. Muzica, mișcările adolescenților, interacțiunile dintre ei – toată povestea se conturează doar prin gesturi și mișcare, fără dialog – surprind perfect dinamica relațiilor și viața acelei comunități. În esență, este un film din care se desprinde o fină, dar tăioasă critică a mentalităților patriarhale, a machismului și homofobiei.

În Appalachia, Roxana Stroe păstrează elementele definitorii prin care construiește atmosfera tensionată, ambiguă – muzica și limbajul nonverbal (filmului îi lipsește dialogul aproape în totalitate) – pentru a crea o poveste în stil Romeo și Julieta, plasată în mediul rural (românesc, dar ar putea la fel de bine să fie în aproape orice spațiu în care tradițiile încă guvernează ritmul existenței, creându-se practic o lume paralelă cu cea de dincolo de granițele comunității). Nu trebuie căutată o analogie unu la unu cu satul românesc contemporan și nici nu este aceasta intenția regizoarei. Chiar dacă în filmul său, comunitatea în care își plasează acțiunea se bazează pe practici ce nu reflectă, de pildă, obiceiurile religioase de la noi, ce contează cel mai mult este ceea ce simbolizează această lume – un mediu claustrant pentru tineri, cu multe prejudecăți, cu lipsă de perspective.

Povestea-cadru setează premisele unei povești de dragoste născute în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit: Raisa (Zéa Duprez), fiica pastorului din sat, se îndrăgostește de rebelul Leo (Phénix Brossard), care nu face parte din micul, dar puternicul grup religios al comunității. Doar lumile din care provin cei doi sunt incompatibile, între ei însă există o conexiune profundă, care se simte încă de la prima interacțiune. În amândoi există dorința de libertate, de a-și trăi povestea cu intensitate, departe de toți ceilalți. Plimbările pe motocicletă sunt doar o frântură de speranță a evadării; la fel, distracțiile din afara cercului sufocant al comunității.

În contrast cu atmosfera ușor suprarealistă ce învăluie ritualurile religioase (de pildă, un soi de botez pe care pastorul îl practică în râu cu enoriașii) –, lumea „profană” este lipsită de orice mister, iar în ea Leo și Raisa sunt pur și simplu doi tineri care vor să asculte muzică, să danseze, să fie împreună (scurte, dar bine conturate aceste scene ce oferă o înțelegere mai mare asupra nivelului social, educativ, comportamental din care provin personajele). Chiar dacă ușor kitsch pe alocuri, acesta este adevăratul paradis pentru ei, iar căderea din el se produce odată cu întoarcerea în mediul în care Raisa trebuie să joace un rol periculos în slujbele pe care le oficiază tatăl ei. În fața iraționalului ridicat la rang suprem, a paria pe forța iubirii este o luptă pierdută din start. Foarte ingenioasă alegerea Roxanei Stroe de a vorbi, prin această reinterpretare a unei povești ce a căpătat, de-a lungul timpului, cele mai variate forme, despre necesitatea de a înceta cu ura, fanatismul și extremismele, care întotdeauna au lăsat în urma lor pământ pustiit, și de a fi de partea bună a istoriei. O face cu multă subtilitate, cu umor și profunzime.

În rândul enoriașilor îl veți regăsi într-o ipostază inedită pe Gabi Răuță. Până îl vedeți în film, îl puteți descoperi în spectacolele Teatrului Nottara, în Lecția de Eugène Ionescu, în regia lui Felix Alexa, Cancún de Jordi Galcerán, în regia lui Felix Alexa, Iona de Marin Sorescu, în regia lui Gábor Tompa, Fazanul de Georges Feydeau, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, Totul e relativ de Alan Ayckbourn, în regia lui Felix Alexa, Cloaca de Maria Goos, în regia lui Theodor-Cristian Popescu.

Lasați un comentariu

Arhivă articole