Ioana Calotă-Philippide – Unde e pace e și putere!

Interviu realizat de Adriana Moca

Aparent fragilă, dar de o uluitoare forță și personalitate, Ioana Calotă Philippide are voință și putere de muncă cât pentru doi. Îi urmăresc postările pe Facebook unde în fiecare zi, fie vară, fie iarnă, citește un fragment dintr-o carte sau dintr-un text care are mereu un mesaj optimist, spiritual, care propagă blândețea și iubirea. De unde atât interes pentru un registru spiritual, de dezvoltare personală, la o actriță despre care ai putea spune că e oricum un bulgăre de aur luminos? Încerc să aflu mai multe de la ea, chiar azi de Sfântul Valentin!

De unde vine nevoia ta de a împărtăși cu publicul tău urmăritor pe rețele sociale, fragmente din cărți aproape necunoscute majorității?

Mulțumesc pentru șansa de ne întâlni, de a împărtăși, de a răspunde întrebărilor care mă bucură și mă onorează. Mulțumesc pentru atenția pe care mi-o acordați.

Mesajele filmate zilnic, pe care le transmit în online (de 4 ani încoace deja) au pornit în pandemie 2020, în martie, din nevoia de a dărui impulsuri de optimism și o stare de bine, de speranță, de dragoste, de care aveam nevoie cu toții atunci și de care, de fapt, mereu avem nevoie…. un suport emoțional pe care eu, ca actriță care-și manifesta nevoia de a transmite l-am creat de acasă, de pe câmp și din pădure, în acele momente. Aș fi simțit nevoia de acest act și înaintea momentului pandemic, dar nu am avut suficient curaj de expunere și nici încredere suficientă în mine, că aș putea interesa cu mesaje pentru suflet și nu pentru consum imediat, pentru că nu era nimic comercial în ce aveam eu de spus. Și nici popularitate nu căutăm, doar împărtășire. Am început cu povești simple, amuzant-filosofice despre flori, fructe și plante, traduse din franceză de nașa mea, Dorina Donea, cea care m-a îndemnat să și încep demersul și căreia îi mulțumesc, am continuat preponderent cu umorul lui Marin Sorescu, din ,,La Lilieci”, Ștefan Mitroi, poeme în proză pline de sens…. Apoi încet, după un timp, am virat către diversitatea stilurilor, a mesajelor transmise, orientându-mă către zona spirituală. Toate, însă, cuprinse în ideea de hrană pentru suflet și școala iubirii.

Mesajele pe care le transmit, ale autorilor pe care îi iubesc, diferite și pline de culoare și sens, sunt parte din alegerile mele de gândire și simțire, un fel de jurnal intim, zilnic, de stări și idei, de trăire interioară dezvăluită. Mă gândesc că poate fi sugerat și celorlalți. Sunt atentă la alegerea textelor. E o dezvăluire, dar și o invitație la împreună-simțire și orientare a gândului. Am ieșit din mine în întâmpinarea celorlalți, și am simțit cu adevărat binecuvântarea lui ,,dăruind vei dobândi” – chiar am dobândit dăruind! – multe și prețioase pentru sufletul meu îndrăgostit de iubire.

Ai aproape un cult al familiei, al strămoșilor și părinților tăi. Crezi că s-a pierdut această valoare a familiei, în societatea cablată la tehnologie?

Poate nu s-a pierdut de tot, dar sigur s-a atenuat recunoștința noastră pentru strămoși. Suntem foarte amețiți de tehnologie și de fuga de noi înșine, nu mai stăm deloc locului, suntem între timpi, deloc în prezent. Trecutul ne interesează prea puțin…. doar ca divertisment, iar viitorul ne păcălește percepția. Eu cred în recunoștința și onorarea înaintașilor. Suntem aici și acum datorită lor, trăirii lor pe pământ. Suntem o continuare îmbunătățită a lor, dar uitând să ne raportăm la ei, noi pierdem esențialul, sensul, creșterea.

Și eu și Alexandru, soțul meu, avem acest exercițiu de a pomeni cât mai des în comunicare, pe ai noștri, din familiile de proveniență, e un exercițiu de memorie afectivă și ancestrală. Eu am învățat de la mama mea, Floarea Calotă, prin arta cântecului ei pe care-l alchimizează – cântec moștenit, transfigurat, transmis prin ADN, din Teleorman, prin grija față de costumul popular purtat de mai multe generații de femei, și de la tatăl meu, Nicolae Lupu – pictor și scriitor al pământului și țăranilor din Dolj – pomenirea celor din neam în neam, grija față de moștenirea lor spirituală …. Și chiar dacă nu sunt mereu harnică și vrednică îndeajuns să-i onorez, mă preocupă. Lucrez cu mine în privința asta, mă îmbunătățesc, sper, în timp. Noi, ca popor și identitate, trebuie să cultivăm respectul și iubirea pentru moștenirea culturală, folclorică, etnică a noastră și să ne onoram înaintașii.

Interpretezi cu egală dăruire orice rol, oricât de mic sau mare ar fi. Ești egal de strălucitoare în orice partitură. Cum reușești să-ți îmblânzești și fireștile frustrări?

Gândind că există motive, rost, sens în toate cele ce le am de trăit, de experimentat. Există o lecție, o învățătură pentru toate în viața personală și profesională. Nu degeaba trăiești un moment…. pentru că ai rezonat cu acea situație, energie, deci ai sigur de lucrat cu tine în acel moment. Și chiar dacă e greu, și ultimul lucru pe care l-ai alege e să te biciuiești cu întrebări despre folos și rost, primești ce ai de primit din acel moment în timp, cu atenție. Mi-a plăcut o dată un îndemn „să le faci pe toate ca pentru  Dumnezeu”. Chiar dacă nu reușesc mereu, măcar îmi propun. Chiar dacă sunt slabă uneori, sau doborâtă de sentimente contradictorii, omenești, firești, tot lucrează undeva-n subconștient acest îndemn.

Ce-ți pare mai important, să ai putere sau liniște interioară? Se poate și una și alta?

Puterea vine din liniștea interioară. Asta cred și simt. E greu de dobândit pacea sufletului, e tot ce ne dorim cu toții. Suntem împuterniciți când alegem pacea, care e de patru ori mai mare decât dreptatea, cum minunat a spus Sfântul Ioan Scărarul. Cele mai mari haruri, daruri primite divin sunt Iubirea și Pacea. Deci, unde e pace e și putere.

Ce carte sau text teatral citești acum?

Citesc în paralel ,, Femei care aleargă cu lupii” de Clarissa Pinkola Estés, Ernest Bernea „Treptele bucuriei” și ,,Îndemn la simplitate”. Și mai sunt și altele ….

Pe Ioana Calotă Philippide o puteți vedea și aplauda în „Ultima oră” (regia Erwin Șimșensohn), „Don Quijote” (regia Baczó Tünde), „Lecția” (regia Felix Alexa), „Efecte colaterale” (regia Vlad Zamfirescu), „Opt femei” (regia Andreas Merz-Raykov), Operațiunea „Petarda” (regia: Catinca Drăgănescu), „Figaro” (regia: Mihai Lungeanu), „Provocări inocente” (regia: Ljupcho Gyorgievski), „Vestul singuratic” (regia: Cristi Juncu), „Moara cu noroc” (regia: Alina Hiristea), „Enigma Otiliei” (regia: Radu Popescu).