In memoriam Emil Hossu. Actoria se naște din bucurie

Maria-Gabriela Constantin

Azi, pe 24 noiembrie, Emil Hossu ar fi împlinit 82 de ani, iar aceste rânduri sunt un omagiu adus unuia dintre cei mai importanți actori din România și unul dintre cei mai iubiți actori ai Teatrului Nottara, din trupa căruia a făcut parte peste patru decenii. Sunt 11 ani de când Emil Hossu nu mai este printre noi, dar amintirea lui a rămas vie pentru toți cei care l-au cunoscut sau l-au văzut pe scenă.

Luminos și optimist, Emil Hossu era adeptul răbdării, conștient că o carieră se construiește în timp, implicând uneori nereușite, dar necesitând mai ales timp și parteneri buni de scenă. Punea mare preț pe relațiile de breaslă. Credea că șansa este decisivă – șansa de a fi într-o trupă bună de teatru, de a primi rolul potrivit, la timpul potrivit. Știa că teatrul se face în echipă. Că reușita unui spectacol este reușita unei trupe. Iubea umorul, găsea mereu temei bucuriei, și în viață, și în meserie. Actoria, credea el, are la bază bucuria din care „se naște acea liniște creatoare care duce la rezultate neașteptate.”

A văzut lumina zilei la Ocna Sibiului, pe 24 noiembrie 1941, motiv pentru care spunea că iubește anii impari. A crescut la Mănăștur, lângă Cluj, ca al treilea copil al familiei. Cum tatăl lui fusese diplomat în guvernul Antonescu, pe 23 august 1945 întreaga familie a fost deportată un an într-un lagăr din Germania socialistă. „Am trecut prin momente grele, cum ar fi traversarea unor gări în vagoane de vite, chiar cu puţin timp înainte de bine-cunoscutul bombardament de la Dresda. Ţin minte, pentru că povestea era mereu amintită de ai mei”, va declara după ani Emil Hossu. După reîntoarcerea în țară, în 1948, tatăl este trimis la muncă forțată la canalul Dunăre-Marea Neagră unde „dușmanii”  regimului comunist erau ținuți într-un regim dur, de exterminare fizică. Tatăl s-a întors după șase luni, dar a murit câțiva ani mai târziu. La maturitate, avea să evite schimbările bruște, căutând statornicia, echilibrul, binele în toate. Și poate ca un dar al sorții, un restitutio in integrum, experienței deportării din fragedă copilărie într-un marfar în lagărul din RDG, i-a urmat la maturitate o altă călătorie cu trenul; pe la începutul carierei sale la Nottara, Emil Hossu a plecat cu trupa într-un turneu de peste o lună cu trenul, prin țară, avându-l coleg de cușetă pe marele George Constantin; peste nesiguranța și angoasa neconștientizate, dar cu siguranță resimțite în copilărie, de a nu corespunde și a fi nelalocul lui, reiterate prin neîncetată repovestire, avea să se suprapună la maturitate noua călătorie cu trenul, ca experiență a bucuriei de a juca, de a fi printre cei mai buni ai generației sale, acceptat și apreciat, la locul său. Arta rescria trauma istoriei, iar viața îl răsplătea pentru alegerea de a face ce iubea cel mai mult – actoria.

Cu-George-Constantin-in-Paradisul-regia-Dan-Micu

Emil Hossu căruia apropiații îi spuneau „Milu” – și numele avea să îi rămână pe viață – s-a făcut prima oară remarcat pentru calitățile sale interpretative în clasa VI-a, cu o compoziţie de vârstă, în rolul lui Moş Tănase din Răzvan şi Vidra, de B.P. Hasdeu. Impresionat, profesorul său l-a îndrumat spre actorie. O vreme s-a gândit să devină arheolog. Apoi a dat la actorie, dar neavând „origini sănătoase”, n-a fost admis. A studiat doi ani la Academia de Studii Economice din București iar la treia încercare a intrat la Actorie, pe atunci ATF, absolvind la clasa profesorilor George Dem. Loghin și Dem Rădulescu, promoția 1965. Odată admis, a avut o carieră lină. A debutat încă din primul an de facultate, pe scena teatrului din Galaţi în Romeo şi Julieta, în regia lui Gheorghe Jora. După aceea a fost chemat la Teatrul Giuleşti.

În tinerețe, s-a luptat mult cu emoțiile. Cu greu ar fi putut crede cineva că bărbatul chipeș, cu prestanță scenică și o voce marcantă – avea, ca toată generația sa, o tehnică vocală aparte de a duce sunetul până în fundul sălii, fără să îi ia din nuanțe – la începuturi, vărsa adesea din cauza tracului, înainte să intre în scenă. Era însă răbdător, perseverent și riguros. Considera ziua de spectacol adevărată zi de sărbătoare. Încă de dimineață se primenea, și trupește, și sufletește. Fumător, în ziua spectacolului nu s-ar fi atins de țigară pentru nimic în lume.

Acasă la Nottara

Emil Hossu a debutat pe scena Teatrului Nottara în stagiunea 1966-1967, în piesa Petru Rareș de Horia Lovinescu, în regia Soranei Coroamă. Rolul rămăsese descoperit, deoarece Ștefan Iordache avea filmări. Primul său partener de scenă a fost George Constantin, de care s-a simțit numaidecât copleșit. „Era un actor uriaş şi făcea nişte roluri absolut extraordinare.” Odată intrat în trupa teatrului, a rămas întreaga viață la Nottara. De-a lungul anilor, a lucrat cu mulți regizori importanți: Sanda Manu, Dan Micu, Dinu Cernescu, Alexandru Dabija, Alexandru Darie, Petre Bokor, Lucian Ciurchescu, Cristi Juncu. După absolvire, a avut o carieră lină: a fost iubit de colegi, de public, iar criticii de teatru l-au apreciat întotdeauna, subliniind eleganța, umorul, echilibrul și măiestria jocului său actoricesc.

Alături de Ștefan Iordache, în „Hamlet”

Dintre nenumărate roluri memorabile amintim doar câteva: a fost Beleaiev în O lună la țară în 1970, regizat de George Rafael; la interpretat pe Razumihin în Crimă și pedeapsă în regia Sandei Manu, în același an; a fost Algernon (pe rol cu Florian Pittiș), mucalit, ironic și cuceritor în Bună seara, domnule Wilde!, musicalul lui Eugen Mirea montat de Alexandru Bocăneț în 1971, ale cărui peste 700 de reprezentații au demonstrat cu prisosință că se poate face musical de foarte bună calitate și cu succes la public într-o țară care nu are o tradiție a musicalului. Regizorul Dinu Cernescu l-a distribuit în rolul lui Laertes în spectacolul-eveniment Hamlet, din 1974, omagiat ca fiind radiografia unei lovituri de stat, o parabolă a claustrării, critica vremii subliniind „excelenta prezență actoricească a lui Emil Hossu” și caracterul de echipă al reprezentației, „în spiritul vechii coeziuni a echipelor teatrale.” Tot Dinu Cernescu îl va distribui în 1980 și în premiera națională a piesei shakespeariene Coriolan.

Împreună cu Anda Caropol în „O lună la țară”

Emil Hossu a jucat în mai multe piese lovinesciene. Despre Ultima cursă, montată de George Rafael în 1974, unde a jucat împreună cu Ștefan Iordache, presa vremii consemna „notabila sincronizare a vibrației dramatice și comunicării afectiv-intelectuale” dintre cei doi actori.

Emil Hossu l-a interpretat pe Oliver în Cum vă place de Shakespeare, o propunere regizorală plină de prospețime, cu o distribuție de excepție, regizată de Dan Micu, din 1985. Valentin Silvestru sublinia în presa vremii jocul actoricesc al Danei Dogaru, Alexandru Repan, Emil Hossu, Dragoș Pâslaru și Mircea Diaconu uniți în „ținuta intelectuală a întregii montări”.

Un alt spectacol important în care Emil Hossu a fost distribuit, considerat un adevărat eveniment teatral de către critica vremii a fost Taifun de Cao Yu, o dramă familială de factură ibseniană, montată de Alexandru Dabija în 1988, piesa fiind unul din succesele stagiunii 1988/89. „Emil Hossu îl conturează cu suplețe pe fiul incestuos, care își îneacă remușcările în alcool. Aerul răvășit, mișcările moi, scurtele zvâcniri de entuziasm trădează slăbiciunea de caracter, neputința, oboseala, dar și nevoia disperată de lumină și echilibru pe care o întrezărește în iubirea pentru Phoenix” – consemna Ludmila Patlanjoglu în presa vremii.”[i]

În Actori și trădători de Tom Stoppard, regizat de Tudor Mărăscu în 1992, Emil Hossu a jucat împreună cu Constantin Cotimanis rolurile lui Rosencrantz și Guildenstern. „La ambii actori funcționează metronomic și permanent simțul măsurii și autocontrolul – nota Vlad Andrei Orheianu – nu cad în șarjă (nouă din zece actori ar fi făcut-o), dar nici în austeritate expresivă… Hossu este mai realist, mai lucid, are naturalețe, dezinvoltură, dar și seriozitate și precipitare verbală.[ii]

„Nu era deloc greu să-l îndrăgeşti – scria despre el regizorul Petre Bokor, într-un articol comemorativ – era un tip demn, distins, şarmant, spiritual, pozitiv, cu o minte mai organizată decât tabla înmulţirii, binecrescut, deştept, curtenitor, sensibil – într-un cuvânt, un domn.” Petre Bokor l-a distribuit în Război și pace în 2003. „Milu era în fruntea distribuţiei” – spune regizorul -, „în rolul Naratorului epopeii. Fără îndoială, eleganţa, distincţia, inteligenţa, dar şi verva lui, şi-au pus amprenta benefic pe ţinuta întregului spectacol.”[iii]

Una din ultimele piese în care a jucat a fost Aniversarea de Thomas Vintenberg în regia lui Vlad Massaci care a avut premiera în 2009.

„Niciodată nu am visat la un anume rol, declara actorul, nu am visat să mi se îndeplinească ceva, în afară de ceea ce era oarecum programat. Ce era în plus venea ca o răsplată, mai mult sau mai puțin meritată, pe care o apreciam ca atare. Nu am avut deziluzii. Am avut șansa să am parte de partiturile prin intermediul cărora să mă pot exprima.”[iv]

Teatru radiofonic, roluri în cinematografie

Chemat încă din anii studenției să facă teatru radiofonic, Emil Hossu a fost o voce de referință alături de George Calboreanu, Forry Eterle, Irina Răchițeanu, George Constantin, Lucia Mureșan, Gina Patrichi, Victoria Seciu, Mircea Albulescu și alții. A înregistrat peste o sută de piese radiofonice – clasici, biografii, romane dramatizate, versuri, piese polițiste.

A lucrat mult și în cinematografie. Într-o vreme, filma câte 2-3 filme pe an A debutat cu un rol secundar, Tony, în filmul Cerul începe la etajul III de Francisc Munteanu, în 1967. S-a făcut remarcat cu rolul lui Octav Șoimu din filmul TV Ciuta, adaptare după piesa cu același titlul de Victor Ion Popa, din 1970, regizat de Geo Saizescu, unde a jucat alături de Mariana Mihuț. Filmul care i-a adus lui Emil Hossu numaidecât popularitatea și admirația publicului a fost Decolarea de Timotei Ursu din anul următor, 1971, în care interpreta rolul pilotului Paul Bentu, șef de promoție al unei școli de aviație, căruia se impun doi ani de stagiatură în aviația utilitară. Filmul alb-negru, în care i-a avut parteneri pe Liviu Ciulei și Monica Ghiuță, își păstrează și astăzi neciobită frumusețea.

Alături de Gilda Marinescu în „Patima fără sfârșit”

În filme a fost distribuit mai ales în roluri pozitive, caracterizate de un anumit schematism simplist, ce a creat așa-numitul „șablon Hossu” de „băiat bun”. Neavând șansa să interpreteze prea des compoziții de caracter, orice ieșea cât de puțin din schematismul propriului șablon, îl cucerea. De aceea i-a plăcut mult rolul ziaristului Victor Mirea, zis Balaurul, din filmele Secretul lui Bacchus și Secretul lui Nemesis, regizate de Geo Saizescu, unde personajul său avea posibilitatea de a alege între bine și rău.

„Încă din Institut ţi se creează un emploi. Dacă în primul an, când faci povestirea sau monologul, te îndrepţi să zicem spre un făgaş comic, este sigur că vei lucra foarte mult comic” – îi declara actorul Evei Sârbu, într-un interviu publicat în revista „Cinema”, din 1984 – „Terminând institutul, înainte de a fi cunoscut ca actor, se cam ştie la ce ai fi bun. De vină ar fi, deci, o anume superficialitate creată de rutina de a se folosi actorii pe ceea ce au arătat, la un moment dat, că ştiu să facă.”

Alte două filme de ținută sunt Bună seara, Irina! în regia lui Tudor Mărăscu, din 1980, în care a jucat alături de Ștefan Iordache și Valeria Seciu, și poetica peliculă Sosesc păsările călătoare a lui Geo Saizescu, din 1985.

Milu, Catrinel și incredibila lor tinerețe

La data când Emil Hossu și Catrinel Dumitrescu s-au cunoscut amândoi aveau un nume, trecuseră prin câte un divorț – el fusese căsătorit o scurtă perioadă în tinerețe cu violonista Anca Hossu, cu care a avut și un copil. Catrinel Dumitrescu înainte să vină Nottara jucase 10 ani la Teatrul de stat din Cluj. Au fost aproape 20 de ani împreună, colegi de scenă începând din anul 1990, și parteneri de viață. Iubirea lor a căutat nenumărate forme să se exprime prin spectacole, profesorat, regie. Au fost protagoniștii piesei Doi pe o bancă de Al. Ghelman, montată de Tudor Mărăscu, în 1996. Spectacolul s-a jucat aproape 15 ani având sute de reprezentații pe scena Teatrului Nottara, dar și în turnee în țară și străinătate. Au jucat în Omul hazardului, în piesa scrisă de Yasmina Reza pentru actorii Jeanne Moreau și Michel Piccoli. Cristi Juncu, aflat în 2011 la prima montare la Nottara fost cucerit de cuplu. „Ca şi în cazul textului Yasminei Reza, nu farmecul lor evident m-a frapat, ci incredibila lor tinereţe. Erau, pur şi simplu, distribuţia ideală.”

Alături de Catrinel Dumitrescu în „Omul hazardului”

Provocarea profesoratului, acceptată în 1992, la invitația lui Geo Saizescu s-a dovedit o sursă de nebănuită și inepuizabilă bucurie pentru cuplul de actori; au predat împreună peste 16 ani la Universitatea „Hyperion”, Departamentul de Actorie, pregătind patru generații de actori, câțiva dintre studenți – Gabriel Răuță, Raluca Jugănaru, Mihaela Subțirică –  devenindu-le colegi de scenă, fiind și astăzi membri ai trupei Teatrului Nottara.

Catrinel Dumitrescu: „Milu – un om pe care nu-ți ajunge o viață să-l iubești”

Am sunat-o pe Catrinel Dumitrescu într-o zi însorită de septembrie, cerându-i să ne vedem pentru un scurt interviu. Ea a preferat să aștearnă răspunsurile pe hârtie. Așa s-a născut textul de mai jos căruia, nevrând să-i știrbesc din frumusețe, îl redau integral:

 „Mi-ar plăcea să răspund acestui gând bun de aducere aminte printr-un portret al actorului Emil Hossu fără să-mi pun piedici cu întrebări personale (Azi, în lumea asta mult prea răvășită, grăbită, însingurată….ce mai poate stârni interesul? Prea multe profunzimi și tristeți devin obositoare, depășite, desuete…) Apar frânturi de gânduri, cioburi de suflet cu riduri adânci, pe care n-o să le acopăr cu fard. Cum să conjug verbul A FI doar la trecut fără să fiu subiectivă și fără să alunec în lacrimogen? Milu ar găsi rezolvarea, ar spune: «Cruță-i! Încearcă simplu și cu umor».

Nu-i plăceau laudele, se fâstâcea ca un adolescent; nu își însușise nici limba lingușitorilor. Dacă cineva încerca să-l gratuleze cu titlul de „mare actor”, i-o tăia scurt: «Mare a fost George» (George Constantin). Nu avea orgolii, era oricând dispus să învețe ceva nou, să încerce, să riște. Prin natura lui și a profesiei cunoștea exercițiul libertății – nu o libertate care amenință, ci una care respinge excesul și impune măsura. Deși știa că, atunci când te agăți de principii devii „incomod”, păstra acest principiu: „Libertatea e dreptul de a nu minți. E ceea ce ține de disciplină.” Respingea adevărul camuflat în falsitate, depista și taxa pe loc impostura, dar, la fel de rapid, îmbrățișa tot ce era adevărat și de calitate. Avea un cult al prieteniei, iubea oamenii – căuta în ei doar ce era bun, nu ce le lipsea. Iubea tinerii, se implica în destinul lor, le spunea că „drumul succesului e tot timpul în construcție.” Era prompt în recunoștință, nu uita niciodată să spună «mulțumesc». Și când în plimbările din parc cineva îl oprea să mângâie câinele, răspundea: «Vă mulțumim că ne iubiți.»

Avea o memorie prodigioasă, făcea rapid calcule grele iar în agenda telefonică nu avea nume: le recunoștea după numere.

Nu a făcut din meserie un mod de viață și nu a acceptat un loc bun într-o lume în care confortul e făcut din compromisuri. Nu se menaja nici în viață, nici pe scenă. Tot ce făcea era din plin, deplin, fără jumătăți de măsură. Își trata profesia ca și viața: cu credință, dragoste, dăruire, responsabilitate. Era profund, generos, sincer, senin, optimist iremediabil, vesel, modest, demn, cu un spirit al dreptății înnăscut, demn, și cu o încredere necondiționată în oameni. Avea un suflet de copil… se bucura sincer de reușitele altora. Era tandru, era un om BUN. Un prieten spunea: „Milu e un om pe care nu-ți ajunge o viață să-l iubești.”

Râdeam împreună, cum n-am râs toată viața, nici în copilărie. Avea ardelenisme de-ale lui… Spunea: „Na, n-o fo’ nicicând să nu fie cumva” Și avea multă autoironie. Când venea vorba de pecetea pusă pe imaginea lui de filmele tinereții – „frumușel și agreabil”, Milu făcea haz: «Cu nasul ăsta borcănat și degetele mele boante am fost eu june-prim în filmul românesc?»

În anii de dinaintea plecării în preaplinul inimii i s-au strecurat parșiv dezamăgire, mâhnire, tristețe, lipsă de perspective… Îl dureau nefericirea și nedreptatea. Visa la o lume fără vrajbă. O replică pe care mi-o repeta: „De ce ne e dat să dorim atât de mult, ca în final să trăim atât de puțin?” – se întreabă unul din cele doi protagoniști din Omul hazardului de Yasmina Reza, ultimul lui spectacol, de care nu a mai avut timp să se bucure. O rostea cu un presentiment, cu o lacrimă oprită în colț… Oamenii dăinuie câtă vreme îi poartă cineva în suflet.”

Din preaplin de inimă – Încă de la amiază se pusese să viscolească cu putere. Era un sfârșit de ianuarie aspru, cu frig tăios în acel an 2012. Străzile erau pustii. Mașina nu pornise, nici taxi nu găsiseră să meargă la sediu, unde urmau să joace în acea seară spectacolul Aniversarea. Orașul se cuibărise în case, dormitând îndărătul perdelelor. Milu și Catrinel cu greu au ajuns la teatru, înghesuiți pe scara unui autobuz. Pe Milu îl durea ceafa, dar n-a acordat faptului mare importanță. Ea a luat-o înainte, avea ceva de cumpărat de la librărie. Cum stătea la casă să plătească, a simțit că se scurge brusc din ea viața, ca dintr-un vas spart. Amețită, s-a proptit o clipă de cărți, închizând ochii, apoi a grăbit pasul pe Magheru. Ce e, se suspendă? a întrebat Catrinel puțin mai târziu la teatru, văzând agitație în jur; s-a gândit că poate vreunul din actori din numeroasa distribuție n-a ajuns la repetiție, din cauza vremii. Îi e rău lui Nea Milu. Am crezut că glumește. Că el așa era, se juca tot timpul. Lăsa capul pe masă, se trântea pe jos… Dar acum chiar îi era rău. Salvarea e pe drum. Apoi toate s-au precipitat ca într-un carusel. L-a lăsat inima. Chiar în incinta teatrului în care jucase o viață de om. Avea doar 70 de ani. Acasă, câinele Alun a venit cu papucul lui între dinți.

Alături de Liviu Ciulei în „Decolarea”

Oglinzi paralele – Cum își amintesc de el colegii de scenă

Victoria Cociaș: O ființă ancorată în tinerețe

„A fost un coleg extraordinar: era generos, luminos. Un om cu foarte mult simț al umorului, cu o energie debordantă și întotdeauna vesel. Am jucat împreună în Taifun de Cao Yu în regia lui Sandu Dabija; eu eram proaspăt venită la Nottara, de un an sau doi, și era primul spectacol în care am jucat și cu el, și cu Dragoș Pâslaru cu Ștefan Radof cu Dana Dogaru, Cristi Șofron.

În anii ʼ90 am avut și o mică afacere: am deschis împreună cu Milu Hossu, cu Alexandru Repan și Tudor Mărăscu un băruleț pe strada Jules Michelet. La „bărulețul de la Nottara”, cum i se spunea, veneau toți artiștii din București. Era cunoscut pentru că era primul bar organizat de către actori și pentru actori, după ʼ89,. Nefiind cunoscători în materie de afaceri, n-a durat mult, până prin 2000. Milu îi încuraja pe actorii tineri și noi, la rândul nostru îl iubeam foarte mult. A fost întotdeauna un tânăr, un om în tinerețe.”

Mircea Diaconu: Un întreg

„Nu era nicio diferență între prietenul, colegul de scenă și actorul Emil Hossu. Perfect coerent cu sine, și ca om de atitudine, și ca cetățean, era un întreg – asta însemnând, ca la mulți dintre noi, educația, bagajul cu care fiecare dintre noi am venit, din diferite colțuri ale țării. Pe traseul muncii, vieților noastre găseam asemănări izbitoare între experiențele copilăriei, ale formării noastre, ale familiilor noastre și mediului din care veneam, adică provincialism de foarte bună calitate. El venea de lângă Cluj, din Mănăștur, eu veneam de lângă Câmpulung Muscel și parcă fusesem colegi de școală, deși nu era așa. Nu numai cu el s-a întâmplat acest lucru, dar cu el în mod special.

Toate acestea se petreceau într-o perioadă în care a fi actor însemna că aparții unei trupe și te comportai ca atare. Azi asistăm la un fel de mercenariat: ne convine aici sau altundeva, aici câștigăm mai mult, schimbăm orice cu orice. Pe vremea noastră așa ceva nu exista. Noi aparțineam, și spiritual, și conceptual, și emoțional unui grup și unei anumite mentalități de a face teatru.”

Anca Bejenaru: Empatic, relaxat, dar serios

„Venisem de la Piatra-Neamț la Nottara la nici un an după ce terminasem facultatea. Milu s-a purtat cu mine cum se purta cu toți, ca și cu un egal; ne-am tutuit din prima, ceea ce eu nu fac de obicei. Era un om foarte cald. Îi plăcea să aibă o relație directă cu tinerii, foarte francă. Un om luminos, vesel, zâmbea „din burta mamei”, cum se spune, întru totul firesc, fără nimic contrafăcut. Ca parteneri de scenă am lucrat cel mai mult în spectacolul Concurs de împrejurări de Adrian Dohotaru și ne-am înțeles excepțional. Mi-a fost ușor de lucrat cu el fiindcă era empatic, relaxat, dar serios, ceea ce nu este chiar așa de ușor. Deși era moț și temperamental de fel, nu avea nicio încrâncenare.”

Alexandru Repan: Optimist și onest

„Am fost colegi la institut, în aceeași clasă, în aceeași promoție, apoi ne-am despărțit și ne-am reîntâlnit la Nottara, rămânând prieteni o viață întreagă. Era un om adorabil. Făcea parte dintr-un grup de colegi care eram totodată prieteni, împreună cu Al. Sihleanu, cu Peter Paul și alții, cu care ne întâlneam aproape zilnic și în afara scenei. A murit înainte de a începe spectacolul, într-o piesă în care jucam împreună. A fost o tragedie pentru toată lumea.”

Ion Haiduc: un actor viguros cu o carismă extraordinară

Milu Hossu a fost un Săgetător neobosit, un actor cu o o carismă extraordinară, ardelean și el. Întâmplarea face că i-am urmat la Institutul de teatru, la aceeași clasă, după 4 ani, când a absolvit el, am intrat la clasa  lui George Dem Loghin și Dem Rădulescu. A fost generos ca actor, câțiva dintre colegii noștri cărora le-a fost mentor și profesor îi datorează cariera. A plecat fulgerător dintre noi, ne-am cutremurat cu toții. Teatrul a pierdut atunci un actor care mai putea trăi și mai putea juca, era viguros.

Gabriel Răuță: Domnul Hossu

„Primul lucru pe care îl păstrez în minte e umorul teribil, special. Un spirit ludic, mereu gata să speculeze hâtru orice subiect sau situație. Apoi, un profesor care îți oferea șansa să crești ca artist, dezvăluindu-ți nu doar perspectiva, drumurile, dar și contrapunctul sau cromatica unei situații teatrale. Mai târziu, un coleg generos și un om de la care am primit sfaturi importante, nu doar în ceea ce privește meseria, ci și viața. Un om de care mi-e dor și căruia cu siguranță (și din păcate) n-am avut timpul pământesc să-i întorc toată bunătatea pe care mi-a arătat-o. Un prieten despre care povestesc cu drag și cu seninătate și al cărui număr de mobil îl am încă memorat în telefon drept Milu – apelativ pe care, în ciuda nenumăratelor îndemnuri și încurajări ale sale, n-am putut să i-l adresez niciodată cât era printre noi, simțindu-mă cumva, în mod paradoxal, mult mai familiar și mai liber numindu-l domnul Hossu.”

Alături de Ștefan Iordache

[i] Ludmila Patlanjoglu: „Frumusețe fără exotism”, în: România literară 12 ianuarie 1988

[ii] Vlad Andrei Orheianu, „La Nottara: Actori și trădători”, în: Luceafărul 28 oct 1992

[iii] Petre Bokor: „Prea puțin timp”, în: Caietele Teatrului Nottara, nr.2 mai/2012

[iv] „Actoria este o joacă”, Jurnalul Național 24 noiembrie, 2008

Lasați un comentariu

Arhivă articole