În derivă. Căutare de vânt

Monica Andronescu

Și într-o zi afli brusc că mai ai câteva luni de trăit. Că zilele în care mai poți vedea soarele, mai poți vorbi, mai poți râde, mai poți plânge, mai poți privi oamenii, mai poți suferi, mai poți visa, mai poți spera, mai poți aștepta, mai poți conduce mașina, mai poți merge acasă, toate sunt numărate. Se sting. Se consumă. Și brusc conștientizezi că, deși știai că viața ți s-a dat pe termen limitat, deși știai că va veni o zi când Pământul se va roti fără tine, când oamenii vor râde, când afară va ploua, când nu vei mai vedea niciodată marea, când n-o să te mai poți arunca în valuri, când cineva, undeva, în altă parte, se va îndrăgosti, când, deși va exista mai departe aroma de cafea, tu n-o vei mai simți, deși știai toate astea, totul devine dintr-odată foarte concret. Și cumplit de dureros. O durere chinuitoare, imposibil de gestionat. Aproape că poți număra clipele până când nu vei mai fi. Și ce faci atunci? Dispari… Și cauți vânt.

Filmul „Căutătorul de vânt”, cu Dan Bordeianu în rolul principal, îndepărtându-se de tematicile la modă din cinematografia noastră, o poveste despre un om aflat față în față cu moartea, e mai degrabă o meditație despre ceea ce pierdem în fiecare zi în care credem că trăim. O poveste despre conștientizare. Despre frică. Despre omul secolului 21, care, ascuns după mii de ziduri, pierde contactul cu sine, cu viața, și instinctul îl poartă spre descoperirea unui tip de esență la care până atunci n-a avut acces.

Chipul inginerului Radu, încă din primele scene, când, înainte de a fi pus față în față cu conștientizarea dispariției iminente, încearcă să-și refacă viața în urma unui divorț, e încarnarea tristeții. A lipsei de sens. A nefericirii. Și mi-au venit în minte cuvintele lui Ortega y Gasset: „Trăim într-o vreme care se simte fantastic de capabilă să împlinească, dar nu ştie ce să împlinească. Într-un timp care domină toate lucrurile, dar nu se domină pe sine. Se simte pierdut în propria-i abundenţă. Cu mai multe mijloace, mai multă ştiinţă şi mai multe tehnici ca oricând, lumea actuală este cea mai nefericită dintre lumi: merge pur şi simplu în derivă.”

Radu, înainte să afle că e pe moarte, e „cel mai nefericit dintre pământeni”. În ochii lui Dan Bordeianu plutește un ocean de tristețe. Și insistența cu care camera îi va urmări ochii și trăsăturile feței de-a lungul poveștii, oferind o perspectivă aproape cinică în intimitatea suferinței, e unul dintre atu-urile filmului. Înainte ca, întâmplător, în cabinetul unui spital cu iz comunist, să afle că i-au mai rămas maximum trei luni de trăit, Radu e un om sleit. Iese din spital și, mecanic, fără să gândească, se urcă la volan și conduce. Imaginile care se văd din mașină, înserarea într-un sat de niciunde, cu casele ușor adormite și felinarele puțin chioare de pe marginea șoselei te proiectează într-un hău de nostalgie după tot și după nimic, într-un hău de neputință, într-un neant de disperare.

Povestea lui Mihai Sofronea, deși cu multe accente previzibile, atinge o zonă de emoție pe care e greu s-o gestionezi fără să aluneci în melodramă și, totuși, el n-o face și propune mai degrabă un subiect de discuție. Metafora „căutării de vânt” e superbă și cumva rezumă întreaga noastră existență, în același timp, în film având un sens mult mai frumos și mai concret. În satul pierdut de lume, unde inginerul Radu ajunge epuizat de suferință, alcool, foame, frică, singurătate, neputință, de toată moartea pe care o cară cu el, întâlnește un bătrân, Nea Pavel, interpretat de Adrian Titieni, care îl ia la el, într-o casă bătrânească, nu-l întreabă nimic și-l duce pe dealuri să caute împreună vânt.

Aici, pierdut total de lume – deși pare neveridic faptul că într-o zi poți să-ți arunci telefonul mobil, să conduci până la capătul lumii, să abandonezi mașina, să lași totul în urmă, să renunți la tot confortul unei metropole și să descoperi lângă o fată dintr-un sat ce simplu e să trăiești – viața pare să aibă din nou sens. Și apoi îți dai seama, în timp ce privești imaginile deloc kitsch, deloc artificiale, cu drumul cu căruța prin sat, cu cei doi bărbați care aparțin unor lumi profund diferite, fiecare măcinat de o suferință ascunsă, fiecare închis în spatele zidurilor lui – inginerul Radu și Nea Pavel – că nu e nimic lipsit de veridic în această renunțare a lui Radu la lumea din care vine. E, de fapt, o fugă DE… care, treptat și pe nesimțite, se transformă într-o fugă ÎNSPRE… Și camera surprinde din nou în ochii lui Dan Bordeianu felul cum privirea începe să nu-i mai fie goală și lumea începe să prindă culoare. Într-o zi în care merge la scăldat cu Ana (Olimpia Melinte) și băiețelul ei. În alta, în care merge la cetate și se dau în carusel, iar camera insistă pe chipul lui care, în vârtejul alunecării prin aer, pare să se împace cu tot.

Iar finalul, prin stranietatea lui, lasă loc mai multor interpretări. Printre ele și aceea că medicul mesager al morții a întrezărit în radiografia pulmonară mai degrabă lipsa totală de sens în care trăia Radu…

Dacă ar fi să iau cu mine o singură imagine sau o singură scenă, ar fi aceea când, sus, pe Dealul Miresei, Radu privește în zare. Nea Pavel îl întreabă dacă vrea să meargă. Și el refuză. Vrea să mai rămână puțin acolo. E în acea scenă simplă, deloc spectaculoasă în comparație cu altele, e ceva atât de profund uman, că te îngheață. Și simți cum acolo, în acel moment, Radu ar vrea să suspende timpul.

Dacă l-ați ratat în cinematografe, filmul e acum pe Netflix. S-ar putea să producă un mic scurtcircuit, dacă-l vedeți. Unul necesar.

***

Iar după aceea, veniți la Teatrul Nottara să descoperiți alte chipuri ale tristeții sau ale bucuriei pe care vi le va arăta Dan Bordeianu. E Ciprian în „Efecte colaterale” de Alexandru Popa, regia Vlad Zamfirescu; e John în „O haită de sfinți” de Neil LaBute, regia Vlad Zamfirescu; și e Viktor în „Sonată de toamnă” de Ingmar Bergman, regia Alexandru Mâzgăreanu.

Sursa foto: IMDB

Lasați un comentariu

Arhivă articole