Silvia Dumitrache
Unul dintre cele mai celebre mituri din istorie, de sorginte biblică, este cel al pescarului Iona înghițit de un pește uriaș în pântecele căruia a stat trei zile, ca un soi de pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Asta este ceea ce se cunoaște în linii mari, acest extrem de esențializat rezumat pe care îl folosim când apare în discuție această temă. Mitul lui Iona merită cunoscut mai în detaliu, complexitatea mesajului său existențial a constituit o sursă de inspirație și fascinație inclusiv pentru scriitorii și artiștii din secolul al XX-lea.
Într-o perioadă în care fărădelegile omenirii deveniseră atât de mari și numeroase, încât pământul nu le mai putea cuprinde, Dumnezeu îi dă misiune lui Iona, fiul lui Amitai, de a-i propovădui cuvântul în cetatea Ninive. Iona încearcă să fugă pe o corabie în Tarsis, însă Dumnezeu ridică o furtună năprasnică pe mare. Iona conștientizează că el este de vină și le spune corăbierilor că, pentru a se salva, trebuie să îl arunce în mare, pentru că asupra lui este îndreptată urgia. Dumnezeu dă poruncă apoi ca Iona să fie înghițit de un pește uriaș, unde petrece trei zile și trei nopți, la capătul cărora înțelege că, pentru a fi mântuit, trebuie să îndeplinească voia lui Dumnezeu. Ajungând în Ninive, Iona le prezice locuitorilor că, în patruzeci de zile, cetatea lor va pieri. Cutremurați, aceștia se căiesc și cer iertare pentru toate păcatele, iar Dumnezeu, văzându-le căința sinceră, îi cruță. Interesant este însă ce urmează după acest moment: Iona se lasă năpădit de mânie văzând îndurarea Domnului. Și aflăm de ce fugise la început de misiunea sa: presimțea că Dumnezeu îi va ierta pe oameni și acest fapt îi provoca furie. Iar Dumnezeu a trebuit să îl învețe din nou ce înseamnă compasiunea și mila. Această alegorie a salvării a beneficiat de atât de multe interpretări în istoria culturală, mai mult sau mai puțin legate de filiera religioasă, pentru că vorbește despre una dintre nevoile esențiale ale omului: de a ști că există întotdeauna a doua șansă, că nu este damnat fără scăpare și că are posibilitatea libertății de alegere – de a alege binele și iertarea în detrimentul răzbunării.
În literatura universală, probabil că cea mai faimoasă trimitere la mitul lui Iona o realizează Herman Melville în romanul Moby Dick (1851). Obsedat să prindă creatura din cauza căreia își pierduse un picior, căpitanul Ahab ajunge, treptat, să își piardă orice urmă de rațiune, empatie și bunătate. Adevăratul monstru devine nevoia lui de răzbunare. Spre deosebire de Iona, Ahab nu învață însă din greșeli, nu reușește să meargă pe calea binelui. Însuși numele său pare a fi predestinat prăbușirii – Ahab este unul dintre regii regatului antic al Israelului, despre care se menționează în Cartea Regilor, că fusese un conducător crud, violent și care îi venera pe Baal și Astarte. În cartea lui Melville, referința la Iona este făcută direct, în scena predicii ținute de părintele Mapple, care nu pune la îndoială sinceritatea căinței lui Iona în timp ce se afla în burta peștelui. Mai mult, scoate în evidență faptul că Iona nu cerșește nicio clipă îndurarea, ci își asumă păcatele și așteaptă tot ce îi este hărăzit. Iar în asta constă, spune părintele, adevărata căință: nu să ceri iertarea, ci să poți să îți aștepți pedeapsa.
Peste o sută de ani, Hemingway îl trimitea pe Santiago, în alegoria Bătrânul și marea (pentru care a și luat Premiul Pulitzer) într-o aventură de trei zile în apele învolburate ale golfului pentru a prinde cel mai mare pește pe care îl văzuse vreodată. De peste 80 de zile nu mai prinsese niciun pește, dar credința sa că va reuși îl face să nesocotească sfaturile celorlalți și să ia decizii riscante. În final, efortul său este redus… la un schelet: acel pește grandios, care s-a luptat pentru viața sa cu încrâncenare, este învins de pescar, dar, supremă ironie, la țărm acesta va ajunge doar cu oasele peștelui, care fusese devorat de rechini pe drumul de întoarcere. Asemenea lui Iona, Santiago se regăsește pe mare în plină criză de credință și ajunge să spună rugăciuni în disperarea sa de a reuși să se întoarcă acasă cu peștele. Interesant este cum se dezvoltă procesul rugăciunii la el: la început rece, aproape mecanic, pentru ca, pe parcurs, să își înțeleagă mai bine trecutul și alegerile, fiindu-i clare greșelile. Ceea ce se anunța un eșec evident – întoarcerea fără pește – devine, la un nivel simbolic, o reușită grandioasă: pescarul, asemenea lui Iona care iese din pântecul peștelui cu mai multă înțelepciune, reușește să iasă la lumină, să își înțeleagă mai bine sufletul, puterile, limitele, în esență propriul destin. Să știe că are în el forța de a învinge situații dificile, de a lupta, deși există riscul pierderii (poate cel mai frumoasă replică din carte „Omul nu e făcut să fie înfrânt. El poate fi distrus, dar nu înfrânt” arată cât de mult contează să lupți pentru ceea ce crezi, să îți arăți curajul și perseverența, să îți fii fidel drumului tău).
Îl mai regăsim pe Iona și în Pinocchio al lui Carlo Collodi (1883). În aventura în care pornește în căutarea lui Pinocchio, Gepetto este înghițit la un moment dat de o balenă. Este probabil momentul cel mai important din poveste, punctul de cotitură care îi transformă soarta lui Pinocchio cel care dorea cu atâta disperare să fie un băiețel adevărat. Aflând de captivitatea tatălui său, dovedește curajul necesar pentru a coborî în adâncurile imprevizibile și tumultuoase ale mării, pentru a-și salva părintele. Este adevăratul său test al maturității, pe care îl trece cu succes și primește ceea ce-și dorise dintotdeauna. Tot ce trebuia să facă era să arate bunătate, curaj, empatie, altruism – de-abia atunci devine om.
În literatura română, Marin Sorescu a oferit cea mai profundă și complexă reinterpretare a mitului lui Iona. În versiunea sa, Iona se trezește în burta peștelui fără să știe cum a ajuns acolo, cum poate evada și care este rostul existenței sale. Nu știe nici de ce păcat se face vinovat. Rătăcitor în labirintul fără ieșire al existenței, căci fiecare aparentă evadare nu duce decât într-o altă închisoare, într-o burtă și mai mare, Iona al lui Sorescu este simbolul tragismului și absurdului existenței, căreia nu-i lipsesc, totuși, poezia și frumosul. La Teatrul Nottara puteți vedea piesa lui Marin Sorescu montată de Gábor Tompa, în coproducție cu Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, pe muzica Adei Milea, în decorul hipnotizant al Carmencitei Brojboiu, și în interpretarea lui Gabriel Răuță și a Cristinei Juncu.
