Monica Andronescu
Fără umor, condiţia tragică a destinului uman devine insuportabilă. Aşa a crezut întotdeauna Eugène Ionesco. Și cu acest gând a traversat aproape un secol de viață. Avea 85 de ani, când a murit, la Paris, în țara pe care a iubit-o cu adevărat, deși nu fără rezerve. În schimb, cu România relația n-a fost una foarte fericită…
O scurtă revizitare a destinului său trebuie să cuprindă certitudinile unui parcurs pentru care stau mărturie mai ales cărțile sale și mărturisirile celor care l-au cunoscut și i-au studiat, dintr-un punct de vedere sau altul, opera. Condamnat să trăiască efemer şi să se lupte cu lipsa de sens, omul trebuie să-şi caute mereu propriul drum în lume, această celulă din care nu ai scăpare.
Pentru copilul născut la Slatina, fiu al unui tată român cu care va avea o relație extrem de tensionată, și al unei mame cu cetățenie franceză, copilăria a început în Franța și paradisul pierdut a rămas acolo. Paradisul de la Chapelle-Anthenaise… Peste ani, scriitorul avea să mărturisească, așa cum e consemnat în volumul de dialoguri realizate cu Claude Bonnefoy „Între viață și vis”: „Locuiam într-o casă foarte frumoasă, foarte veche. Nu era un castel, ci o veche fermă căreia i se spunea Moara. În realitate, era o fostă moară, dezafectată cu o sută de ani în urmă… Casa aste se afla într-un loc extraordinar, la încrucișarea a trei sau patru drumuri, un loc înconjurat de coline, de măguri, de crânguri. Era un cuib, un adăpost. Acolo, în acea casă mai degrabă întunecoasă, ca toate casele de la țară de pe-atunci, aveam un sentiment de confort extraordinar… Toate erau prilejuri de a construi simboluri. Întrucât locuiam în fundul unei văioage, ca să mergem la oraș trebuia să suim un povârniș, numit «Potaia». Cățărându-te până sus, vedeai în zare, înaltă, clopotnița bisericii. (…) Abia acum încerc să-mi explic de ce mă simțeam așa de fericit. Trăiam atunci paradisul. Existau culorile, culori tonifiante, de o prospețime și o intensitate pe care nu le vor mai avea niciodată, culorile pe care le iubesc cel mai mult, mai cu seamă un albastru neprihănit, pur.”
Întoarcerea în România s-a dovedit un iad… În anul 1922, după ce în urmă cu câțiva ani tatăl îi părăsise la Paris, înrolându-se în armată, viitorul scriitor este nevoit să se întoarcă în țara tatălui, împreună cu mama și sora sa, și să trăiască o experiență despre care va povesti întotdeauna în tonuri sumbre. Anii traumatizanți petrecuți la București, unde trebuie să învețe o limbă pe care nu o cunoscuse niciodată cu adevărat, să se confrunte cu un stil de viață pe care nu îl înțelege și nu-l agreează și să se supună unor reguli de viață privată și de viață școlară pentru care nu era croit, îl conving că „viața e în altă parte”. Alungat din locul în care se simte acasă, liceanul inadaptat care iubește literatura franceză va mai avea de așteptat o vreme întoarcerea la Paris. Peste ani, scriitorul care contrariase deja și oamenii de teatru, și oamenii de litere va privi această experiență într-o altă lumină și o descrie astfel într-un text confesiv din „Le Figaro littéraire”: „Deși voia să mă distrugă, a doua soție a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, mi-a făcut un bine, pentru că așa a trebuit să mă descurc. Și profesorii de la Liceul Sfântul Sava, care m-au dat afară, mi-au făcut un bine, pentru că așa m-am hotărât să dau examenul de bacalaureat într-un liceu de provincie, cu ajutorul surorii soției mele, Angela, care avea o pensiune pentru liceeni. Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alții, eu, cel fără adăpost, am acum unul dintre cele mai frumoase apartamente din Montparnasse.”
Tatăl, „un oportunist conștient”, s-a dovedit a fi un alt iad… Eugen, românul ortodox care i-a fost tată, a jucat un rol deloc fericit în biografia scriitorului. Figura lui apare în scrierile memorialistice de mai târziu, ecouri ale personalității lui simțindu-se însă și în unele personaje din piesele lui Eugène Ionesco. Respingere și intransigență – asta primește tatăl plecat de la fiul care va privi întotdeauna dezaprobator și distant. Ultima întâlnire dintre tată și fiu a avut loc în 1937, după cum povestește fiul în volumul „Prezent trecut, trecut prezent”, întâlnire după care cei doi nu-și vor mai vorbi niciodată: „Tatăl meu n-a fost un oportunist conştient, el credea în autoritate. Respecta statul. Credea în stat, oricare ar fi fost el. Pentru el, de îndată ce un partid lua puterea, avea dreptate. Astfel că a fost legionar, democrat, francmason, naţionalist, stalinist. Pentru el, orice opoziţie se înşela. Pentru mine, opoziţia avea dreptate. (Astăzi, 1967, nu-mi mai place nici opoziţia, pentru că ştiu că ea este statul în germene, adică tirania). Pe scurt, la sfârşitul mesei, ne-am certat: altădată mă făcuse bolşevic; apoi mă făcuse jidovit. Jidovit mă făcuse şi la sfârşitul acelui prânz. Îmi amintesc de ultima frază pe care i-am spus-o: «E mai bine să fii jidovit decât tâmpit. Domnule, am onoarea să vă salut!». M-a privit cu un surâs îndurerat şi mi-a spus: «Bine, bine», şi nu l-am mai văzut niciodată“.
***
La Teatrul Nottara, puteți vedea spectacol „Lecția”, după piesa lui Eugène Ionesco, pus în scenă de Felix Alexa. Viziunea este cu adevărat provocatoare, iar în distribuție veți descoperi câteva dintre vedetele Teatrului Nottara: Gabriel Răuță, Catrinel Dumitrescu și Ioana Calotă și Cristina Juncu.
