Vlad BĂLAN
Romanul a fost de nenumărate ori de-a lungul timpului un punct de inspirație pentru arta teatrală și cinematografică. Putem vorbi despre ecranizări rămase în istorie precum cea a lui Andrei Tarkovski după romanul „Solaris” al lui Stanislaw Lem (ecranizare care autorului i s-a părut neconformă cu spiritul poveștii sale), sau a lui Stanley Kubrick după „Portocala mecanică” a lui Anthony Burgess. De asemenea, în teatru au rămas emblematice adaptarea după romanul lui Ken Kesey, „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, dramatizarea lui Lionel Bart după „Oliver Twist” și multe altele. Deși dramaturgia contemporană este tot mai accesibilă, platforme precum Perlego sau Drama Online conținând numeroase titluri ale celor mai cunoscuți dramaturgi contemporani, dar și piese scrise de dramaturgi încă nelansați, o direcție care se conturează tot mai puternic atât în teatrul internațional, cât și în teatrul românesc este aceea a dramatizării romanelor contemporane.
Preocuparea pentru romanele zilelor noastre nu e străină de marii regizori europeni. Cunoscut internațional pentru reinterpretările marilor opere clasice (precum „Hamlet”, „Richard al III-lea”, „Nora”), Thomas Ostermeier pare că intră într-o nouă fază de căutare, prin dramatizarea romanului lui Edouard Louis, „O istorie a violenței”. Spectacolul a fost prezentat în România în cadrul X-Fest, generând numeroase reacții. Într-un interviu despre lucrul la acest spectacol, Ostermeier recunoaște că simte tot mai acut nevoia să vorbească direct și nemijlocit despre probleme specifice acestor timpuri. Bineînțeles, nu se poate vorbi despre migrația prozei în dramaturgie, fără a se menționa celebrul spectacol al lui Simon McBurney după romanul lui Petru Popescu, „The Encounter”. Folosind o scenografie sonoră care utilizează microfoane performante, ce oferă senzația de apropiere și de depărtare, aparate care distorsionează vocea, conținând și un plan auto-referențial, spectacolul chestionează ce înseamnă comunicarea umană, pierderile cauzate de trecerea de la vânători-culegători la cultura modernă, precum și convenția teatrală în sine și sensul ei în dezvoltarea unei povești.
De asemenea, un curent care se dezvoltă este acela al dramaturgilor importanți care caută să realizeze nu doar o adaptare a unui roman, ci o reinterpretare a esteticii acestuia prin dramatizare. „Mândrie și prejudecată (un fel de)” (montat recent la Teatrul Excelsior din București) nu oferă doar o povestire a acțiunii, ci propune (păstrând personajele centrale ale romanului), o schimbare de optică prin povestirea de către servitoare a întregii acțiuni. Robert Icke și Duncan Macmillan propun o repovestire a celebrului roman al lui George Orwell „1984” ca o serie de flashback-uri ale personajului central, astfel tot axul narativ devenind un drum către conștientizarea propriilor limite.
Și în teatrul românesc, exemplele de dramatizări abundă în ultima perioadă. De la „Repetiție pentru o lume mai bună” după romanul lui Mihai Radu, regizat de Radu Afrim, la „Părinți” după romanul Dianei Bădica, regizat de Cristian Ban, la „Stela” după romanul Simonei Goșu, regizat și dramatizat de Gianina Cărbunariu (spectacol ce va avea premiera pe 18 și 24 octombrie la Teatrul Nottara).
Într-un interviu realizat de Ciara Feely, Betty Ann Norton, fondatoare Betty Ann Norton Theatre School, vorbește despre principiile transportării limbajului literar într-unul scenic. Metoda se numește „page to stage” și vine în sprijinul tinerilor dramaturgi/ regizori care vor să adapteze proză. Bineînțeles că simpla translatare a dialogului și adăugarea unor monologuri care să suplinească vocea naratorului poate fi uneori suficientă, dar adesea, dramatizarea presupune un nivel ridicat de creativitate și de esențializare din partea celui care o realizează. Betty Ann Norton afirmă că o minte analitică, capabilă să vadă firele centrale ale poveștii este eminamente necesară. În anumite situații, mai multe personaje pot fi comprimate sau se poate vorbi despre ele în loc să le vedem, în altele, spațiile variate pot deveni, prin conceptualizare unul multifuncțional, iar în alte situații, pur și simplu optica trebuie schimbată, iar povestea trebuie completată cu o nouă perspectivă, aceea a dramaturgului. Dramatizarea este, deci, o artă de sine stătătoare, care presupune încercare și eroare.
În acest sens, Teatrul Nottara a organizează Concursul de dramatizări „Horia Lovinescu”, care provoacă dramaturgii să abordeze titluri celebre din literatura universală, atât clasică, cât și contemporană. Concursul își propune să descopere noi talente și să creeze o punte între literatură și teatru, tematica aleasă fiind relevantă pentru tranzițiile sociale și umane pe care le parcurgem azi. Astfel, dialogul dintre pagină și scenă, dintre cuvânt și acțiune, poate fi parcurs într-un spațiu sigur, care încurajează, înainte de orice, încercarea.
