Silvia Dumitrache
Impresionant demersul neobosit, neîncetat și mereu plin de încredere al Fraților Dardenne de a-i căuta și a le da voce marginalilor societății, acelor „umiliți și obidiți” care au existat în toate epocile și probabil vor continua să existe până la finalul timpului. Și nu o fac pentru a stârni compătimire (empatie da, însă nu compătimirea trecătoare și vidă de sens) sau pentru a bifa o căsuță a corectitudinii politice. O fac pur și simplu pentru a ne determina să vedem dincolo de micul univers în care ne învârtim mulți dintre noi. Pentru a trezi sau a potența umanitatea din noi. De peste treizeci de ani, acești creatori, care s-au menținut în rândul celor mai apreciați cineaști la nivel internațional, creează povești sensibile și dure în același timp, care ne fac să îl cunoaștem mai bine pe „celălalt”. Metoda lor a influențat incontestabil și noul val românesc și, în general, ceea ce intră sub spectrul cinemaului social european.
Sunt printre puținii regizori recompensați de două ori cu prestigiosul Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes, pentru Rosetta, în 1999, și pentru L’enfant, în 2005. De altfel, majoritatea producțiilor lor au luat, de-a lungul anilor, premii importante la Cannes și la alte festivaluri de prestigiu. În spatele glamour-ului acestor recunoașteri, stă o cinematografie unică, puternică, ce îmbină tematica socială și introspecția psihologică. Este înduioșătoare privirea lor blândă, plină de afecțiune pe care o îndreaptă asupra celor care de obicei trăiesc aproape incognito, luptându-se pentru o viață mai decentă și nevoiți să facă față unor provocări aproape inumane.
Jean-Pierre și Luc au început ca documentariști și au trecut, în 1987, cu Falsch, la filme de ficțiune. Formarea lor documentaristică se resimte în toată creația lor, de la felul în care îndreaptă camera asupra personajelor până la cercetarea amănunțită asupra temelor explorate. Ce face însă special stilul lor este felul în care construiesc Povestea. Nu edulcorează nimic din brutalitatea vieții, nu își salvează ex abrupto personajele, nu oferă happy end-uri doar pentru a-și cruța publicul. Dar exact ca în teatrul social, cred că impactul este cu atât mai puternic cu cât reușești să stârnești emoție reală. Niciodată mesajul nu va ajunge întreg la public dacă doar expui faptic niște evenimente, dacă doar folosești scena/ecranul pentru a semnala neregulile și pentru a-ți striga furia. Revolta nu înseamnă nimic dacă drumul este liniar și nu te oprești din când în când pentru a crea o conexiune personală.
Anul acesta au participat la Cannes cu probabil cel mai întunecat film al lor, Tori et Lokita, pentru care au primit premiul aniversar al festivalului și care a fost prezentat pe 23 octombrie la Les Films de Cannes à Bucarest, ediția a XIII-a, festivalul fondat în 2010 de Cristian Mungiu. Proiecția a fost urmată de o discuție cu Luc Dardenne, care a vorbit despre ce i-a motivat să dezvolte subiectul migrației minorilor din Africa în în principal în țările din Europa de Vest. Dar dincolo de această temă ce stă la baza poveștii, Luc a reamintit ceea ce a contat cel mai mult întotdeauna în filmele realizate împreună cu fratele său, ceva ce se regăsește și în această peliculă – accentul pus pe oameni. Da, este important să existe o conștientizare mai ridicată asupra unei probleme ce practic este un fenomen de neignorat în prezent – migrația în Europa –, dar nu trebuie să pierdem din vedere că scopul este, ca întotdeauna în cinematografia lor, de a-i face pe oameni să le pese de ceilalți, de cei de lângă ei, de a vedea în celălalt o ființă umană cu aceleași nevoi materiale și emoționale.
O cronică din New York Times numea Tori et Lokita cel mai furios film al regizorilor belgieni. Este clar mai dur și aparent mai lipsit de speranță decât alte creații ale lor. Cel puțin față de Le Gamin au vélo, din 2011, un film care apelează la tehnica suspansului până în ultima scenă, când pare că în sfârșit cei doi frați lasă deschisă portița către un deznodământ mai fericit. Nici acum, cu Tori et Lokita, nu pare însă că și-au pierdut speranța în umanitate. Dacă și-ar fi pierdut-o, probabil că nu ar mai fi existat acest film, nu ar mai fi căutat să scormonească în straturile adânci ale subconștientului pentru a ajunge la bunătate și empatie. „Am vrut să facem un film despre prietenie. Am ales această poveste pentru ca publicul să vadă existența unor oameni. Și sperăm să îl facem să empatizeze cu personajele.”
Este pentru prima dată în istoria Europei când are loc o asemenea migrație a minorilor, spune Luc. Da, este vorba despre minori care vin singuri în Europa, neînsoțiți de familie. Ce se întâmplă cu ei aici este, în cele mai multe cazuri, tragic. Dispar sau ajung în rețelele infracționale. Până la 18 ani nu pot fi arestați sau alungați, dar apoi sunt repatriați, dacă nu reușesc să aibă toate actele necesare. Pentru a face rost de bani în vederea obținerii acestor acte, copiii ajung ușor pradă pentru traficanții de droguri sau pentru rețele de trafic uman. Frații Dardenne au ales să vorbească despre aceste aspecte teribile prin povestea lui Tori, un băiat de 12 ani, și Lokita, o fată de 16 ani, ajunși în Belgia din Africa, pretinzând că sunt frați. Este o poveste de prietenie care merge până la sacrificiu, cu multă tandrețe și naivitate. Nici o clipă cei doi, deși sunt victimele absolute, nu sunt prezentați ca fiind niște învinși. Este teribil cum prietenia lor se menține pură și luminoasă, își creează o lume a lor, pentru care luptă cu îndârjire, în timp ce, în paralel, se întrevăd ororile lumii actuale: exploatare, violență, abuz, sclavie modernă.
De obicei, ne este teamă de ceea ce nu cunoaștem. Și ajungem să urâm necunoscutul. Din nou, Frații Dardenne ne ajută să înțelegem mai bine ceea ce ne este străin deocamdată, să ne apropiem de el și astfel să ne cunoaștem și pe noi mai bine.
Foto: Luc Dardenne (c) Christine Plenus
