Despre Libertate și alte speranțe cu Dan Bordeianu, Victoria Cociaș, Alex Jitea, Ion Grosu și Andi Vasluianu

Silvia DUMITRACHE

Evenimentele petrecute în 1989 rămân în continuare o sursă de dezbateri, de comentarii și, în primul rând, de întrebări menite să aducă lumină asupra adevărului, care, la 34 de ani de la Revoluție, încă are zone de umbră. Dacă ceea s-a petrecut în București și Timișoara a ținut prim-planul atât în presă, cât și în reflectările artistice, despre evenimentele de la Sibiu se știe mult prea puțin și cu atât mai puțin s-a discutat despre ele.

Cel mai recent film al lui Tudor Giurgiu, Libertate, care a avut avanpremiera în cadrul Festivalului Internațional de Film Transilvania și premiera mondială la Festivalul de la Sarajevo (unde a câștigat Premiul Confederaţiei Internaţionale a Cinematografelor de Artă – CICAE), inedit atât ca stilistică în cinematografia regizorului, cât și la nivelul subiectelor despre comunism abordate de cinemaul românesc.

Un tur de forță extraordinar, cu o distribuție formată din zeci de actori din teatre din toată țara, Libertate aduce în atenție episodul deținerii ilegale a aproximativ 500 de oameni în bazinul desecat al unei unități militare din Sibiu, în decembrie 1989. Cum s-a ajuns aici: urmând exemplul Timișoarei, cetățenii din Sibiu au pornit o mișcare de revoltă, intrând într-o unitate de miliție. După ce se trage un foc de armă, nu se știe din ce parte, se declanșează o degringoladă care a purtat în tăvălugul ei simpli cetățeni, ofițeri de armată, securitate și miliție. Încep acuzele de terorism și trădare și, timp de mai bine de o lună, cele câteva sute de oameni aflați în această situație absurd-distopică sunt ținuți captivi, în condiții precare, în bazinul unității militare, pentru a se identifica cine a tras. Dezinformarea, paranoia, suspiciunile au creat  o atmosferă de frică și haos – cam așa au arătat primele zile de libertate pentru niște oameni care au suferit abuzuri fizice și emoționale incompatibile cu discursul oficial al promovării democrației și drepturilor omului în regimul nou instalat.

Filmul lui Tudor Giurgiu te provoacă în primul rând să-ți pui întrebări cu privire la trecutul nostru recent, la consecințele evenimentelor din 89, la felul în care înțelegem democrația, la ce s-a schimbat cu adevărat în ultimii 34 de ani. Despre astfel de teme am discutat cu actorii Teatrului Nottara care au jucat în filmul lui Tudor Giurgiu – Dan Bordeianu, Victoria Cociaș, Andi Vasluianu, Ion Grosu și Alex Jitea.

Libertate, produs de Libra Films și distribuit de Transilvania Film, va intra în cinematografele din România începând cu 6 octombrie.

„Dezbină și cucerește”

Alex Jitea joacă un ofițer de Securitate despre care spune că nu e clar dacă a încercat să manipuleze, dacă pur și simplu executa niște ordine. Mulți dintre ofițerii de atunci nu știau foarte bine cum trebuie să se desfășoare lucrurile, spune Alex Jitea, pentru că haosul era de toate părțile și toți erau dezbinați, era suspiciune constantă. „Dezbină și cucerește.”

Personajul Victoriei Cociaș este al unei doamne care lucrase la Securitate, la birouri, și care fusese luată de revoluționari pentru că se dusese la CEC să scoată niște bani. „Au băgat-o cu toată lumea considerată suspectă. I-au desfăcut cocul ca să îi caute antene și transmițătoare – la nivelul ăsta se ajunsese. Pur și simplu nimerise la momentul nepotrivit, odată cu toți cei adunați de pe străzi care fuseseră recunoscuți de cineva că lucraseră cu Securitatea.”

Andi Vasluianu, care îl joacă pe procurorul Socaciu, spune că trebuia să fie cineva care să învârtă roțile și genul acesta de personaj joacă. „E clar că era implicat și știa mai multe lucruri, dar mi se pare chiar un personaj clasic, care trebuie să bage pe cineva la înaintare, să găsească țapul ispășitor.” Îl joacă sec, cinic, așa cum a discutat cu regizorul că trebuia să fie personajul, cu un soi de aroganță pe care o vede și acum la cei aflați în poziției de putere, care dau impresia că le știu pe toate și te fac să-ți fie frică să greșești. Această atitudine l-a făcut pe Andi Vasluianu să simtă în continuare o aversiune față de autoritate, o senzație că cei care ar trebui să te apere sunt puși acolo de fapt ca să îți facă rău.

Dan Bordeianu spune că a primit propunerea de a juca în film cu mult drag, pentru că Tudor a scris rolul special pentru el și a fost impresionat de toată desfășurarea de forțe a producției, de felul impecabil în care a fost totul coordonat. Joacă un ofițer de Miliție care e prins în vâltoarea evenimentelor și care încearcă, în felul lui, să găsească o logică în tot acel haos. „Mie, trăind Revoluția, mi-e familiar sentimentul de confuzie, de nesiguranță, în care orice ordine pe care o ști – chiar dacă ordinea comunismului nu era firească, dimpotrivă – se răstoarnă. Este sentimentul omului simplu care nu are frâiele puterii, care nu știe scenariul. Sunt convins că mulți oameni, inclusiv din Securitate, Miliție, habar n-aveau ce se întâmplă sus și erau la fel de speriați și neajutorați ca orice alt om. La fel cum comunismul a răsturnat o ordine stabilită, sănătoasă în acel caz, acum se răsturna o ordine nesănătoasă, dar într-o manieră haotică, pe alocuri lugubră. Tudor a reușit să surprindă starea de confuzie, și a societății, și a personajelor, care e greu de descris, dar mai ușor de înțeles văzând filmul. ”

Pentru Ion Grosu, ziua de filmare la Libertate a fost una  intensă, pentru că spune că a tras multe duble pentru scenele în care apare personajul său, întrucât Tudor Giurgiu lucrează la fiecare nuanță, cuvânt, gest, pentru a crea tensiune atât pe fiecare scenă, cât și la nivel general. A apreciat această metodă de a lucra la filigran. Nu este pentru prima oară când Ion Grosu colaborează cu Tudor Giurgiu, a jucat și în Oameni și melci, dar spune că modul de lucru acum a fost ceva nou.

1989

Libertate este un film care, inevitabil, te face să-ți reamintești momente din acea perioadă, la care ai participat sau asistat. Cei cinci actori erau adolescenți sau tineri adulți în 1989 și toți au trecut prin experiențe intense. Starea de confuzie generală a generat situații care acum par absurde, chiar suprarealiste. Pentru că nu știai atunci de unde poate veni răul, toți erau suspectați. Andi Vasluianu își amintește că era cu cel mai bun prieten al lui, Marius Toader, și duceau un televizor Diamant din Pantelimon în Șoseaua Giurgiului, unde stătea bunica lui. „Am dus televizorul în metrou, până la fostul Pieptănari, acum Eroii Revoluției, și ne opreau pe stradă revoluționarii, desfăceau televizorul să vadă dacă avem ceva înăuntru.” La Eroii Revoluției, scena care i-a întâmpinat a fost înfiorătoare. În acea zi ploioasă, cu noroi, au văzut cum se aduceau morți la cimitir, iar femeile urlau. „Eram doi copii care am înțepenit văzând toată nebunia aia. Și  tot cu Marius eram, la el acasă, în 25 decembrie, când l-au omorât pe Ceaușescu. Ne uitam la televizor și, deși eram niște copii, am zis că ceva este în neregulă.”

Ion Grosu a venit de la Chișinău în România în 91 și își aduce aminte cum la vremea aceea asculta Scorpions, „Wind of Change” și acest vânt al schimbării se simțea în tot blocul socialist european. În timpul Revoluției, Ion Grosu era elev în clasa a X-a, în Republica Moldova, unde de asemenea spune că lucrurile s-au desfășurat violent. „Am aflat că a demisionat Gorbaciov și toată lumea era în expectativă. Am trăit brusca prăbușire a Uniunii Sovietice. Ne temeam, ne tot gândeam oare vin tancurile peste noi, oare se închid iar granițele… Multe republici sovietice, precum Lituania, Letonia, Moldova, au început și ele să-și ceară independența și statalitatea. A fost ca un efect domino, care a început cu Zidul Berlinului. Eu eram foarte mândru de ce s-a întâmplat în partea asta a globului, mă simțeam mândru că fac și eu parte din acest moment istoric. Aceea ar fi fost și cea mai bună perioadă în care am fi putut face unirea, în acea stare de mare euforie și efervescență, cum a fost la nemți, când s-au unit Germania de Est cu cea de Vest.  Din păcate, cred că de aici au fost mari rezerve…”

Alex Jitea era elev în clasa a XII-a când a izbucnit revoluția. Făcea parte dintr-o trupă de teatru de amatori, trebuiau să joace la Mangalia un spectacol, care s-a suspendat. „Eram deja angajat și ne-au chemat să facem de pază împotriva teroriștilor, eu lucrând electrician la hoteluri în Mamaia. Nu știu cine ar fi atacat hotelurile închise, iarna în Mamaia. Am făcut vreo două nopți de pază.” 

„Acum îmi vine să râd, mai ales la entuziasmul pe care-l simțeam cu privire la faptul că o să se schimbe lumea. Și da, s-a schimbat, și în bine, dar parcă lipsește ceva. Rămâne întrebarea – a fost sau n-a fost? Fiind martor și participant, parcă ai vrea să știi la ce ai participat.” (Alex JITEA)

Dan Bordeianu avea, la Revoluție, 14 ani și jumătate, deci, spune el, era la o vârstă la care înțelegea ce se întâmplă și chiar a ieșit în stradă. Și Andi Vasluianu tot un puștan era la Revoluție, avea 15 ani și jumătate, iar evenimentele l-au prins… la film, unde era tot cu bunul său prieten, Marius Toader, care avea să devină producător la televiziune. „Noi am intrat la film și când am ieșit, alerga lumea pe străzi, ne-am și speriat. Am coborât la metrou și am plecat spre casă, în Pantelimon, am luat-o pe mama și pe sora mea și ne-am întors. Cu greu a venit mama, i-am zis că mergem singuri dacă nu vine cu noi. E și o filmare pe care mi-a trimis-o Toader, cu el care trece prin fața unei camere de filmat alergând pentru că începuse să se tragă. Toader era să moară – s-a tras pe Câmpineanu, iar un glonț a trecut deasupra capului lui. Atunci mama s-a speriat și am plecat acasă. A fost degringoladă, nimeni nu știa de unde se trage. Alergau militarii cu armele în mână și trăgeau undeva în sus.”

Victoria Cociaș avea, pe 21 decembrie, repetiții la Scapino, unde intrase în locul Ioanei Crăciunescu. „Era chiar la prânz, veneam din Piața Rosetti, pe lângă Național, prin spate, când s-a împrăștiat lumea și am văzut oameni alergând, se buluceau la metrou și brusc nu mai era nimeni la Intercontinental. Am văzut cinci sau șase băieți de la Arhitectură care au fugit înspre Național cu steagul găurit – era prima oară când vedeam așa ceva. De pe lângă Inter au apărut pe loc securiștii îmbrăcați cu haine de piele și bastoane. Și au început să-i bată pe acei băieți. L-au prins pe unul dintre ei foarte aproape de mine și eu, singurul civil din zonă, am început să urlu «Lasă-l că-l omori!!» Securistul s-a întors o clipă să vadă cine strigă, iar celălalt a fugit. M-am temut că va veni la mine, dar s-a uitat lung la mine și a plecat. Apoi am luat-o plângând înspre Teatrul Nottara, nu am dat de nimeni până la CNC. Acolo erau USLA-șii cu spatele la mine și împingeau lumea care venea dinspre Romană. Cei care veneau dinspre Romană erau civili care deja strigau «Jos guvernul!»…. Pe atunci stăteam undeva în chirie, pe strada Salcâmilor, lângă strada Toamnei unde era o unitate USLA. Și am avut cuib de mitraliere de armată în curte, care îi păzeau pe USLA-și, care pe data de 23, nu pot să uit, erau toți adunați în careu în curte. Era un zid mare și strigau «Și noi suntem cu voi, și noi suntem cu voi!» Asta auzeam eu pe data de 23, alături de copilul meu care avea 10 ani.”

Libertate și trădare

„Schimbarea a fost binevenită pentru că oricum utopia aceea e absurdă, am fi ajuns o altă Coreea de Nord”, spune Ion Grosu. Din păcate însă, de multe ori libertatea s-a înțeles greșit, ca în parabola cu dragonul care a fost omorât și toți erau fericiți, până când unul a început să strige „Libertate!” și i-a dat cu o piatră în cap altuia. „Așa a perceput el libertatea. Pentru mine era totul brusc și a trebuit să înțeleg din  mers lucrurile, inclusiv libertatea. Între timp, tot tăvălugul acela s-a mai risipit, iar noi pe alocuri am regresat…”.

Dan Bordeianu consideră că unii s-au repliat ușor, alții au rămas tarați până în prezent, cum este personajul lui Toma Cuzin, al cărui copil a fost împușcat. „Trebuie să ne amintim că s-au petrecut niște drame cumplite. Dacă un singur om a suferit o astfel de dramă, înseamnă că lucrurile nu ar fi trebuit să se întâmple așa. Unul dintre lucrurile de care mi-e cel mai teamă, poate și trecând prin experiența Revoluției, este turma, mentalul colectiv care doboară orice și care, în cazul Revoluției, a dus într-o zonă normală a democrației, dar care poate deveni extrem de tulburătoare. Efectul cumulativ al mulțimilor poate fi foarte destructiv, creând traume enorme și la nivel de individ, și la nivel de popor.”

Deși se vorbește de peste 30 de ani despre schimbare, despre libertate și democrație, probabil că unele aspecte ale evenimentelor din 89 vor rămâne necunoscute sau neclare. Și oricum, chiar dacă am ști, important e ce rămâne, spune Dan. „Ce a fost nu ai cum să schimbi, dar rana societății nu se închide. Noi ca popor încă nu înțelegem ce am făcut, cum și de ce. Schimbarea la nivel declarativ, al organizării statale, că este comunism sau democrație, este inutilă câtă vreme nu există schimbare la nivelul mentalității colective. Și rana de aproape 50 de ani de comunism care a răsturnat un sistem de valori sănătos încă există. E ca interpretarea pe care domnul Liiceanu o făcea cu privire la poporul evreu care a umblat 40 de ani prin deșert ca să găsească tărâmul făgăduinței. Spunea că a fost nevoie de 40 de ani ca să se curețe generațiile care făceau parte din vechiul sistem. Și abia atunci când s-au dus vechile mentalități, au putut găsi tărâmul făgăduinței. Cred că ceva asemănător e valabil și în cazul nostru.” Important ar fi ca tinerele generații să știe ce s-a întâmplat, pentru ca istoria să nu se repete. „În momentul în care realitatea ta este constantă, pe un trend, nu îți poți imagina alte variante de realitate. Când ești expus unei realități în care totul se răstoarnă, în care 1 plus 1 nu mai fac 2, ești nepregătit. Dacă înțelegi experiența respectivă, dacă afli poveștile care s-au petrecut acolo, poți să fii mult mai pregătit pentru o astfel de variantă. Și nu o spun în sensul apocaliptic. La nivel uman trebuie să înțelegi toate implicațiile pe care le lasă un eveniment de genul acesta. Există niște cutremure ciclice în societăți și important e ca ele să se petreacă cu cât mai puține traume.”

Degeaba încerci să clădești un lucru teoretic bun și corect pe sânge. Nu se justifică. Dar, din păcate, cam așa s-a întâmplat de fiecare dată și noi nu învățăm. Ajungem în punctul în care singura soluție, în mintea unora, este sângele. Și e ceva macabru, foarte greu de acceptat. Dincolo de morți, rana pe care o lasă în sufletul poporului este foarte adâncă.(Dan BORDEIANU)

Lucrul la Libertate i-a reamintit lui Dan Bordeianu de un alt rol, în urmă cu peste zece ani, din Portretul luptătorului la tinerețe al lui Constantin Popescu, care surprinde un alt moment interesant și important, cel despre partizanii făgărășeni care au fost hăituiți de Securitate și de Armată în perioada 49-57/58, când au fost în mare măsură lichidați. „Mi se pare interesant că e similară povestea – mare parte din partizani au fost prinși pentru că au fost trădați. La Revoluție, avem trădarea unei părți a oficialilor față de altă parte a oficialilor, o trădare între instituții, care a destabilizat foarte tare fundația țării. Praful care s-a ridicat atunci nici acum nu s-a așezat. Mai aud pe la televizor cum se acuză oamenii de comunism. Nu, nu e comunism, e banditism. Ei nu reprezintă o ideologie, ci un rezultat al unui sistem care a creat acest tip de mafie. Are legătură cu interesul personal și cu nimicnicia unor suflete, care, în situații cum a fost la Revoluție, și-au dat măsura și s-au petrecut dramele respective.”

Filmul lui Tudor Giurgiu provoacă și la o analiză a felului în care s-a modificat perspectiva asupra libertății în acești 34 de ani. Pentru Alex Jitea e clar că înainte știai că nu ai libertate, vedeai gardul închisorii, el există în continuare, numai că nu mai este atât de vizibil. „Nu știu dacă acum este libertatea aceea pe care a strigat-o lumea în piață”, spune el. Schimbarea e clară, prima mare libertate e faptul că putem vorbi deschis, consideră Andi Vasluianu, pentru care problema principală e că oamenii nu și-au găsit libertatea lor interioară. „Generațiile mai tinere ne propun această libertate interioară. Dacă fiecare om se va împăca cu el însuși, atunci ca grup vom fi mai puternici. Deși eu real nu cred în grupuri, mai degrabă în indivizi. Când sunt mai mulți, riscă să se piardă în neadevăr. Grupurile – mai ales gândindu-ne la viața cetății – strică foarte multe lucruri. Știu mulți oameni care au intrat în politică încercând să facă ceva și au fost doborâți.”

„E foarte greu pentru generațiile crescute să se dedubleze, să ascundă tot timpul ceva. Însă generațiile mai noi sunt mult mai libere.” (Victoria COCIAȘ)

Multe concepte au fost demonetizate, precum naționalismul și patriotismul, consideră Victoria Cociaș.  Ne lipsește patriotismul adevărat, adaugă Andi Vasluianu. Dacă analizăm simplu ideea de patriotism, vedem că acesta ar trebui să se manifeste în gesturi mărunte, în viața de zi cu zi. În lucruri atât de simple precum a fi atent la cei din jurul tău. „Cei care sunt atenți la cei din jurul lor, care fac gesturi simple, de pildă în trafic nu se hazardează să-ți taie calea mi se pare că sunt importanți – asta e o politică sănătoasă. Pe mine mă sperie oamenii care, în trafic, nu se gândesc că mai e cineva în spatele lor”, adaugă Andi Vasluianu.

„Atunci când te gândești cu adevărat la tine și-ți cauți libertatea, începi să o respecți și pe a celorlalți. Și cinstit, cred că noi încă nu o avem, de nu putem s-o respectăm pe a altora. Partea bună e că mulți oameni, ieșind din țară, au înțeles ce înseamnă a fi civilizat și a te purta normal. Iar dacă cei care ne conduc ar respecta legile pe care le dau sau ar pune niște legi neinterpretabile în atâtea feluri, nu ar mai fi atâta dezorganizare.” (Andi VASLUIANU)

Ce s-a diluat în ultimii 30 de ani este un soi de solidaritate sănătoasă, care ținea societatea mai închegată. Divizarea tot mai pronunțată lasă senzația unei confuzii generalizate, unei lipse de direcție. Dan Bordeianu își amintește de euforia pe care a simțit-o în decembrie 89,  când râuri de oameni se îndreptau spre centru. „Starea de euforie pe care am simțit-o în preajma acelor oameni e greu de descris, dintr-odată fiecare om se iubea cu celălalt, ca la Scriptură, pentru că erau uniți într-un singur scop. Dar a fost o stare care s-a diluat foarte ușor și repede, la câteva zile după, când s-a degenerat în paranoia, panică, frică. După părerea mea, momentul cel mai frumos al Revoluției a fost acel gest al oamenilor de a ieși în stradă și de a manifesta. Dar după, au uitat de idealul comun, regimul a căzut, l-au împușcat pe Ceaușescu și acum ne vedem toți de-ale noastre. Din acea îmbrățișare colectivă superbă nu a rămas nimic, a rămas fiecare cu interesul lui și cu modul lui de a acționa în noua libertate, care s-a înțeles foarte prost. Și era și normal. Eram ca un burete stors, umplut de foarte multe mizerii, care nu au ieșit, și care acum acumula o altă cantitate de mizerie. Nu era un burete curat. Din perspectiva mea de adolescent și de tânăr atunci, lucrurile au decurs foarte bizar, a fost o perioadă haotică.”

Libertatea nu trebuie privită ca un bun dat. După cum ne-a arătat istoria, aceasta poate fi pierdută în orice moment. Chiar dacă în prezent elementul opresiv nu mai are formele din trecut, există amenințări dispersate în multe aspecte ale societății. De pildă, Alex Jitea consideră îngrijorător faptul că se pune mai mult accent pe formă, nu pe conținut și că în acest amalgam de informații cu care suntem bombardați se ascunde un alt tip de manipulare. „Reclamele sunt pentru forma produsului, nu pentru conținutul său. Speram că se vor cerne lucrurile și că valoarea o să fie un reper. Apropo de școala de teatru din care am făcut parte imediat după Revoluție, ca student și apoi ca asistent – se punea accent pe partea practică, pe ce poți să-l înveți pe un om, acum contează mai mult dacă ai cărți scrise, dacă ai doctorate. Și asta se vede la nivel mare și în societate.”

Dan Bordeianu vorbește despre pericolul pierderii identității. „Dacă tu ca popor ai o identitate solidă, indiferent de ce se întâmplă în exterior, ai la ce se întorci. Dacă nu, orice cutremur aruncă în aer tot. Cred că e în măsura fiecăruia să aleagă între a-i fi bine sau a-i fi rău.”

Cum stabilim granița dintre adevăr și minciună, dintre intenții bune și manipulare, mai ales într-o epocă în care, cum spune Ion Grosu, ai acces la toate adevărurile, dar nu mai știi care e adevărul? Libertatea e în tine și tu știi câtă libertate poți să-ți acorzi, câtă rigoare, înțelegere, răbdare, câtă libertate poți să-ți lași ca să evoluezi, ca să nu faci rău, consideră Ion Grosu.

 „Filtrul ești tu însuți. Fiecare om la o anumită etapă a vieții realizează asta și așa reușește să-și păstreze sănătatea mentală și verticalitatea. Ține de tine să ai simț moral, care să te facă pe tine să nu-ți fie rușine cu tine însuți. Asta era greșit în comunism, că ți se impuneau lucruri. Copil fiind, am fost subjugat de sistem, apoi, când am ieșit de acolo și m-am maturizat, am început să percep lucrurile altfel și să îmi dau seama că individul e cel mai valoros.” (Ion GROSU)

Trecutul recent în cinemaul românesc

Subiectul comunismului și al Revoluției este unul recurent în noul cinema românesc. Dacă mai este necesar încă să se vorbească despre ce s-a întâmplat atunci, răspunsul este clar da. După cum a dovedit noul film al lui Tudor Giurgiu, încă există povești neștiute și care merită aduse la lumină. Scopul – măcar să se vorbească despre ce s-a întâmplat, să se mai pună o piesă în puzzle-ul istoric. Alex Jitea spune că atunci când a discutat cu Tudor pe scenariu, unul dintre efectele pe care și le dorea cu acest film era tocmai să provoace o discuție despre ideea de libertate. Nu știu cât de mult se poate spune adevărul sau care e adevărul referitor la ce s-a întâmplat. Eu sincer nu cred că a fost o revoluție, ceva spontan, ci căutat, s-a mers pe această formă de manifestare care să manipuleze spontaneitatea. Acum, stând și analizând, mi se pare că a fost ceva orchestrat. Dar dacă îți pui întrebări la final, scopul e atins. Mulți care au prins Revoluția ori sunt foarte bătrâni, ori nu mai sunt. E un film și pentru cei din generația mea, de aproape 55 de ani, și pentru cei care vin după noi. Se așterne tăcerea timpului, așa că măcar să mai existe niște discuții pe această temă, niște documentare, filme care să ridice întrebarea dar dacă ar fi fost așa de fapt? Dacă altul ar fi fost motivul decât poporul care se săturase de un regim?”

Pentru Dan Bordeianu, tematica e mai puțin importantă, ceea ce îl interesează pe el este povestea. „Dacă există povești în zona asta, de ce nu să se facă în continuare filme? Povestea e universal valabilă, se întinde de-a lungul umanității. Da, despre Revoluție se pot face filme, și despre războaiele mondiale, și despre Ștefan cel Mare. Dacă există o poveste care merită spusă și dacă reușești să o spui cum a făcut-o Tudor, de ce nu?”

Astfel de filme au, inevitabil, și un rol educativ, dar Dan consideră însă că educația nu trebuie să fie impusă.  „Tinerii trebuie să înțeleagă că asta îi afectează și pe ei, chiar dacă s-au născut mult mai târziu. Dacă vrei să fii tabula rasa, în regulă, dar viața te va aduce în situații în care ar fi fost bine să afli despre lucrurile astea.” Dacă nu înțelegem trecutul, nu avem cum să înțelegem nici societatea actuală, astfel că e important pentru tineri măcar să afle despre episoade care au sculptat momentul prezentului. Își amintește cum, în studenție, aveau cursuri teoretice dimineața, apoi cele de actorie până seara. Un program intens, care îi făcea de multe ori să chiulească la cursurile de dimineață. Își amintește că domnul Albulescu obișnuia să le spună că nu are o problemă dacă ei nu vin la acele cursuri, „dar dacă vreți să rămâneți tâmpiți, rămâneți tâmpiți, dacă nu, puneți mâna pe o carte și citiți. Chiuliți, dacă vreți, dar măcar citiți, citiți, citiți. Ce? Fiecare cu ce poate”.

Pentru Ion Grosu, întotdeauna va fi binevenit un subiect de genul acesta, atâta timp cât răsare o parte de adevăr pe care noi n-o cunoaștem sau nu ni s-a dezvăluit. La fel ca în spectacolul Catincăi Drăgănescu  de la Teatrul Nottara, Operațiunea Petarda, care aduce în prim-plan un personaj care, la vremea lui, a fost un erou prin nebunia lui. „E important e să se știe. Dacă nu ne cunoaștem trecutul, cum să putem evolua? Istoria se repetă.”

Andi Vasluianu consideră chiar că nu s-a vorbit suficient și că oricând poate să apară un regizor care să găsească o poveste importantă. „E un film pe care eu îl ador, «Good Bye, Lenin», în care vedem cât de greu este să scoți un om din trecutul acela. Cu cât trec anii, mă fascinează că mulți oameni duc dorul unei perioade pentru că erau ei tineri. Și la actori e la fel – fiecare actor are cuplajul la generația lui. Ce mi se pare trist e că oamenii nu trăiesc aici și acum și nu se bucură de ce au, uită să fie vii. Cadavre vii care trăiesc din inerție, fără să se bucure de viața pe care o au.”

Lasați un comentariu

Arhivă articole