Maria-Gabriela Constantin
La începutul acestui an, Teatrul Nottara a primit o invitație la Festivalul Internațional de Teatru de la Adana, din sudul Turciei. N-a fost să fie. Cutremurul puternic care a avut loc la scurtă vreme a anulat orice eveniment artistic, iar festivalul nu s-a mai ținut. Adana, un oraș aflat pe valea râului Seyhan, la 35 de kilometri de Marea Mediterană, cu o populație similară cu a Bucureștiului, a fost sub ruine, iar pierderile uriașe.
Mi-am amintit o fotografie distribuită pe rețelele de socializare, cu un bătrân pe un mic taburet în mijlocul unor ruine, fumând tacticos, ascultând, cu o stranie seninătate, un disc la gramofon. Când nu mai ai aproape nimic, îți rămâne, chiar neauzită altora, muzica. Iar când spectacolul distrugerii ia proporții atât de mari, cum a fost și la Adana, cultura ca manifestare colectivă rămâne o cireașă de pe un tort care nu se mai face.
Am ajuns în cele din urmă în Turcia, dar în vacanță, și nu în Adana, ci în Antalya iar de acolo spre Anatolia Centrală, în platoul unde se înalță semeț lanțul munților Taurus: în Cappadocia.
Nomen est omen
E fascinant felul în care cuvântul naște o geografie proprie, ancorată într-un timp specific. Ni se pare atât de firesc, încât nici nu mai reflectăm la asta. Când spui „Cappadocia”, gândul te duce la zorii creștinismului timpuriu, la părinții cappadocieni din secolul al IV-lea: Sfântul Vasile cel Mare (a cărui biserică se poate vizita și astăzi în Göreme), Sfântul Grigorie de Nyssa și Sfântul Grigorie Teologul. Zona a fost locuită din perioada hitită și a continuat să fie locuită și mult după aceea.
Turcii preferă cuvintele care delimitează o altă realitate, care ancorează zona în propriul lor spațiu cultural-geografic, ceea ce uneori te zăpăcește. Ei spun bunăoară Turcia și când se referă la Imperiul Otoman, născând o cu totul altă reprezentare mentală a realității; aduc vagul într-un spațiu concret delimitat fizic, ca și când ar fi parte din realul lor. Precum Iliria din A douăsprezecea noapte a lui Shakespeare, însă ca demers invers: în piesă, concretul adus prin neconcordanță (Iliria a existat în 1200 î.Hr.) indică indeterminatul, iar numele nu te aruncă în trecut și nici nu te conectează la el, ci la un spațiu, probabil, mitic, aflat întrucâtva în afara timpului. Pe o Câmpie Elizee. Ori într-un vis. Când ghidul local ne-a vorbit despre „Basil din Kayseri” am simțit că mă pierd în vastitatea stranie a peisajului, devenind una cu el. Nu știam cine e Basil și doar foarte vag încotro e Kayseri. Apoi, mânată de o bruscă inspirație l-am întrebat: Sfântul Vasile din Cezareea?
Roca cea trandafirie
Ținutul Cappadociei, al cărui nume pare să provină din persană însemnând „ținutul cailor frumoși” (Katpatuka) se află la peste 1.200 metri înălțime, pe un platou de origine vulcanică, în podișul Anatoliei, care la est are graniță cu fluviul Eufrat. Pe vremuri, marile orașe erau Cezareea și Tyana, azi sunt Nevșehir, Aksaray, Kayseri și Ürgüp. A fost pe rând parte a regatului hitit, al Imperiului Persan, apoi regat autonom, transformat în provincie romană, încorporat Imperiului selgiuc, celui bizantin și otoman. Stranietatea peisajului, descris adesea ca fiind „selenar”, este dată de rocile calcaroase de origine vulcanică. Muntele Ercyes, de 3.900 metri înălțime, care se înalță semeț în zare, azi un vulcan stins, a erupt cu 2,5 milioane de ani în urmă, acoperind cu lavă regiunea, cu un strat de până la 400 metri grosime. Tuful vulcanic s-a erodat de-a lungul timpului și datorită vântului, creând niște formațiuni unice, conice, ascuțite, triunghiulare, de o nemaiîntâlnită frumusețe. Un amestec de alb, roșiatic-argilos și nisip. Plinius cel Bătrân amintește în lucrarea sa Historia naturalis despre roșul stâncilor, numit pământ de Sinope, folosit ca pigment, dând picturii o luminozitate aparte. Cel mai bun, spune Plinius, este cel din „Lemnos și din Cappadocia, scos din peșteri”.
Datorită structurii poroase a stâncilor, a căror culoare amintește pe alocuri de Râpa Roșie de lângă Alba Iulia, fiind însă mai suavă, lumina e aici neîncetat scăldată în trandafiriu. Acea sintagmă pentru zori din Odiseea lui Homer „când cea devreme născută, Eos cu degete trandafirii apare” este mai potrivită aici decât oriunde. În Cappadocia, cea devreme născută, zeița Aurora cu degete trandafirii, e prezentă în oricare ceas al zilei, și astfel peisajul devine un alt chip al timpului.
Între mit și rit
Ținutul e descoperit în vremurile moderne de către călătorii din secolul al XVIII-lea. Comerciantul și anticarul francez Paul Lucas (1664-1737), însărcinat de regele Ludovic al XIV-lea al Franței să viziteze regiunea în 1712, povestește că vede aici case neobișnuite de formă piramidală, cu uși fermecătoare. Descrierile sale au trezit deopotrivită neîncrederea și interesul occidentalilor. Arheologul și arhitectul francez Charles-Felix Marie Texier (1802-1871), venit în Cappadocia între 1833-1837, dedică un capitol întreg regiunii în cartea sa Asie mineure: description géographique, historique et archéologique des provinces et des villes de la Chersonnèse d’Asie.
Investigarea științifică a Capadociei se leagă de numele lui Guillaume de Jerphanion (1877-1948), preot iezuit trimis să predea într-o școală catolică în Tokat, Armenia. În anii petrecuți acolo (1903-1907) învață la perfecțiune turca și, înainte să se întoarcă în Franța pentru a fi hirotonisit, întreprinde o călătorie în Anatolia unde descoperă Cappadocia, schimbându-i cursul vieții. Jerphanion întreprinde trei drumuri în regiune, în 1907, 1911 și 1912. Cercetările sale sunt adunate și publicate în 5 volume. Cartea intitulată Une nouvelle province de l’art byzantin, les églises rupestres de Cappadoce (1925-42) conține nenumărate fotogafii, desene, el clasificând peste 200 de biserici rupestre. A fost până la moarte profesor de arheologie creștină la universitatea catolică Institutul Pontific Oriental din Roma, fiind unanim considerat părintele cercetării Cappadociei.
Grotele creștine, orașele subterane
Tuful vulcanic, fiiind o rocă poroasă, a fost cu ușurință modelat de vânturi, apoi de mâna omenească, scobind-o pentru a crea locuințe rupestre, grote funerare, tunele, biserici. Nu se știe cu precize când au fost săpate nici orașele subterane, nici grotele, însă, având în vedere că pentru a le crea erau necesare unelte de metal, se consideră ca dată probabilă epoca bronzului.
S-au descoperit 40 orașe subterane în regiune, unele vechi de 2.500 ani, și se estimează că sunt în jur de 200. Orașele impresionează prin complexitatea lor, construite pe mai multe niveluri (între 3 și 10), aveau o structură întortocheată de coridoare, dispuneau de sisteme de ventilație, de fântâni, aveau surse de lumină naturală, biserici, bucătării, spații de provizii/hambare, locuri de studiu, odăi, spații de extragere cu cuprului sau făcut vin, locuri de înmormântare. Primul nivel era amenajat pentru animale și fiecare „etaj” se putea bloca la nevoie doar din interior, cu câte o uriașă piatră de moară.
Acest tip de habitat a fost larg răspândit nu numai în Cappadocia. O mărturie în acest sens găsim la Xenophon (430-354 î. Hr.) în Anabasis, istoria unei expediții a 10.000 mercenari greci la care a participat și autorul; citim că astfel de case rupestre existau și în Armenia: „Locuințele erau săpate în pământ, având o intrare care semăna cu gura unui puț, însă partea de jos era destul de încăpătoare. Vitele erau ținute în adăposturi în care oamenii coborau pe scară; în ele găsiră capre, oi, păsări și pui acestor animale. Toate animalele erau hrănite acolo, în adăposturi. ”
Unele orașe subterane puteau adăposti până la 20.000 oameni și din fiecare se putea ieși pe altundeva decât intrai. Au fost folosite ca refugii pentru locuitori în timpul incursiunilor arabe din secolul al VII-lea, iar în vremurile mai recente, de păstori. Doar câteva dintre acestea sunt deschise vizitatorilor și doar până la o adâncime care să nu depășească 40 de metri adâncime. Orașul subteran Derikuyu are 8 niveluri și a fost deschis publicului larg în 1965. În orașul subteran Kaymakli, pe care l-am vizitat, cu trei niveluri, tavanul era înegrit de la torțele păstorilor.
„Nu ne puteți vedea aici”
Aflat la 10 kilometri de localitatea Nevșehir, Parcul Național Göreme declarat site UNESCO în 1985 este unul din locurile cele mai vizitate din Cappadocia, fiind dintre cele mai bine conservate. Göreme (amintit în documente cu numele „Korama”) înseamnă în turcă „Nu ne puteți vedea aici”. Și, într-adevăr, locul a servit timp de secole la supraviețuirea celor aflați în trebuință. Ca loc de refugiu. Denumirea pare să descrie întreaga regiune.
În aceste grote s-au ascuns creștinii persecutați de administrația imperială romană, paleocreștinii, apoi tot aici s-au adunat în secolele X-XV mulți monahi, trăind retrași, departe de lume, dar împreună. Și-au decorat simplu bisericile, cu o singură culoare, tempera roșiatică, obținută din plante și aplicată direct pe stâncă. Reprezentările sunt și ele simple; forme geometrice, plante, crucea cu brațe egale. În unele fresce se pot vedea și picturile vechi, și cele de mai târziu (sec XI-XIII). Sunt peste 1.000 de biserici săpate în stâncă cu minunate fresce dintre care aproximativ 30 se află în Göreme. Când geologul britanic William J. Hamilton întreprinde în 1842 o călătorie în Anatolia, el încă mai găsește un pergament, un menolog grecesc într-o încăpere scobită într-una din formațiunile de tuf în formă conică, dintre miile pe care le zărește și de care este fascinat.
Tot geologul britanic relatează că aici se retrăgeau kurzii și alte triburi nomade pe timpul iernii. Multe din locuințele troglodite au fost până nu demult folosite de sătenii turci din zonă, apoi au fost evacuate. Unele din locuințe au fost transfomate în hoteluri – numite azi Cave-hotel.
Întregul ținut are ceva tulburător, greu de descris în cuvinte, inspirând un amestec de interioritate, de credință și dorință de izbândă. Nu vezi sărăcia, ci voința de a trăi conform unei libertăți interioare asumate. Curajul! Citeam de curând un articol în care autorul spunea că vizitarea orașelor subterane și a așezămintelor rupestre capadociene a devenit ținta unui turism de lux, din cauza căruia locurile își pierd sacralitatea. În ceea ce mă privește, cred că prin călătorii reconfigurăm lumea, ca reprezentare. Iată de ce fiecare drum ne poate îmbogăți universul. În plus, a cunoaște înseamnă deopotrivă a recunoaște. Mă recunosc și mă redescopăr în ceea ce cunosc ca fiind parte a identității mele culturale. Or, așa cum bine se știe, identitatea culturală europeană are la temelie trei roci: creștinismul sau spiritualitatea iudeo-creștină, raționalismul filozofiei antice grecești și dreptul roman. „Identitatea este cea care îl definește pe om în același timp ca homo faber, homo mysticus și homo tehologicus” spune Florence Braunstein în Istoria civilizațiilor. O călătorie în Cappadocia este un prilej de descoperire a moștenirii noastre identitare și de bucurie: mistică, estetică, culturală, un adevărat „spectacol” în sensul său inițial de rit, dar și al minunii naturii. Un bun care (re)devine și al nostru, prin trăire nemijlocită.
Spectator mundi
Tocmai intrasem într-o biserică săpată în stâncă din Göreme, când un grup de bărbați care vorbeau spaniola cu un accent puternic latino-american m-a ajuns din urmă. În fața noastră erau niște adâncituri ce păreau morminte. Unul dintre bărbați, fără să stea prea mult pe gânduri, s-a întins într-unul din ele, punându-și mâinile pe piept și închizând ochii. Numaidecât, ceilalți i-au făcut câteva fotografii cu telefonul. Cred că uimirea se citea cu ușurință pe chipul meu. Cu aceeași agilitate bărbatul a sărit din mormânt și a început să râdă, făcându-mi semn să îi urmez exemplul. Gestul lui, atât de spontan și jodorowskian m-a urmărit multă vreme, ilustrând linia atât de fină între nepăsarea turistică, aparent profanatoare, și manifestarea spiritului unei culturi care își râde de moarte, invitând-o cu candoare la un dans macabru, la Totentanz. Căci pentru ce să cauți pe Cel ce este viu printre cei morți?
