Silvia Dumitrache
Recent, în prima vineri a lunii octombrie, a fost ziua internațională a zâmbetului. În ultimii (zeci de) ani, numeroase concepte, trăiri, sentimente au primit ziua lor – fericirea, pacea, prietenia etc. E adevărat, de multe ori se hiper-comercializează această idee, iar intenția originară se pierde. Dar am ajuns să îmi dau seama că, dincolo de impulsul de a găsi citate și fotografii instagramabile, aceste zile „oficiale” de care se bucură emoțiile noastre au un efect mai degrabă benefic. Măcar pentru că reușesc să ne oprească pentru câteva minute sau ore din tumultul vieții noastre și să ne facă să ne concentrăm gândurile – dacă nu chiar faptele – asupra unei emoții pozitive.
Știți celebrul emoticon cu smiley face. Este peste tot reprezentat, pe insigne, căni, tricouri. Și probabil că cel puțin o dată pe zi îl folosim în conversațiile noastre scrise, fie pentru a accentua starea pe care încercăm să o transmitem și care poate în scris s-ar pierde, fie pentru a mai îndulci un mesaj ce poate părea sec. Da, putem să îl folosim și în mod ironic, dar cred că cel mai adesea recurgem la el pentru a ne asigura că persoana cu care dialogăm primește din partea noastră un semn de încurajare și de relaxare. Ei bine, însuși creatorul acestui emoticon, artistul Harvey Ball, a venit cu ideea unei zile internaționale a zâmbetului, în 1999, la mai bine de 30 de ani de la crearea emoticonului, pe care îl vedea deja excesiv de comercializat – în 1963, când a creat designul acela simplu, dar de impact, comisionat fiind de o firmă de asigurări care încerca să ridice moralul angajaților săi, nu putea să își imagineze ce succes urma să aibă, câte preluări, prelucrări și încercări din partea unor firme sau artiști de a-și însuși ideea ca fiind a lor.
Așadar, Harvey Ball a venit cu provocarea de a ne reîntoarce la semnificația mai profundă a zâmbetului – să celebrăm această zi făcând o faptă bună, să oferim cuiva un motiv pentru care să zâmbească, măcar pentru o secundă. Deja știm că zâmbetul nu reflectă doar o stare de bine la nivel emoțional, ci are și beneficii asupra corpului nostru – când zâmbim, se activează neurotransmițătorii responsabili cu eliberarea de dopamină și serotonină. Mai mult, studiile arată că este benefic împotriva stresului și stimulează sistemul imunitar. Ba chiar și atunci când ne forțăm să zâmbim, spun tot studiile, creierul nostru tot reacționează și pune în funcțiune procesul eliberării neuropeptidelor. Nu spun că ar trebui să zâmbim forțat, ci doar accentuez cât de puternic este acest gest. În plus, sunt convinsă că beneficiile unui zâmbet le resimțim și atunci când vedem că am reușit să îl aducem pe buzele altei persoane. Este o senzație de neegalat, în schimbul căreia nu dorești nimic, să știi că o vorbă frumoasă sau un gest aparent nesemnificativ au schimbat starea altei persoane.
Zâmbetul este, de asemenea, o marcă socială importantă, mai ales pentru noi, cei născuți și crescuți în așa-numitele culturi ale zâmbetului. Este un semn de bunăvoință și de onestitate, accentuând, în cea mai mare parte, senzația de încredere. Faptul că există societăți în care zâmbetul nu este neapărat asociat cu o stare de siguranță îmi întărește convingerea că absolut tot ce ne înconjoară este un construct. O normă, un tipar. Unele sunt dăunătoare, altele reușesc să facă bine. În Rusia, India sau Argentina, o persoană care zâmbește este privită mai degrabă cu suspiciune. Iar în unele culturi asiatice, zâmbetul este perceput drept un gest frivol. Evident, așa cum spunea Hamlet, referindu-se la ucigașul tatălui său, „Acela poate să zâmbească și să fie un răufăcător”. Dar aș tinde să cred că ceea ce aduce un zâmbet este mai important decât temerile la gândul că poate în spatele lui se ascund alte intenții. Și mai cred că ceva din subconștientul nostru ne avertizează atunci când cel din fața noastră ne întoarce un zâmbet fals. Pe acela genuin îl simțim, îl percepem altfel.
Dintre multele reflecții inspiraționale ale legendarei poete Maya Angelou, îmi amintesc de cea în care spunea că „am învățat că pot să dăruiesc ceva pur și simplu făcând pe cineva să zâmbească”. Sunt convinsă că prin artă, prin teatru, acest dar al zâmbetului ajunge mult mai des la oameni decât ne-am imagina. Mi-e greu să cred că într-o sală de câteva sute de locuri, nu există măcar o persoană care să fi zâmbit la un spectacol sau care să fi fost atinsă cumva în bine de povestea de pe scenă. Acele zâmbete neprețuite, în întunericul sălii, pe care, dacă le-ar vedea, actorii și-ar da seama cât bine au dăruit.
