Atlantida prieteniei

Silvia Dumitrache

Atlantida apare pentru prima oară menționată în Dialogurile lui Platon. Acest teritoriu despre care teoriile încă oscilează între realitate și mit a generat zeci de ipoteze, căutări febrile și, nu în ultimul rând, numeroase reprezentări artistice. Ce este atât de fascinant în ideea acestui spațiu legendar, care a dus chiar la constituirea unei noi ramuri științifice, atlantologie? Probabil că atracția perfecțiunii, aspirația către ceva desăvârșit, impecabil, sublim. De aceea cred că adevărul, în cazul în care acesta ar arăta că Atlantida a fost pur și simplu inventată sau ușor adaptată pentru a se potrivi unor teorii ale sale, așa cum se speculează uneori, nu este dorit. Atlantida – sau ideea de Atlantida – trebuie să existe. Și poate nici nu trebuie găsită vreodată, în cazul în care ea chiar a existat și a fost înghițită de tumultul apelor, pentru a continua să trimită de acolo, din adâncurile misterioase și imprevizibile, atracția sa mesmerizantă. Atlantida trebuie să rămână pentru totdeauna tărâmul perfect, frumosul în căutarea căruia suntem cu toții. Se spune că în Atlantida era o civilizație înfloritoare.

Recent cineva m-a întrebat ce înseamnă pentru mine Atlantida. Și atunci am înțeles că Atlantida reprezintă pur și simplu acel ceva special, unic și irepetabil pentru fiecare dintre noi. Orice om are Atlantida lui, tendința către mai bine și mai frumos, un safe space pe care ne străduim să îl construim și la care să ne întoarcem când totul în jurul nostru se prăbușește. Iubire, stabilitate, armonie, frumos, pace, bucuria de a trăi din plin momentul – sunt toate atlantide pe care le descoperim sau nu în această viață sau pe care le vedem la un moment dat dispărând, scufundate de valurile schimbării.

Dacă mergem pe această direcție simbolistică, cred că una dintre cele mai frumoase atlantide spre care poți tinde este prietenia. Aristotel considera că prietenia este virtutea cea mai importantă în căutarea fericirii, iar cei care doresc binele prietenilor de dragul lor sunt prietenii adevărați, căci îi prețuiesc pentru ceea ce sunt ei, și nu pentru un alt scop. Din Antichitate până în prezent, ideea de prietenie a generat unele dintre cele mai frumoase, inventive și sensibile reprezentări în artă. Poate nu atât de spectaculos promovate sau apreciate, multe nu fac obiectul glamour-ului cu care obișnuim să învestim de obicei conceptul de iubire, dar cred că ar trebui să aspirăm la prietenie – aceea reală, profundă, cu sens, aceea în care crești și înveți să fii altruist, înțelegător, empatic – la fel cum visăm la happy-end-ul dintr-o relație amoroasă. Un prieten adevărat este la fel de important precum un partener de viață. Poate și mai important, în anumite cazuri – în limitele controlului pe care îl putem avea, un prieten real reprezintă o relație pe viață.

Anaïs Nin, celebră (și) pentru povestea tumultuoasă de dragoste cu Henry Miller, nota, în jurnalul său, probabil una dintre cele mai frumoase descrieri ale impactului pe care un prieten îl are în viața noastră: este cel care reușește, atunci când intră în viața noastră, să deschidă o lume despre existența căreia nici nu știam până atunci și care nici nu ar fi fost posibilă altfel. Gabriel García Márquez, cel care considera că prietenia este pentru el mai valoroasă decât un Nobel, recunoaște că inclusiv lucrarea sa esențială, Un veac de singurătate, a fost dusă la capăt datorită susținerii prietenilor apropiați, care, în timpul procesului scrierii – iar García Márquez era dintre cei care, atunci când intră în poveste nu mai pot reveni la viața „civilă” până nu îi dau formă și o oferă lumii – îl ajutau cu recomandări de lectură, cu informații despre diverse evenimente sau fapte istorice pe care Veacul său le-a cuprins. Montaigne nu ar fi devenit filozoful și gânditorul care a rămas în istorie pentru eseurile sale morale dacă nu ar fi exsitat acea uniune a sufletelor, cum o numea el, cu filozoful Étienne de la Boétie. Pentru Montaigne, un prieten este un suflet-pereche.

În istoria literaturii, cupluri celebre au traversat veacurile și modele și au fost regăsite mereu, reinterpretate și idealizate, de la Romeo și Julieta până la Anna Karenina și contele Vronsky, Jay Gatsby și Daisy Buchanan etc. Mi-ar plăcea să văd că în mentalul colectiv poveștile de prietenie ocupă un loc la fel de important. Amir și Hassan din bijuteria de roman al lui Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie (ecranizat în 2007 de Marc Forster și nominalizat la un Oscar), ar trebui să „facă istorie” pentru felul în care portretizează prietenia ca forma supremă de loialitate și de salvare, o lecție a iertării și a toleranței, a capacității de a depăși orice moment de lașitate și de trădare.

În teatru este și mai puțin reprezentată aceată temă. În Cloaca de Maria Goos, montată de Theodor-Cristian Popescu, destinele a patru prieteni sunt legate de întâmplări care le testează forța interioară și spiritul de loialitate. Nu, nu sunt suflete-pereche, cum visa Montaigne că trebuie să fie niște prieteni. Este o relație cu multe suișuri și coborâșuri, ce durează de peste 20 de ani și care ar putea să le schimbe viețile în mai bine, poate chiar să îi salveze. Dacă doar ar face acel mic, dar înspăimântător leap of faith. O Atlantida pierdută.