Maria-Gabriela CONSTANTIN
– Interviu cu Alexandru Dabija –
Unul dintre regizorii de referință ai teatrului românesc, Alexandru Dabija este iubit de actori pentru felul în care explorează împreună cu ei și se joacă în timpul repetițiilor, și foarte îndrăgit de public pentru propunerile teatrale gândite în tradiția teatrului popular, plin de vervă, de ritm, cu un umor robust, frust. Regizorul revine cu o piesă de Goldoni în teatrul în care a semnat montări memorabile – Taifun de Cao Yu, Scapino, Bughezul gentilom de Molière, ca să amintim doar câteva, după douăzeci de ani de la ultima sa montare aici, cu Înșir’te mărgărite. Am stat de vorbă despre spectacolul Bădăranii, despre inconsistență, corectitudine politică și farsă.
Reveniți după 20 de ani pe scena Teatrul Nottara cu o comedie de Goldoni. Cum se încadrează Bădăranii în rândul spectacolelor regizate în ultima vreme și al celor pe care le pregătiți?
Cred că se încadrează într-un mod absolut firesc. Bădăranii e un text apropiat de felul meu de a face teatru. Goldoni n-am lucrat foarte mult, deși e undeva pe felul meu de a fi, are multă comedie, invenție, farsă și într-un fel istoria teatrului înăuntru, fiindcă mă pasionează meseria pur și simplu independent de textul pe care îl fac. M-am apucat de Goldoni cu ocazia asta, pentru Nottara. Mă gândesc să fac o serie de spectacole Goldoni, două-trei, poate mai multe. E o serie pe care o încep acum, la Nottara. Următorul spectacol pe care îl plănuiesc este Slugă la doi stăpâni.
Montarea pe care o propuneți pe scena Teatrului Nottara, ca și Revizorul de la Teatrul Mic, are o puternică tentă caragialescă.
Pesemne că e o formă de atracție subterană, nu știu. Dar, într-adevăr, și montarea de acum, și Revizorul, de fapt textele pieselor au această caracteristică despre care vorbiți. După ce am lucrat destul de minuțios pe textul lui Goldoni, am descoperit, poate și datorită traducerilor, care sunt făcute chiar de Sică Alexandrescu că textele sună extrem de caragialesc. Sunt, de altfel, convins că și Caragiale a citit foarte atent teatrul lui Goldoni, fiindcă sunt foarte multe asemănări între universul goldonian și cel caragialesc, nu la nivel de cuvinte, ci ca tip de personaje și situații. Atât Gogol, cât și Goldoni și Caragiale se înscriu în felul meu de a vedea teatrul și lumea.
Spuneați într-un interviu că sunteți indignat de imposibilitatea de a face comedie din cauza incorectitudinii politice. Se mai poate glumi azi?
Se poate, dar cu crispări, de multe ori cu inima îndoită, adesea cu rezultate îndoielnice. Cui îi e frică de multe ori renunță. Cui nu îi e teamă exagerează și sare peste cal și iarăși nu e în ordine. Într-o privire mai de deasupra, într-adevăr, apetitul comic a scăzut enorm. Nu se mai face comedie. Se încearcă din greu compromiterea însăși a ideii de a râde de cineva sau de ceva. Situația din zilele noastre aduce cu poziția bisericii în Evul Mediu față de teatru. Cam același lucru se întâmplă azi, ca în Numele trandafirului, cu Sfântul Ciprian care a avut o poveste interesantă în biserica creștină. Nu se mai face comedie cum trebuie, pentru că lumea nu e relaxată și impostorii profită. E un profit enorm al nechemaților, al celor care vor pur și simplu să facă scandal. Reiterez ideea: nu se mai face comedie.
Credeți că prin comic avem o șansă a reumanizării sau dincolo de râs se află doar vidul?
Problemele cu care ne confruntăm sunt probleme ideologice, nu țin de structura comicului și nici filozofice nu sunt. Asistăm la încercarea de a i se interzice omului de a mai râde de altcineva. Imaginea mea de final este cea a farsei universale. Sau, în termeni filozofici, o atitudine gnostică vestită.
Cum arată bădăranul secolului XXI?
Cred că arată destul de neputincios, într-o altă formă de ridicol. Bădăranul secolului XXI se retrage din zona privată, din zona relațiilor cu femeile, cum e textul lui Goldoni, se retrage și din discuția de gen, în schimb este foarte aplicat în zona politică și are un uriaș succes în zona mitocăniei, nu neapărat politice, ci omenești.
Ați vorbit mult despre inconsistența gogoliană a omului modern. Poate oare umorul să contribuie la restabilirea sănătății interioare a omului?
Nu, dimpotrivă. Umorul nu are o funcție terapeutică, nici exorcizantă. E o zonă în care ființa nu cred că mai poate fi ajutată cumva. Finalul creatorilor, mă refer la Gogol acum, este întotdeauna trist. Un final trist al creatorului și al omului, al oricui se aventurează pe acest drum, al sfinților care s-au dus în zona asta.
Și totuși, umorul din Revizorul nu este atât de amar.
Revizorul nu este cea mai directă afirmație a lui Gogol despre inconsistență, e un spectacol de teatru. Dacă te gândești însă că deschide calea lui Beckett, e altceva. Nu poți decât să mormăi, să îngaimi niște cuvinte, dar despre funcția terapeutică a umorului nici nu poate fi vorba.
Ați urmărit să faceți spectacole deschise. Spuneați mai demult că n-ați monta O mie și una de nopți pentru că e o poveste capcană, un spațiu închis. Goldoni e foarte ofertant ca poveste, spațiul pe care l-ați conceput pentru această montare este, în schimb, foarte claustrat, povestea se joacă într-un fel de demisol. Cum se împacă dorința de a realiza spectacolul deschis cu ideea unui spațiu atât de zăvorât? E o metaforă a lumii contemporane?
Ne neapărat. Cred că constituie mai degrabă un fel de contrapunct pe care îl folosesc întotdeauna în relația pe care o au actorii cu sala. Spectacolele nu sunt chiar interactive, dar mare pare din spectacol nu este oferit ca un cinema, ci e cu adresare directă. Prin această soluție scenică încerc să implic cât mai mult publicul în spectacol. Spațiul clasic al scenei există ca o formă de închidere, claustrofobă câteodată – teatrul are și această dimensiune –, dar încerc să aplic deschiderea în cealaltă parte.
A textului.
A textului, a hazului, a umorului. Cum zicem noi, „cioace”, glume din orice, care nu fac decât să întărească această idee de farsă universală.
Acesta ar fi și mesajul cu care v-ați dori să plece spectatorii de la Bădăranii?
Îmi doresc să râdă și să plece binedispuși. Atacurile comice și nivelul comic pe care îl propun sunt cele ale teatrului popular.
De bună calitate.
Nu e vorba despre calitate, ci unde situăm acest gen de teatru. Teatru popular mai de cartier popular, nu neapărat de centrul unui târg sau al unui oraș. E o formulă de teatru. Cred că intelectualizarea merge mână în mână cu corectitudinea politică, cu supravegherea ideologică, în general cu impostura și se asociază perfect cu lipsa meșteșugului și cu tot ce a adus modernismul de fapt, în care orice formă de amatorism este recunoscută ca fiind artă, meserie. Astfel, nimeni nu se mai pricepe la absolut nimic. Trăim într-o Cântarea României generalizată în care toată lumea e artistă.
