Maria-Gabriela CONSTANTIN
E important să vezi partea de umor în cele mai dramatice situații, să te minunezi și să nu încetezi să crești ca ființă, crede talentata actriță Ada Navrot cu care am stat de vorbă despre roluri, dăruire, despre căutări și curajul propriului adevăr, în pauza dintre repetițiile la spectacolul Ultima oră care are premiera pe 8 octombrie, la începutul acestei stagiuni.
Cum te-ai descrie în trei cuvinte?
Curajoasă, cinstită și adaptabilă. E greu să vorbești despre calități pentru că, uneori, calitățile pot fi defecte. Omul este o structură complicată și, din fericire pentru meseria noastră, funcționăm pe mai pe multe coordonate. Încerc să am „o singură haină în dulap” , cum zicea un mistic, dar nu îmi reușește întotdeauna.
Se împlinesc anul acesta 25 de ani de când ești în trupa Teatrului Nottara. Spune-mi trei roluri care ți-au fost dragi.
Nu e ușor să alegi trei roluri dintr-o experiență de viață… Nu se știe cum, de Pirandello în regia lui Bocsárdi László, în care jucam rolul Ginevei. Mai recent, sigur, ultimul spectacol, Ultima oră de Mihail Sebastian, care mi se pare o mare încercare, dar poate vom vorbi mai târziu; Familie de artiști de K. Koetzer și A. Arias în regia lui Alexandru Hausvater, nu atât personajul pe care l-am interpretat, cât atmosfera spectacolului și faptul că s-a jucat puțin. A avut doar cinci reprezentații, rămânând cumva suspendat în mine, neconsumat, ca energie… Acum îmi dau seama că am pomenit aceste spectacole dintre multe altele, fie deoarece m-au marcat afectiv, fie pentru că nu au avut o desfășurare normală, cum a fost Familia de artiști. Rolurile, spectacolele sunt ca oamenii, își au destinul lor: unele trăiesc mult, altele puțin, dar lasă urme mai adânci, pe altele pur și simplu le uiți; unele colaborări se închid… altele sunt pe viață.
Ai jucat în spectacole montate de regizori importanți – Andrei Șerban, Bocsárdi László, Tompa Gábor, Alexandru Dabija, Felix Alexa, Mihai Măniuțiu, Alexandru Mâzgăreanu, Vlad Massaci. Din care colaborare simți că ai învățat cel mai mult?
Am învățat foarte mult din toate proiectele. Într-o vreme lucram mai puțin, dar cu regizori mari ceea ce a fost hotărâtor, pentru că fiecare din ei a văzut altceva în mine. Domnul Bocsárdi și Felix Alexa de pildă au văzut femeia fatală, brunetă, Alexandru Dabija pe cel al personajului fără vârstă; jucam vrăjitoarea din Înșir’-te mărgărite, o bătrână, care nu era totuși bătrână, ci vrăjitoare – mamă, care pierde un copil; Alexandru Hausvater a activat arhetipul împărătesei, al femeii care conduce. Un rol principal te provoacă să fii mai responsabil, mai atent, mai corect. Îți cere să te desparți de trecut și să propui un prezent. Rolul din Împărăteasa Chinei de Ruth Wolff a implicat un proces profund de transformare interioară și este, cred, unic în cariera mea de până acum. O altă colaborare extraordinară am avut cu regizorii ruși invitați în cadrul Laboratorului de Teatru DENS. Veneau foarte pregătiți la repetiții și aveau o abordare diferită a relației cu obiectul, precum și a situației scenice în general.
Ai avut un rol de compoziție și în Noul locatar în regia lui Tompa Gábor, portăreasa, care a fost un alt emploi față de ce jucai. Interpretarea ta din spectacol a fost apreciată.
Da. Spectacolul fost absolut deosebit și îi mulțumesc domnului Tompa Gábor că m-a ales pe mine în acest rol. Citesc uneori critică. În unele cazuri, punctele de vedere critice sunt utile. Alteori, te pot debusola. În ultimii ani sunt în jurul meu câțiva oameni care contează pentru mine și a căror părere o ascult. Nu sunt o persoană publică, n-aș avea nici FB dacă n-aș fi, totuși, o persoană oarecum publică…. Mi se pare că pierzi energie când trăiești în exterior, în vitrină. Mulți trăiesc cu naturalețe în mediul virtual. Nu este cazul meu. Mă consider un om obișnuit. Ca să îl parafrazez pe Flaubert care, saturat de vâlva din jurul expresiei „Madame Bovary, c’est moi!”, a zis „sunt cel mai banal om și duc o viață obișnuită”. Cam asta mi se întâmplă și mie. Pe scenă sunt altcineva. Iar la teatru lumea vine să vadă personajele, povestea.
Ești o femeie puternică, impetuoasă, menită să joace roluri dramatice. Cu toate astea ai jucat mai mult comedii.
Am intrat, într-adevăr, pe roluri de comedie, pe femei de vârstă; am interpretat-o pe Fiokla Ivanovna în Căsătoria lui Gogol la 24 de ani. Dar au fost și spectacole de dramă, iar de ceva timp joc în tot mai multe spectacole în care comedia si drama se împletesc. Îmi plac mult rolurile în care pot să pun în ghilimele anumite defecte. Sunt o mare observatoare a străzii și anonimatul mă ajută mult, pentru că pe stradă vezi tipologii, întâmplări teatrale. Strada, viața, oamenii ne hrănesc rolurile, dar apoi actorul trebuie să propună, să imagineze o lume, să o viseze, s-o simtă. Am observat în ultima vreme că unele roluri care sunt foarte departe de ceea ce sunt îmi dau posibilitatea să asimilez prin ele…. ca să dau un exemplu, în tinerețe pot spune că am fost un om violent. Credeam încă din copilărie și din cum a fost societatea în anii în care m-am format, inclusiv școala, că violența este calea de comunicare.
Noi în socialism am crescut oricum într-o societate mai violentă.
Sigur. Și nu e nimic de ascuns. Cu timpul, am învățat că nu este așa, dimpotrivă. Azi îmi este greu să accesez aceste zone de violență, dar a trebuit să o fac și a fost un drum terapeutic. Reușesc azi să aduc personajelor puternice multă căldură, feminitate, iubire, mult din ceea ce sunt acum.
Ai jucat și roluri de bărbat, ai fost Kent în Regele Lear, montat de Andrei Șerban la Teatrul Bulandra.
A fost o mare șansă și îi mulțumesc domnului Șerban pentru asta. Noi ne-am cunoscut la Trilogia antică montată la TNB pe când eram încă elevă, și faptul că m-a distribuit din nou a fost pentru mine o mare bucurie.
Ai avut o carieră lină?
A fost o carieră lungă (râde). În ultima vreme am roluri mai mari, în mai multe teatre, ceea ce mă îndeamnă să cred că lumea e mulțumită de mine. Să spunem că sunt o actriță serioasă și de încredere, dar, fără supărare și fără să acuz pe cineva, nu cred că s-a pus accentul pe mine. Dan Tudor de exemplu a crezut mult în mine și m-a distribuit mult în ultimii ani și în teatrul de stat, și în cel privat. Continui să particip la casting-uri, interpretez și roluri refuzate de alte actrițe și nu am nicio problemă cu asta. Fac parte dintr-o echipă. În general, am muncit mult si m-am luptat pentru aproape tot ceea ce am făcut. Nu am cunoscut altă cale. Evident, de multe ori am avut noroc, dar după aceea a trebuit să muncesc, să lupt, să rezolv, să negociez. De la o vreme, de când m-am liniștit interior, toate se așază în jur și nu mai e nevoie să mă lupt pentru nimic. Mai am câteodată impulsul de a mă lupta și atunci greșesc. Dar ani în urmă în care am luptat, aveam dreptate. De unde deduc că m-am schimbat foarte mult.
Ai făcut și regie…
Da, în tinerețe. A fost o căutare, pentru că nu prea aveam gen. Era o perioadă în care genurile se schimbaseră foarte mult, emploi-ul, și nu prea aveam ce să joc sau trebuia să vină cineva să monteze special pentru mine. Or, într-o instituție lucrurile nu se petrec așa. Propunerile vin din mai multe locuri. Că ești distribuit este una, pentru că este nevoie de tine, dar altminteri jucam pe atunci destul de puțin, și doar în câteva spectacole… și atunci am făcut și regie. Mă contrariau anumite relații, structuri afective. Aveam niște teme pe care voiam să le cercetez, cum a fost Hedda Gabbler.
Într-un interviu din 2017 spuneai că teatrul este pentru tine un vehicul de a te cunoaște mai bine. Care este cel mai mare dar pe care ți l-a dat teatrul?
Curajul de a recunoaște. Am acum curajul să fiu mult mai sinceră în actul artistic. Ani buni am fost speriată că jucam ceea ce sunt. Apoi, într-un mod aproape paranormal, rolurile au început să vină în continuarea nevoii mele de a asimila și de a-mi debloca niște resurse interioare pe care, poate din neputință, dar mai ales din teamă, nu le foloseam. În general, nu accesăm anumite zone pentru că nu știm ce balaur, ce zână vor ieși la iveală… fiindcă și zânele au conuri de umbră… De la un timp constat că rolurile mă întregesc, că îmi oferă ceva ce poate am lăsat deoparte, ce pot folosi și am curajul să folosesc acum…. Eu le împrumut din căldura mea, din viața mea, din experiența mea personală – cum e în spectacolul Cumetrele de Michel Tremblay relația cu copiii, unde am găsit curajul să mă folosesc de propriile defecte, în așa fel încât publicul să râdă. Sunt o ființă care vede umorul în cele mai dramatice situații, chiar și într-un deces, într-o înmormântare. De multe ori, în dramă, punctul acesta de vedere naiv creează comicul, cum ar fi în Iubirea la oameni. E un text teribil de dur, despre o femeie abuzată, care își omoară soțul… o dramă absolută. La un moment-dat, femeia e prinsă, își recunoaște vinovăția și, ca să nu meargă la pușcărie, îi spune celuilalt bărbat, cu care se iubea de o viață: hai să o luăm de la capăt! Hai să ne căsătorim! Hai să facem copii! Și lumea râdea… Drama ajunge să fie atât de apăsătoare, încât te aperi prin râs.
Există roluri pe care nu le-ai jucat și pe care ți-ai dori să le joci?
Nu. Poate doar regretul că am accesat relativ târziu rolurile de femeie, în adevăratul sens al cuvântului, după vârsta de 40 de ani. M-aș fi bucurat să îl interpretez la 30 de ani, dar nu eram pregătită lăuntric. Ce mă bucură însă este că continui să joc roluri de personaje feminine cu 10 ani mai tinere ca mine, dar și am și roluri de femei cu 10 ani mai vârstnice. Ce poți să îți dorești mai mult, ca actriță, decât să te joci cu timpul?
Ce preferi, dramaturgia clasică sau cea contemporană?
Prefer ce mi se dă. Am jucat în multe texte contemporane, Cehov am jucat doar în Institut…de fapt și în Platonov, în regia lui Vlad Massaci, în 2008, un rol mai mic. Shakespeare am jucat doar în montarea lui Andrei Șerban, și era rolul unui bărbat… Pentru teatru clasic erau actrițe mult mai potrivite ca mine și eram foarte conștientă de asta. Când mă duceam la un casting, mă întrebam: ce aș putea să joc? Pe undeva intuiam cam ce aș putea interpreta, dar nu-mi dădea nimeni. Nu arătam precum o eroină, Cleopatra să zicem. La 30 de ani nu mi-ar fi dat nimeni să joc rolul ei și, cum spuneam, nici n-aș fi fost pregătită, iar 10 ani mai târziu era prea târziu. N-are rost să cauți acolo unde nu ai ce găsi. Sunt un om realist și cred că totul s-a întâmplat bine. Anii în care am jucat mai puțin am născut copii, i-am crescut, și nu-mi pare rău deloc. Însă, repet, am muncit mult cu mine, luptându-mă cu mine, cu ceilalți și recunosc că am avut șansa să am niște maeștri foarte puternici. Pentru că eu funcționez pe principiul: „nu există nu se poate. Trebuie să fie o cale.” Cu anii, am învățat să mă iubesc și să fiu mai blândă cu mine. Sunt perfecționistă și a trebuit să învăț să iau lucrurile și așa cum vin.
Ai avut acest model în familie?
S-ar putea să fie genetic. Fac parte dintr-o familie de oameni puternici, luptători, foarte mulți au avut posturi de conducere. Poate că a fost și o presiune, pe care nu o conștientizam, de a fi cea mai bună. Un individualism acut. Fiecare se descurca singur și am învățat greu să cer ajutor. Erau mulți care spuneau „nu” și efortul era pe măsură… sigur, după o vreme devine obositor. Fiecare om este suma experiențelor personale, a geneticii, a societății… dar, repet, am avut maeștri puternici care m-au forțat și să plec din Nottara când nu mă mai înțelegeam cu câte un manager sau nu mai jucam și nu aveam nicio șansă să iau niște roluri decente sau puternice. Mergeam să joc unde mă chemau. Și poate nu m-aș fi dus dacă aș fi fost confortabilă în Teatrul Nottara.
Dar poate că n-aveai nevoie de confort tocmai ca să îți găsești propriul adevăr, de care vorbeai.
Asta cred și eu. Pentru un artist, un creator, confortul înseamnă moarte. Poate alții vor bani, vor să fie iubiți, alții să fie veșnic tineri, veșnic frumoși… Eu am vrut să știu cine sunt.
Și ți-ai găsit răspunsurile?
O, da, foarte multe. Le-am găsit și pe cele privitoare la ce voi face mai departe, pentru că ani de zile m-am temut că dacă găsi răspunsuri întrebărilor care mă preocupau, voi fi nevoită să mă las de teatru.
Într-o vreme chiar ai vrut să te lași de actorie. Cum ai depășit momentul?
Nu mai țin minte.Cred că, blocându-mă puțin aici, la Nottara am fost invitată să lucrez în altă parte și, neputând să zic „nu” persoanei care mă chemase,- pot să spun că e vorba de domnul Hausvater, cu care lucrasem la Familie de artiști – m-am dus, și bine am făcut.
Povestește-mi puțin despre experiența ta în film.
Am jucat în România, dar și la Paris în tinerețe, în filme franțuzești cum ar fi Code inconnu al lui Michael Haneke. Am jucat în multe scurtmetraje, unele premiate internațional. Anul acesta am jucat într-un film olandez, la anul am contract pentru un film românesc de lungmetraj. Mi-am schimbat mult și stilul artistic. Am descoperit că deși eram curajoasă, nu aveam destulă încredere în mine. Mă temeam să mă arăt vulnerabilă. În film lucrezi cu alte mijloace, ori eu ani de zile am folosit mijloacele teatrale, care te îmbracă, te protejează. După maternitate, m-am apropiat mai mult de ceea ce sunt, de adevărul meu și am ajuns la un dramatism, un tragism, pe care înainte nu le aveam. Acum am mai multă siguranță și pot fi mai simplă, mai umană, inclusiv în teatru. Nu mă mai tem de cine sunt și nu mă tem să dăruiesc.
În urmă cu câteva zile ai primit la cea de a opta ediție a Festivalului de Teatru Independent COMIC 7B Premiul pentru cea mai bună actriță în rolul Soniei din Respiro – Vacanță pe acoperiș. Spune-mi câteva cuvinte despre acest proiect
Am reintrat după atâția ani în teatrul independent din nevoia de a aborda teme speciale, intime, fragile, care necesită un timp lung de dezvoltare, pentru care nu-ți ajung trei săptămâni – o lună, două de repetiții, cât s-ar putea lucra într-o instituție de stat. Spectacolul Respiro este o adaptare după Stela Giurgeanu, în regia Corinei Dragomir, cu care sunt la a doua colaborare, și sper să mai avem și altele. Este o comedie, dar atinge o temă foarte gravă: abuzul în familie. Bucuria noastră este că s-a jucat în trei festivaluri, iar la ultimul, la Comic 7B, Corina a luat premiul de regie, eu premiu de interpretare (cel mai bun rol feminin), iar Cătălina Nichitin a primit premiul juriului. Fiind un spectacol independent, recunoașterea ne dă speranța că poveștile spuse din suflet și pe tematică actuală au o piață și oamenii se regăsesc și învață din ele.
Cea mai recentă producție în care joci este piesa Ultima oră de Mihail Sebastian în regia lui Erwin Șimșensohn.
Da. Îi mulțumesc foarte mult lui Erwin pentru încrederea acordată, e un parteneriat extraordinar de plăcut și o mare bucurie, mă refer la lucrul în sine de creare a acestui spectacol și sper ca această bucurie de la repetiții să se simtă și transmită și publicului.
Piesa a fost montată prima oară la Nottara în stagiunea 1974/75, iar rolul pe care îl interpretezi era jucat de George Constantin. În montarea de acum regizorul practic a regândit rolul pentru tine: ești doamna Bucșan. Cum te simți în acest rol?
Acum bine, dar la început mi-a fost extrem de frică. Am avut atunci un vis… visez mult și pentru mine visul este calea regală către subconștient. Visele îmi vin în ajutor și ca atenționare în situații mai delicate, mai volatile. Cum spuneam, am avut un vis în care George Constantin îmi săruta mâna. Visul a creat o liniște în mine și când mi s-a propus rolul lui Bucșan, singura mea reticență a fost aceea că în anii 1930 nu existau industriașe. În zilele noastre le găsim în industria modei, în industria ușoară, însă mai greu găsești femeie de afaceri în oțelărie sau finanțe.
Dar și în Mitică Popescu de Camil Petrescu joci o directoare, iar piesa e interbelică.
Da, într-adevăr. E singura de altfel, directoare de bancă, dar ea este văduva unui industriaș și nici nu se descurcă prea bine. Banca ei este în faliment.
Ce aduce nou această montare și care este actualitatea ei?
Actualitatea textului este limpede și la nivel internațional. Noi, venind din comunism am înțeles foarte greu ce înseamnă capitalismul, însă după 34 de ani cred că oamenii au mai priceput ce înseamnă capital… Spectacolul aduce multă prospețime și adevăr în relații, și aici e mare, după părerea mea, Mihail Sebastian: raporturile dintre oameni descrise de el sunt la fel de valabile și azi ca atunci când a scris piesa. Este un teatru de idei și un punct de vedere regizoral clasic. Deși avem o Doamna Bucșan și nu un Domn, ce vedem pe scenă este un om care vrea să își apere numele și averea și pentru asta nu precupețește niciun efort. Un om pentru care cuvântul „imposibil” nu există. De fapt, cred că nu mai contează genul persoanei, ci la ce modalități recurge acea ființă pentru a se proteja.
Care au fost provocările aceste montări?
În afara întrebărilor pe care și le pune un actor în singurătate privitoare la rol, nu au fost. Erwin a fost minunat și m-a condus de la început cu o mână fermă, dar blândă. Orice dubiu, neîncredere, conflict interior s-au oprit în fașă. Așa că ne îndreptăm spre un spectacol interesant, cald, viu. Se vor găsi probabil și spectatori care vor spune: n-am putut să trec de această barieră. Bucșan e bărbat și punct. Însă Erwin a propus niște lucruri în care cred, și sper că problema de gen va fi depășită. Spectacolul nostru mi se pare extrem de viu, o cavalcadă de evenimente, care se succed cu rapiditate demnă de un film aproape polițist, și sunt convinsă că va avea succes la public.
