Silvia Dumitrache
Joël Pommerat este un dramaturg destul de bine cunoscut de iubitorii de teatru în special prin piesa „Reunificarea celor două Corei”, montată la noi în țară în câteva rânduri. Este un artist cu o formulă specială de a-și crea universul artistic. Și-a fondat în 1990 propria companie de teatru, „Louis Brouillard”, și montează doar propriile texte, care sunt o întâlnire între viziunea sa unică și invitația către spectatori de a contribui la dezvoltarea poveștii. Teatrul său inspiră la autoreflecție și oferă portițe către noi interpretări și înțelesuri.
L-am redescoperit recent printr-o altă fațetă a sa, de autor de piese pentru publicul tânăr, un segment ce încă își așteaptă o evoluție mai consistentă în teatrul românesc. La Editura Timpul am găsit un volum îngrijit de Oltița Cîntec, ce cuprinde trei piese de teatru dedicate tinerilor, mici bijuterii ce ar merita puse în scenă și la noi mai mult. Sunt recontextualizări/reinterpretări după trei dintre cele mai faimoase povești ale copilăriei noastre – Cenușăreasa(traducere de Georgeta Cristian), Scufița Roșie (traducere de Mihaela Michailov și adaptată pentru scenă la Teatrul Gong, de Diego Aramburo) și Pinocchio (traducere de Ioana Moldovan).
În Cenușăreasa există câteva recalibrări de direcție ce merită subliniate: accentul este pus pe felul în care moartea unui părinte afectează dezvoltarea unui adolescent. Cenușăreasa, care apare denumită „Fata foarte tânără”, răspunde la trauma pierderii mamei concentrându-se pe ceea ce aceasta îi spusese pe patul de moarte, anume să se gândească la ea de câte ori îi va fi greu, iar atunci când îi apare în gânduri, să o facă mereu cu zâmbetul pe buze. Fata însă a înțeles că trebuie să se gândească în orice clipă din viață la mama ei, pentru ca aceasta să nu moară cu adevărat, atâta vreme cât există în gândurile ei, mama ei va „râmâne în viață, într-un loc secret invizibil, stăpânit de păsări”. În casa mamei vitrege, o vedem pe Fata foarte tânără cum practic încearcă să se pedepsească atunci când gândurile îi fug la altceva, și nu la mama ei. De aceea acceptă și chiar cere să îndeplinească muncile cele mai grele, să trăiască șters și fără nicio bucurie. Trauma pierderii mamei o face să se închidă în ea, reușind să rupă lanțul toxic al gândurilor abia când îl întâlnește pe prinț, care trecea printr-o traumă similară, căruia nu i se spusese că mama lui a murit, ci că este plecată, de zece ani așteptând un telefon de la ea. Întâlnirea celor doi are darul de a-i vindeca, de a-i ajuta să se împace cu realitatea. În versiunea lui Pommerat, nu mai există personaje în alb și negru, mama și surorile vitrege nu mai sunt niște monștri fără inimă, ci, la rândul lor, persoane nesigure, vulnerabile, rănite de lipsa de afecțiune. Iar pe zâna cea bună, care dă la început mereu greș în vrăjile sale, aș vedea-o, de fapt, ca pe vocea interioară a Fetei, care reușește să înțeleagă, în final, adevăratele spuse ale mamei sale: să ia ce este bun și frumos din amintirea ei și să privească cu încredere în față. Fata și prințul nu rămân împreună, dar legătura lor de prietenie va dăinui până la finalul vieții lor, amintindu-și cât de importantă a fost înâlnirea lor – și iată cum Cenușăreasa lui Pommerat își găsește, totuși, finalul fericit.
Scrisă ca un poem în proză, Scufița Roșie este dedicată de Pommerat fiicei sale, Agathe, căreia, atunci când era copil, îi spunea să nu facă zgomot atunci când lucrează el. Fetița se plictisea, la fel cum lipsită de chef era să asiste la repetițiile tatălui ei. Lui Pommerat i-a venit astfel ideea să rescrie povestea Scufiței Roșii, gândindu-se că Agathe se va regăsi în ea. Scufița Roșie face trimitere și la povestea pe care o auzea de la mama lui, care, când era copil, trebuia să străbată aproape nouă kilometri în fiecare zi, pe un câmp pustiu, pentru a merge la școală. O bucată de viață care i-a influențat apoi, consideră Pommerat, dezvoltarea caracterului și alegerile făcute. O poveste pe care dramaturgul o consideră a fi și a lui. Pommerat imprimă în versiunea sa un suspans noir în derularea acțiunii și o fină poezie a descrierii inocenței fetei. Textul dramaturgului scoate în evidență câteva teme extrem de actuale și, de fapt, etern valabile pentru dinamica părinte-copil: dorința copilului de a fi considerat matur, la o vârstă când încă nu este capabil să detecteze toate pericolele din jurul său, neputința mamei și acceptarea acestei neputințe în fața acțiunilor fetei – este etapa prin care trece orice părinte care trebuie să își lase copilul să iasă în lume, înțelegând că nu îl poate proteja la nesfârșit; și, poate cel mai important, un aspect atât de dureros de actual: lipsa timpului, de care ne plângem cu toții. Scufița Roșie a lui Pommerat este și un subtil semnal de alarmă ce îi vizează pe părinții care, clamând lipsa timpului, riscă să îi îndepărteze pe copii: „Mama ei zicea mereu: îmi lipsește timpul/. Îmi lipsește timpul./ Nu am timp să mă joc cu tine./ Într-o zi, fetița a vrut să-i facă un cadou folositor mamei ei/ să-i ofere timp/ I-a spus: uite, îți dau timp, mamă/ dar mama ei nici măcar nu și-a dat seama ce cadou i-a făcut/ fetița ei și totul a rămas ca înainte și nimic nu s-a schimbat.”
Un alt soi de naivitate potențează Pommerat în Pinocchio, urmând linia poveștii originale a lui Collodi și accentuând niște puncte nevralgice din lumea de azi: tentația de a alege ceea ce aparent este calea cea mai ușoară, tedința multor copii de a lua ca de la sine înțeles confortul oferit de părinți etc. Pinocchio este băiețelul răsfățat, care admite că nu vrea să muncească niciodată, nu vrea să meargă la școală, pentru că tot ce îl interesează este distracția. Nici atunci când pare că a ieșit din pericolul pierderii de sine nu este ferit de alte tentații care amenință să îi distrugă iar viața. Pommerat aduce în modernitate această poveste celebră și îi potențează toate nuanțele complexe ale mesajului conținut: necesitatea de a fi mereu conștient că trebuie să lucrezi la propriul sine, să îl dezvolți și să îi permiți să evolueze, acceptarea faptului că pe drum mereu vor apărea tentații și pericole și că uneori nu ai cum să eviți nedreptățile și suferința pentru a învăța ce înseamnă iubirea și recunoștința.
Fără a schimba firul narativ principal, Pommerat conferă acestor povești o dimensiune a introspecției, o turnură către devenirea de sine, făcându-le să rezoneze mai mult cu sensibilitatea contemporană. Și reușește asta nu prin demitizare, ci printr-o ancorare mai puternică în realitate. În viziunea sa, pare că personajele coboară în viață. Ar putea fi oricare dintre prietenii tăi, inclusiv tu. Nu mai sunt neapărat eroi într-o lume fantastică și intangibilă. Magia încă există, dar ea vine tot din interior, din sinele care trebuie să treacă prin niște încercări și tribulații pentru a ieși la suprafață și a înțelege că stă în puterea noastră să ne schimbăm miraculos viețile. Și uneori e nevoie doar de o modificare de perspectivă asupra evenimentelor și oamenilor din viața noastră. Iar happy-end-ul poate să însemne cu totul altceva decât clasicul „un el și o ea au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Adevăratul happy-end înseamnă împăcarea cu tine, acceptarea umbrei din tine și strădania permanentă de a ieși la lumină.
