Vlaicu Vodă

Cuvânt-înainte

de Ionuţ Mircea Marcu

În deschiderea seriei aniversare dedicate Centenarului Marii Uniri de la 1918 şi al Războiului pentru Întregirea Neamului, Ionuţ Mircea Marcu, doctorand al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti, va aborda problematica diferenţei dintre adevărul istoric şi cel ficţional.

O coproducţie: Teatrul Nottara, UNATC I.L. Caragiale și Asociația „Opera Prima”

Cu o acțiune plasată la finalul secolului al XIV-lea, drama istorică Vlaicu Vodă de Alexandru Davila (1902) are în centru figura domnitorului Țării Românești, în lupta sa pentru independență, zădărnicită de uneltirile venite chiar din mijlocul familiei. După victoria împotriva rigăi Ungariei, Ludovic de Anjou, zădărnicită printr-o uneltire a Doamnei Clara, mama vitregă a lui Vlaicu (Vladislav IV Basarab), acesta se vede silit să se retragă la Curtea de Argeș și să își lase ca ostateci la Gomneh sora şi cumnatul. Nemaiavând libertate totală de mișcare, Vlaicu Vodă încearcă să realizeze alianțe care să îi confere putere, astfel că vrea să o căsătorească pe Anca, sora sa, cu craiul sârb Simion Stareț. Doamna Clara, sprijinită de baronul Kaliany, ambii dorind să transforme Țara Românească într-un principat vasal regelui maghiar, îi întoarce pe boieri împotriva lui Vlaicu, și chiar pe Mircea Basarab, pe care îl încurajează să se căsătorească cu Anca. În ajutorul său vine Român Gruie, care îi fusese întotdeauna credincios, dar care este ucis de Mircea Basarab, acesta înțelegând în final că fusese doar o unealtă în mâinile dușmanilor lui Vlaicu Vodă. Este momentul când  își asumă rolul de apărător al acestuia, așa cum fusese până atunci Român Gruie.  Un erou tragic în vremuri tulburi, Vlaicu Vodă reflectă destinul poporului român, nevoit să rabde, să se lupte mereu împotriva vitregiilor sorții, să știe când să acționeze cu prudență și când să atace fără milă.

„Unica dramă a lui Davila, Vlaicu-Vodă, […] e o capodoperă. Ea analizează scenic și cu o maturitate tehnică desăvârșită arta de guvernare a unui domn. Eroul nu este numai un om de voință și un fin diplomat, ci și un voievod român, pus adică în niște condițiuni politice tragice, în care e nevoie de stimulație și, mai ales, de răbdare și de înfrânare a mândriei.”

G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941

„Alexandru Davila și-a scris poemul istoric cu meșteșugul unui adevărat om de teatru, după regulile clasice ale dramaturgiei eroico-romantice. […] E uimitoare această siguranță a spiritului și a mâinii, la un om care n-a scris decât o singură piesă.”

Victor Eftimiu, în Oameni de teatru, Editura Meridiane, București, 1965