Trilogia Moldovei

Trilogia Moldovei

după Barbu Ștefănescu Delavrancea

Regia: Alexandru Mâzgăreanu
Muzica: Alexandru Suciu
Scenografia: Alexandra Mâzgăreanu
Adaptarea: Adrian Nicolae

Distribuția:
Ion Chelaru
Bogdan Costea
Alexandru Suciu
Vlad Bălan
Cosmin Pană
Ştefan Pavel
Sorina Ştefănescu
Theodora Sandu
Şerban Gomoi
Flavius Călin

Durata:

O coproducţie: Teatrul Nottara, UNATC I.L. Caragiale și Asociația „Opera Prima”

Trilogia Moldovei de Barbu Ștefănescu Delavrancea este formată din trei piese de teatru, Apus de soare (1909), Viforul (1910) și Luceafărul (1910), care reînvie istoria Moldovei din prima jumătate a secolului al XVI-lea prin figurile domnitorilor Ştefan cel Mare, Ştefăniţă  şi Petru Rareş. Sursele sale de inspirație sunt Letopisețul Țării Moldovei de Grigore Ureche și O samă de cuvinte de Ion Neculce, dar și documente publicate de Bogdan Petriceicu Hașdeu în Arhiva istorică a României. În Apus de soare sunt urmărite clipele din urmă ale vieţii şi domniei lui Ştefan, când acesta este încercat de boală și tulburat de îndoieli, și când cere, în tradiția creștină, izbăvirea și iertarea, dar nu pregetă să fie ferm în continuare în deciziile sale ce privesc viitorul Moldovei. În contrast cu figura grandioasă a lui Ștefan cel Mare, imaginea lui Ștefăniță din Viforul este cea a unui domnitor despotic, meschin, care încearcă în zadar să lupte cu amintirea legendară a bunicului său, Ștefan cel Mare. Un antierou, Ștefăniță întruchipează toate defectele unui conducător – egoismul, cruzimea, micimea, violența, având parte de o moarte la fel de violentă ca urgia pe care a lăsat-o în urmă. În Luceafărul, ultima piesă din trilogie, este înfățișată figura luminoasă a lui Petru Rareș, adevăratul continuator al lui Ștefan cel Mare. Întors la curtea Moldovei după 22 de ani de pribegie, Petru Rareș trebuie să îi convingă pe toți că este fiul lui Ștefan cel Mare. Deși figură luminoasă, nici Petru Rareș nu reușește să reziste intrigilor de la curte și conflictului ireconciliabil între politica sa ce viza independența țării și interesele boierimii.

 

„Încercând să ne imaginăm un singur spectacol, în care cele trei părți – Apus de soare, Viforul și Luceafărul – sunt reprezentate ca acte ale unei singure drame a națiunii, aflăm adevărata grandoare a gradării tensionale, politice, pe care Delavrancea o imprimă acestei dezbateri a ideii de patriotism. Apus de soare va fi actul constituirii conștiinței naționale, a așezării unui stat și a unui popor în matca propriei dimensiuni istorice. […] Viforul va ilustra impasul și degringolada unei cârmuiri debusolate, ce așază idealul individual înaintea idealului obștei, a țării, amenințându-i temeliile. […] Luceafărul ne propune, ca o apoteoză în ideea de împlinire a cauzei naționale, cuprinderea sub același scut a tuturor celor de-un sânge și de-o limbă din cele trei împărății care-i desparte abuziv.

Delavrancea nu s-a abătut de la canoanele tradiției. Politicul este continuu dublat de istorie în întreaga sa trilogie care, prin rezonanța ideilor pe care le vehiculează, a rămas și va rămâne mereu de o stringentă actualitate pentru publicul românesc.”

Constantin Cubleșan, Opera literară a lui Delavrancea, Editura Minerva, București, 1982

 

„Delavrancea e, într-adevăr, nu numai romantic, ci și realist. Acest dublu aspect sub care apare își găsește explicația și în înrâurirea epocii în care a trăit – epocă de tranziție – și în personalitatea sa, înzestrată cu aptitudini de diversificare.”

Ovid Densușianu, Barbu Delavrancea, într-un discurs ținut pe 31 mai 1919

30 Noiembrie 2017, ora 19:30, Sala George Constantin

Arhivă articole