Trei surori

Coproducție Teatrul Nottara București cu Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad

Stagiunea 2019-2020

Sala George Constantin

Prima reprezentație: 10 septembrie 2019 (Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad)

                                            12 septembrie 2019 (Teatrul Nottara București)

Trei surori, după A.P. Cehov

Traducerea: Raluca Rădulescu

Regia: Semion Serzin

Muzica: Evgheni Serzin

Distribuția:

Andrei Sergheevici Prozorov – Andrei Elek

Natalia Ivanovna – Alexandra Murăruș

Olga – Mihaela Subțirică

Mașa – Iulia Verdeș

Irina – Roxana Sabău / Sorina Ștefănescu

Nikolai Lvovici Tuzenbah – Filip Ristovski

Fiodor Ilici Kulâghin – Angela Petrean Varjasi

Alexandr Ignatievici Verșânin – Robert Pavicsits

Vasili Vasilievici Solionâi – Alex Popa

Ivan Romanovici Cebutâkin – Bogdan Costea

Anfisa – Crenguța Hariton

Regia tehnică: Laura Libiu

Spectacol produs în cadrul celei de-a III-a ediții a Laboratorului de Teatru DENS organizat de Teatrul Nottara

Trei surori, o poveste care a început la Ialta

Singura piesă din marea tetralogie a lui A.P. Cehov, pe care autorul și-a intitulat-o „dramă”, este Trei surori. Era anul 1900, Cehov se afla la Ialta, acolo unde tuberculoza îi impusese să se retragă. În acest exil care l-a făcut să sufere, pentru că era departe de toți cei dragi, a locuit la început într-o casă aflată undeva pe o creastă, de unde putea să vadă marea. Aici a început să scrie piesa Trei surori – dramă în patru acte. A terminat-o însă peste un an, căci nu mai scria cu aceeași ușurință din tinerețe, în vila pe care avea să și-o construiască între timp și care, așa cum superb scrie George Banu, a rămas până azi „un autoportret secret”, din care nu lipsesc motivele lui dramaturgice, camera doicii, dormitorul tatălui, copacii pe care i-a plantat cu mâna lui…

În acest mic paradis în care însă singurătatea era atât de profundă, încât îl făcea să scrie o frază teribilă ce îi descrie în fond întreaga viață – „Așa cum singur voi fi în mormânt, tot așa singur sunt și în viață” -, Cehov va crea acel fals final optimist din Trei surori: munca văzută ca un antidot la depresie. „Trebuie să trăim”, chiar dacă nu suntem fericiți – aceasta va fi concluzia piesei Trei surori. Oscilând permanent în textele lui între comedie și dramă, Cehov surprinde însăși natura umană, cu toate nuanțele ei. De-a lungul istoriei, însă, piesele lui au fost montate, fie în linia deschisă de Stanislavski, ca niște drame profunde, în ciuda indicațiilor autorului, fie ca niște comedii autentice, în linia deschisă de regizorul Otomar Krejca, cel care avea să propună o schimbare radicală, ca o formă de protest la montările de la Teatrul de Artă din Moscova, condus de K. Stanislavski și V. Nemirovici-Dancenko.

Însă, la o privire obiectivă, e vizibil faptul că la Cehov umorul se insinuează discret în perdeaua grea de dramatism, ce se ascunde chiar în cuvintele lui mai mult sau mai puțin ironice la adresa vieții pe care a cunoscut-o atât de bine și din perspectiva medicului, și din cea a scriitorului. „Comicul nu e decât o supapă temporară, dramatismul sfârșind întotdeauna prin a avea câștig de cauză”, scrie G. Banu. „Cehov cultivă acest contrast în numele convingerii că opozițiile coexistă și că lumea nu poate fi complet, coerent omogenă.” Cehov se situează la răspântia dintre dramatic și comic.

De la Laboratorul de Teatru DENS, pe scenele de la Nottara și Arad

Trei surori e, în esență, povestea unor oameni prinși în propriul lor univers. Mașa, Irina și Olga, cele trei surori care nu reușesc să iasă din lumea lor veselă și tristă, tânjesc după Moscova… Într-un oraș provincial din Rusia, cele trei trăiesc alături de fratele mai mic, Andrei, după ce tatăl lor, generalul Prozorov, a murit. Rând pe rând, visurile li se spulberă… Andrei vrea să-și continue studiile la Universitatea din Moscova, dar se însoară curând cu Natașa și au un copil. Olga continuă să muncească la liceu, iar Irina încearcă să-și înece nefericirea în muncă… Mașa, singura care e căsătorită, dar cu un bărbat pe care nu-l iubește, se îndrăgostește de Colonelul Verșânin, care este căsătorit și el… Visul întoarcerii la Moscova devine tot mai puțin realizabil. Trei ani mai târziu, toate speranțele și planurile celor trei surori se destramă.

Spectacolul produs de Teatrul Nottara și Teatrul Ioan Slavici din Arad, creat de la zero în șase zile, cu unsprezece actori, într-un decor minimalist, e o montare nonconformistă, ce-și are rădăcinile în Atelierul de Teatru DENS. Accentul a fost mutat de pe arhicunoscutele personaje ale lui Cehov pe oamenii reali, adevărați, care se află în fața spectatorului, totul pentru a sublinia actualitatea piesei lui Cehov. Deși dramaturgul nu și-a intitulat această piesă „comedie”, regizorul rus Semion Serzin pune în scenă textul, un decupaj după piesa lui Cehov, ca pe o comedie. O „comedie umană” din care nu lipsesc nici accentele dramatice, nici ironia și autoironia.

A.P. Cehov, portret indirect

„Uneori urăsc teatrul din tot sufletul, iar alteori îl iubesc la nebunie. El mi-a dat viață, multă tristețe și multă bucurie, mi te-a dat pe tine și a făcut din mine o personalitate. Crezi, poate, că este o viață falsă, ceva închipuit. Poate. Și totuși, este viață. Înainte de teatru, vegetam, viața mi-era străină, nu-i înțelegeam pe oameni și sentimentele lor.” Sunt cuvintele pe care i le scria Cehov actriței Olga Knipper, ce-i devenise între timp soție. Se întâmpla în 1902. Cu un an în urmă finalizase Trei surori, cea de-a treia piesă a celebrei lui Tetralogii, singura dintre cele patru pe care și-a intitulat-o „dramă”. Era la Ialta, unde suferea și scria, în exilul impus de tuberculoza care-l măcina. Aici avea să finalizeze curând ultima lui piesă, „comedia” Livada de vișini… Iar la 44 de ani, avea să moară de tuberculoză, gustând dintr-un pahar de șampanie pe care medicul i-l oferea după o ultimă injecție cu camfor, care nu a avut efect. „De mult n-am mai băut șampanie”, ar fi spus Anton Pavlovici.

Lua cu el toate poveștile pe care nu a mai apucat să le scrie, dar lăsa în urmă o lume întreagă, ce a început odată, demult, în micuțul Taganrog, orășelul de pe malul mării Azov, unde s-au petrecut primii ani ai vieții lui.

După o copilărie ca din romanele lui Dickens, cu un tată bigot și neînțelegător, cu seri trăite între frigul prăvăliei pe care trebuia să o supravegheze și cântări religioase la ore fixe, urmate de pedepse aspre, Cehov avea să plece spre Moscova și spre propriul destin. Devenind – înainte de a fi un mare scriitor – medic. Și apoi jurnalist. „Fac progrese în medicină. Mă pricep să acord îngrijiri și nu-mi vine să cred. Nu e boală în fața căreia să fiu total neputincios” vs „Sunt ziarist, pentru că scriu mult, dar n-am să mor ziarist. Dacă am să continui să scriu, o voi face departe, ascuns într-un ungher”. Iar despre cele două mari iubiri ale vieții lui, dintre care, așa cum spunea, medicina i-ar fi fost soție legitimă, iar literatura, amantă, Cehov spunea: „Mi-am dăruit numele de familie medicinei, pe care n-o voi abandona până la mormânt. Cât despre literatură, mai devreme sau mai târziu mă voi despărți de ea.”

Dar destinul și-a urmat cursul. Povestiri, nuvele și marile piese de teatru. Dezamăgirile primelor refuzuri. Dezamăgirile de la premierele spectacolelor, toate respinse violent de critică și de public, începând cu Platonov și continuând cu Ivanov, apoi cu Pescărușul. Au urmat dezamăgirile de la repetiții, când simțea că actorii nu-i înțeleg textul, tristețile și bucuriile aventurilor amoroase, călătoriile, marile întâlniri, cea cu Teatrul de Artă din Moscova, cu Nemirovici-Dancenko și K. Stanislavski. Apoi, emoțiile primelor succese, admiratorii, Pescărușul, moșia de la Melihovo, micul lui paradis, tuberculoza din ce în ce mai chinuitoare, teatrul, repetițiile, Unchiul Vanea, iubirea pentru Olga, Trei surori, Ialta, tratamentele tot mai multe, hemoragiile, suferințele unei căsnicii consumate mai mult în scrisori și, apoi, Livada de vișini. Și finalul într-un sanatoriu din Germania.

„Pe lumea asta e necesar să fii indiferent”, scria Cehov, cel care în ultima parte a vieții a fost ateu convins. „Numai ființele indiferente sunt în stare să vadă lucrurile clar. Să fie drepte și să muncească. În mine, flacăra arde uniform și cu indolență, fără explozii neașteptate și fără trosnituri. De aceea nu mi se întâmplă să scriu într-o noapte trei sau patru pagini, nici să renunț să mă bag în pat, prea prins în vârtejul lucrului, pentru a dormi. Iată de ce nu comit nici prostii colosale, nici acte remarcabil de inteligente. Îmi lipsește pasiunea.”

A murit într-o noapte de început de iulie, la puțin timp după ce a terminat Livada de vișini și a cunoscut cu ea un mare succes în montarea lui Stanislavski și o mare dezamăgire… „Nu pot să spun decât un singur lucru. Stanislavski mi-a masacrat piesa. Nu-i port pică!” A murit rostind două vorbe în limba germană „Ich Sterbe” – „Mor!”.

Familia e centrul lumii

Familia este la Cehov elementul central. Este micul univers în care se întâmplă drame profunde, în care se ascund taine de-o viață, e centrul lumii. Toate piesele lui au în centru o legătură de familie, pe care o desface apoi în mii și mii de fâșii, dezvăluind sau, dimpotrivă, învăluind lucruri, sugerând subtil sau lăsând să iasă la iveală lucruri dintr-un trecut ce întotdeauna marchează și prezentul, și viitorul.

„În familiile cehoviene, Cehov introduce o fisură tainică și cu care personajele se acomodează, dar care nu e mai puțin perceptibilă. Chiar și abia perceptibilă, o asemenea fisură compromite, o știm bine, și puritatea unei ceramici, și pe aceea a unei familii. Ce e spart e spart, chiar dacă, uneori, aparențele disimulează crăpătura secretă. Numai superficial însă, căci, deși aici ea nu produce conflicte identitare sau revendicări financiare, fisura e o cicatrice a vechilor pasiuni, a adulterelor ascunse, pe scurt, a relațiilor erotice care încalcă regulile, toate, mai mult sau mai puțin”, scrie George Banu în Cehov, aproapele nostru. (…) „Ascunsă este fisura în cazul celor trei surori. Ele alcătuiesc o triadă: Olga, Mașa și Irina, dar au și un frate adorat, însă total străin lor. El cântă la vioară, vrea să parvină, se însoară, ratează căsnicia, rămâne mereu singur, ca un element familial alogen. De ce nu-l asociază Cehov familiei celor trei surori? De ce nu-și intitulează piesa Familia Prozorov? De ce este destinul lui Andrei atât de diferit? Nu e oare născut dintr-o altă legătură decât surorile? Există indicii care ne permit s-o presupunem. Întrebat despre relațiile sale întreținute cu mama lor, doctorul Cebutâkin recunoaște că a iubit-o <la nebunie>. <Dar ea?> Doctorul rămâne mut, evită răspunsul, fără a se deculpabiliza ca un amant respins. În pudoarea lui, răspunsul confirmă bănuiala: Andrei este rodul unei aventuri ilicite. Dar, ca de obicei, familia tace, prezervând aparența unei unități nicidecum denunțate. Să fie oare vorba în toate aceste cazuri de convenția burgheză, care disimulează abaterile de comportament, sau de dorința de a respecta rezerva socială, pentru a evita sancțiuni și excluderi? Ambele. Nimeni nu se lasă înșelat, dar nimeni nu dă lucrurile în vileag. Fisură asumată, fisură integrată. Liniște, trebuie salvate aparențele.”

Căsătoria și iubirea

La Cehov iubirea e întotdeauna oriunde în altă parte… Oamenii lui nu se întâlnesc niciodată. Precum soarele și luna, fiecare iubește pe cineva, care iubește pe altcineva, iar împlinirea prin iubire nu există, e o permanentă utopie și o permanentă sursă de nefericire. În Trei surori, iubirea fie se refuză, ca în cazul Olgăi, care tânjește după o relație cât de banală, dar nu i se oferă nimic, sau ca în cazul Irinei, care-și simte sufletul ca un pian a cărui cheiță secretă s-a pierdut, fie e o iubire imposibilă, comic de imposibilă, ca în cazul Mașei, care tânjește după Verșânin. Iar căsătoria… căsătoria e permanent o sursă de nefericire.

„O sursă de decepții, de pierdere a speranțelor, de resemnare fără viitor. La Cehov, căsătoria, sub toate formele ei, nu apare decât ratată, cauză de eșec, ea provoacă degradarea, ca-n cazul lui Andrei, care o afirmă cu o luciditate plină de cruzime: <Când m-am însurat, credeam că o să fim fericiți cu toții! Doamne Dumnezeule! (izbucnește în plâns).> Sora lui, Mașa, va ajunge la aceeași concluzie: din pricina mediocrității soțului, menajul lor se degradează într-o plictiseală fără întrerupere. Kulâghin însă disimulează dezastrul, fără a putea, totuși, să salveze cuplul sau să-i amelioreze modul de funcționare.” (George Banu, Cehov aproapele nostru)

(Ne)fericirea – Moscova – utopia

Iluzia fericirii se ascunde întotdeauna într-un loc inaccesibil. În Trei surori e Moscova. Moscova e în visurile tuturor, Moscova e salvarea absolută, Moscova e posibilitatea de evadare din acest univers aproape kafkian pe care-l reprezintă orașul unde sunt nevoite să trăiască. Moscova e viața!

„Utopia Moscovei, orașul pe care l-au părăsit și care le consolează de depresia vieții actuale în orașul de provincie! Moscova e ca o șansă de izbăvire în dezolarea prezentului: utopia s-a împlinit, mitic, în trecut, iar remediul disperării prezente ar fi s-o regăsească. Fericirea trăită odinioară trimite la timpuri revolute, iar reînvierea ei nu poate avea loc decât printr-o întoarcere la paradisul de altădată! Moscova este o utopie retrospectivă, nu doar un oraș la care se poate ajunge, cumpărând un bilet de tren, așa cum credea un critic mărginit. Moscova e un loc care întruchipează o viață pierdută, a cărei nostalgie le sufocă pe cele trei surori. Moscova devine sălașul imposibil de recucerit, iar surorile, adepte ale unei utopii retrospective, privesc într-acolo în numele fericirii trăite în trecut, devenită de-acum încolo un ideal inaccesibil. Nu e oare o altă iluzie, diferită, iluzia înșelătoare a unui paradis pierdut? Nici viitorul, nici trecutul nu sunt accesibile – și toți acești promotori ai utopiei rămân veșnic legați de prezent. Ei deplâng întruna acest prezent care-i ține prizonieri, proiectându-și speranțele necesare către vremuri și spații care veșnic li se sustrag. Cehov face inventarul utopiilor eșuate.” (George Banu, Cehov, aproapele nostru)

Argumentul regizorului

„Cehov e în același timp clasic și contemporan și asta pentru că scrie despre oameni. Când m-am apucat să fac textul, nu m-am gândit să fie neapărat o viziune nouă. Ce mi-am dorit cu adevărat a fost să scot comedia din text. În sensul că am vrut ca toate personajele să fie oameni reali, ale căror cele mai serioase probleme și tragedii, la fel ca-­n viață, nouă ne par comice. Cumva, am vrut să nu ascult textul. Și să nu-l înțeleg. Sau, mai bine spus, să nu mă gândesc la asta. Și, ca urmare, s-a întâmplat că, pe de o parte, m-am distanțat de text, dar, de fapt, m-am apropiat de esența lui.

E o poveste cu oameni care au probleme și care sunt asemănătoare cu problemele mele… Iar eu tocmai de-asta pot să construiesc ceva pornind de la problemele lor, pentru că pot fi și ale mele.”

Semion Serzin, regizor

„Un spectacol despre oameni obișnuiți, pentru oameni obișnuiți”

– Interviu cu regizorul Semion Serzin – 

De ce ai ales acum și aici piesa Trei surori?

Întotdeauna am vrut să lucrez pe un text de Cehov și am considerat că e o ocazie bună. Intuitiv am simțit că acesta e textul pe care trebuie să-l montez în acest moment al vieții mele.

Ce aduce nou viziunea ta?

Când m-am apucat să fac textul, nu m-am gândit să fie neapărat o viziune nouă. Ce mi-am dorit cu adevărat a fost să scot comedia din text. În sensul că am vrut ca toate personajele să fie oameni reali, ale căror cele mai serioase probleme și tragedii, la fel ca­-n viață, nouă ne par comice. Cumva, am vrut să nu ascult textul. Și să nu-l înțeleg. Sau, mai bine spus, să nu mă gândesc la asta. Și, ca urmare, s-a întâmplat că, pe de o parte, m-am distanțat de text, dar, de fapt, m-am apropiat de esența lui.

Și care e esența textului?

Probabil că e vorba despre familie. Despre relațiile profunde care se stabilesc între oameni foarte apropiați.

Este o viziune clasică asupra textului sau o căutare a „formelor noi”, ca să folosim tot cuvintele lui Cehov?

Cred că e stilul meu. Niciodată nu caut ceva în mod special. Întotdeauna mă irită că pe Cehov lumea îl privește doar ca pe un clasic… Sigur că e clasic, dar asta pentru că e permanent de actualitate. Cehov e în același timp clasic și contemporan și asta pentru că scrie despre oameni. Cu foarte multă precizie, scrie despre oameni. Iar pentru mine a fost o provocare să rezolv toate situațiile despre oameni pe care el le dezvoltă în piesa Trei surori. Desigur că, în multe locuri, mi-am distrus niște stereotipuri. Dar asta nu înseamnă că Verșânin nu poate fi așa cum e în spectacolul nostru: gras, tatuat. Verșânin al nostru nu e deloc un erou de poveste… Nu e un erou în sensul în care înțelegem noi eroii.

În ce constă, deci, actualitatea textului Trei surori?

E o poveste cu oameni care au probleme și care sunt asemănătoare cu problemele mele… Iar eu tocmai de-asta pot să construiesc ceva pornind de la problemele lor, pentru că pot fi și ale mele. Mă imaginez în acele situații.

Cum ai lucrat cu actorii de la Teatrul Nottara și de la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad?

Am lucrat minunat și mi-a făcut mare plăcere. Nu-mi dau seama dacă eu am avut norocul să-i provoc pe ei sau ei s-au aprins singuri și au intrat cu totul în povestea asta. Cred că cel mai mare câștig al acestei munci e că am construit o echipă. Și ne întoarcem la ce spuneam: e o poveste despre oameni foarte apropiați.

Ai făcut multe modificări în text. Care e motivul pentru care le-ai făcut? Ce ai tăiat și ce ai păstrat?

Schimbările s-au întâmplat datorită Laboratorului de Teatru DENS, unde am făcut întâi un exercițiu care s-a transformat, apoi, în acest spectacol. Am făcut un soi de colaj. Aveam foarte puțin timp și a trebuit să scot esența din fiecare scenă. Și să ajungem la un rezultat, la o concluzie.

Dacă ar trebui să-ți rezumi această creație, cuvintele care ar fi?

E demențial. O muncă și un spectacol demențiale. Un spectacol pentru oameni obișnuiți. Și despre oameni obișnuiți.

Ce e Moscova la care visează surorile în povestea ta?

Fericirea!

„Un spectacol născut din dragoste de teatru și de viață!”

– Interviu cu Raluca Rădulescu, traducător – 

Ai tradus piesa si ai fost aproape în toate etapele în care a fost elaborat spectacolul Trei surori, coproducție a Teatrului Nottara cu Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad. Care este povestea ta cu această montare după textul lui Cehov?

Povestea mea cu aceste… patru surori din acest Trei surori e ca toate poveștile, că, dacă n-ar fi, nu s-ar povesti! Am tradus piesa acum cinci ani pentru un proiect la Târgu Mureș. Apoi s-a montat la Târgoviște. Între timp am rescris-o pentru o montare la Suceava. S-a realizat un spectacol de teatru radiofonic și, în 2018-2019, două schițe de spectacol în regim de laborator, la Bacău și București. Acum încep repetițiile la un nou spectacol, tot pornind de la această traducere, tot la București. Practic este cea mai montată dintre traducerile mele. Iar aceste Trei surori s-au născut din dragoste de teatru și de viață! În 2018, entuziasmul molipsitor al actorilor de la Nottara și succesul Laboratorului de Teatru DENS au dus la o avalanșă de înscrieri la ediția a treia, după ce regizorii invitați erau deja cunoscuți, programul gândit și textele alese. Bugetele mult mai generoase de atunci au permis extinderea cu încă un proiect. Regizorul Semion Serzin trebuia să vină la prima ediție a Laboratorului de la Nottara, în 2016, dar atunci nu a mai ajuns, însă la a doua invitație a confirmat rapid. Tema era dramaturgia rusă în viziunea regizorilor ruși. Până să îi oferim o listă de texte traduse în limba română, el a zis că vrea să facă Trei surori. Cehov în 6 zile! Și așa a fost! În distribuție au ajuns actori de la Nottara și de la Arad, dar și independenți. La prima întâlnire, unii au declarat că e un vis împlinit să joace Cehov, alții că nu vor să joace din nou același personaj pe care l-au mai făcut, una dintre actrițe a acceptat pe loc să joace un rol masculin… Dar, după prima repetiție, toată lumea intrase în jocul regizorului. S-a muncit mult, serios și asumat, iar hohotele de râs din sala noastră de repetiție erau deja subiect de discuție printre colegi. Eram pe lângă Buzău și i-am povestit regizorului despre vulcanii noroioși, așa că după două zile am mers acolo să filmăm proiecțiile din spectacol. Era deja clar că se formase o echipă! După 6 zile, schița de spectacol s-a jucat la București cu ecouri bune. După două luni s-a jucat la Arad în Festivalul de Teatru Clasic. După alte două luni, s-a decis finalizarea schiței sub forma unei coproducții. Un an mai târziu, am repetat din nou, ceva mai multe zile. Era deja clar că se „formase” o trupă-familie (Prozorov suntem noi?!). Am filmat și un al doilea moment video (de data asta pe malul Mureșului, lângă Arad). Acum avem patru surori, de fapt două Irine (una de la București și alta de la Arad, dar ambele visând la aceeași Moscovă!). Din nou s-a muncit mult și am învățat unii de la alți. Din nou am râs mult. Și, mai ales, am trăit și ne-am bucurat de reîntâlnire. Și am avut două premiere, la Arad și București! Rezultatul? E Cehov. Nu e clasic. Nici postmodern. E contemporan cu noi, despre oameni ca noi, care își trăiesc viața așa cum le-a fost ea dată: cu bucurie și nerozie, cu iubiri și dezamăgiri, cu zâmbete și lacrimi, cu… „dragoste de ea și dor”. E un spectacol născut din dragoste de teatru și de viață! E o jucărie frumoasă și acaparantă pe care nu îți vine să o mai lași din mână. Trei surori. O comedie.

Ce reprezintă pentru tine Moscova în acest spectacol?

Inefabila, imponderabila și intangibila fericire cu imuabila ei forță de atracție și seducție, pe care ne-o dorim și la care visăm toți! Iar în concret, pariul că măcar o dată și tot ajung la Moscova fetele astea. Deocamdată au ajuns regizorul și afișul spectacolului…

Care e cel mai important lucru pe care l-ai descoperit despre tine lucrând la acest proiect?

Că actoria te poate ajuta de multe ori și în viața de zi cu zi ! Și că un hashtag de pe facebook și instagram poate reprezenta o realitate profundă: Mihaela, Roxana, Sorina, Iulia, Alexandra, Creguța, Angela, Andrei, Bogdan, Alex, Filip și Laura sunt #aimei.

Mihaela Subțirică, despre Olga

„Acum unsprezece ani, tatei i-a fost repartizată brigada de aici și a plecat de la Moscova cu tot cu noi, îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri”, spune Olga cu o profundă nostalgie. După moartea mamei și părăsirea orașului natal, viața surorilor și a fratelui Andrei nu a fost deloc ușoară, având un tată „general, comandant de brigadă”, care le-a impus o educație riguroasă, strictă, într-un orășel provincial, cu posibilități limitate.

Olga, având un pronunțat simț al datoriei, a făcut tot posibilul să suplinească lipsa căldurii și a afecțiunii materne, având grijă de casă, de surori, de servitori și încercând ca această dezrădăcinare sa nu fie resimțită prea acut. Olga e fata care nu poate spune NU.

Ca profesoară de liceu, este cea mai responsabilă, cea mai conservatoare dintre surori, dar, cu toate astea, nu idealizează munca, așa cum face Irina, ea pur și simplu muncește și, orice ar fi, va continua să muncească și să trăiască.

Olga este pragmatică în fața dragostei: „eu aș accepta să mă mărit cu oricare bărbat, dacă ar fi cumsecade”. Din punctul ei de vedere, „nu te căsătorești obligatoriu din dragoste, ci ca să-ți îndeplinești o datorie”. Din acest motiv nu încurajează relația Mașei cu Verșânin și o sfătuiește pe Irina să se mărite cu baronul, care „are un suflet curat”.

Olga este cea care își dorește cel mai mult reîntoarcerea la Moscova, amintirile copilăriei petrecute acolo îi sunt încă vii, ea fiind cea mai mare dintre surori.

Își dorește cu disperare să scape de banalitatea și vulgaritatea vieții provinciale, în toți acești ani, consolarea ei fiind VISAREA, visarea la locurile acelea dragi în care trăia mama, visarea și speranța că va ajunge iar la Moscova… unde „la început de mai totul e inundat de soare”.

Pentru Olga, Moscova e orașul natal în care a crescut alături de mama, fratele și surorile ei, locul în care își dorește cu ardoare să se întoarcă pentru a se regăsi, pentru a se împlini, pentru a-și aduce sufletul acasă. Moscova reprezintă împlinire, liniște, bucurie, oportunități, lumină.

Pentru mine, acest proiect a fost UN VIS DEVENIT REALITATE. Mi-am dorit dintotdeauna să joc Cehov în regia unui regizor rus. Și am descoperit că, dacă îmi doresc sincer, curat, fără încrâncenare, totul devine posibil, palpabil. Chiar și Moscova…

Iulia Verdeș, despre Mașa

Întregul traseu al Mașei este construit ca o reacție la o nefericire care deja s-a cronicizat. Și astfel, Mașa aleargă. Crede că știe de și către cine, dar în realitate nu știe nici punctul de plecare, nici destinația, este în derivă, iar singurul lucru pe care îl acceptă e că „rămânem singure ca să ne luăm viața de la capăt”.

Căutarea „Moscovei” nu este nimic altceva decât acel punct de convergență al tuturor răspunsurilor, acolo toate încercările trecute au sens și viitorul se anunță plin de soluții. Pentru mine, marele câștig al acestui spectacol pleacă din unghiul total inedit din care ne arată regizorul că am putea privi drama fetelor. O abordare optimistă, reușind să recunoaștem comicul din încercările existențiale ale personajelor. Aș minți dacă aș spune că am reușit să fac și eu asta în viața mea, dar încerc.

Roxana Sabău, despre Irina

Irina este cea mai visătoare dintre cele trei surori. Poate și cea mai idealistă. Probabil toate astea și din cauză că e cea mai tânără și mai „neexperimentată”. Vrea mai mult. Vrea departe. Vrea mai departe.

Moscova e visul întregii familii…, al tuturor celor trei surori. E idealul de neatins, e locul în care ea vrea să ajungă cu orice preț.

Am învățat despre mine, lucrând la Trei surori, că nu mai trebuie să cred în stereotipuri. Și că „Irina” poate fi în fiecare dintre noi.

Sorina Ștefănescu, despre Irina

Irina este o tânără dornică de libertate, care vrea să înceapă să-și trăiască viața și să-și îndeplinească visele. Este visătoare, încăpățânată și tânjește după o poveste de dragoste ca în cărți. Visează să plece la Moscova, unde își imaginează o viață împlinită și luminoasă. În realitate, caută siguranța copilăriei și vremurile când grijile erau responsabilitatea altcuiva.

În acest spectacol Moscova, pentru mine, reprezintă viața aceea împlinită, luminoasă și fericită pe care ne-o dorim toți, perfecțiunea spre care toți alergăm, dar pe care, din păcate, nu o putem atinge. Personajul meu, Irina, crede că în momentul în care va începe să muncească, își va croi singură un drum spre Moscova, va deveni independentă și stăpână pe viața ei, dar, în timp, va înțelege că lucrurile nu stau doar în puterea ei.

Lucrând la acest proiect, într-un timp foarte scurt, am aflat despre mine că pot să mă adaptez rapid într-o echipă mixtă și că uneori „obstacolele” (lipsa timpului pentru repetiții generoase, textul învățat foarte repede) pot fi de ajutor pentru un actor, stimulându-i creativitatea și făcându-l mai puternic și mai viu pe scenă.

Andrei Elek, despre Andrei

Cu Andrei Prozorov am încercat să comunic altfel, la urma urmei ne cheamă pe amândoi „Andrei”. Cine e acest bărbat? E un bărbat închis în el. E un anarhist, care se îndrăgostește, i se frâng toate aripile și i se sting toate visurile, iar, în final, devine, un anarhist ratat. Nimic mai mult.

Moscova? Nu știu ce e Moscova pentru el, dar pentru mine Moscova e… Budapesta, e Amsterdam…!

Lucrul la acest proiect a fost minunat a fost o întâlnire superbă cu actorii de la Teatrul Nottara, s-a format o echipă și asta a fost cel mai mare câștig pentru mine.

Robert Pavicsits, despre Verșânin

Verșânin e un om care visează cu ardoare la liniște și la un refugiu din fața soacrei și a nevestei țicnite pomenite în piesă. Oaza de liniște i-o oferă pasionala Mașa, care se îndrăgostește de acest „urs”, adică un om din tușe destul de groase, frust, dar onest.

Moscova e a fiecăruia sau, mai bine zis, fiecare are Moscova lui. O năzuință, o dorință mai mult sau mai puțin secretă, care călăuzește busola fiecărui personaj în parte. Moscova aceasta e imaterială, dar, în același timp, e ceva ce rămâne ca un punct în depărtare, care ghidează parcursul personajelor.

Participând la acest proiect, am descoperit oameni, legături umane și profesionale de calitate. Senzația mea e că aici e vorba despre echipă, și nu de individ, așa că voi fi groaznic de onest și voi spune: despre mine… nimic. Timpul scurt și ritmul de lucru te obligă să ții privirea în afară mai degrabă decât spre înăuntru.

Bogdan Costea, despre Cebutâkin

Cebutâkin e un om tarat de toate tentațiile lumești, dar are un suflet mare și cald. Întreaga lui atitudine e o formă de apărare, dar, în fond, în spatele a tot și a toate e un suflet sensibil. Cebutâkin visează la o lume ideală, la o lume mai bună. Iar pentru el, ca pentru toți ceilalți, Moscova e un ideal!

Acest proiect a fost o provocare pentru mine, ca actor, pentru că, din cauza obligațiilor administrative, exercițiul jocului actoricesc îl fac rar…

Angela Petrean Varjasi, despre Kulâghin

Se întâmplă uneori ca oameni care nu s-au cunoscut niciodată să se întâlnească în arta lor într-un timp fără vreme și într-un loc departe de problemele lumii. Așa a fost la Buzău, la Laboratorul de Teatru DENS, unde a luat naștere acest spectacol și unde „La Moscova! La Moscova! La Moscova!” a devenit un vis al nostru de a mai juca împreună poate la Arad, poate la București, poate la Moscova… S-a înfăptuit, iar personajul pe care îl interpretez, Kulâghin, poate fi văzut atât pe scena teatrului arădean, cât și pe scena Teatrului Nottara. Un Kulâghin misterios, pașnic, răbdător și dornic de iubire. „Mașa mă iubește. Soția mea mă iubește”, spune mereu Kulâghin. Și așa, iată, Kulâghin e la Arad, la București și poate… la Moscova, alături de Mașa lui, fericit și mulțumit cu soarta sa.

Filip Ristovski, despre Tuzenbah

Tuzenbah este un aristocrat care nu a primit niciodată dragoste de la nimeni. Nici de la familia lui, nici de la Irina. Și moare în veșnica lui căutare de iubire.

Cât despre Moscova? Pentru mine, Filip, Moscova reprezintă împlinirea unui ideal, a unui vis! Pentru Tuzenbah, Moscova e împlinirea iubirii pe care o dorește. El vrea să ajungă la Moscova pentru fericirea Irinei și speră că, dacă ea va fi fericită, va fi și el, pentru că, în sfârșit, o să-l iubească.

Lucrând la Trei surori, am descoperit multe lucruri despre mine și, cu fiecare reprezentație, mai descopăr ceva nou… lucruri mici, dar importante, făcute cu relaxare și generozitate, în relație cu parteneri de pe scenă, ca în viață, pentru că Teatrul adevărat este viață!

Alexandra Murăruș, despre Natașa

Natașa, ca toate personajele piesei lui Cehov, tânjește să fie iubită și respectată și visează, ca toți ceilalți, la fericire. Diferența dintre ea și cele trei surori, cumnatele ei, este că ea acționează, în timp ce ele doar își proiectează dorința de a pleca din provincie la Moscova, unde speră că vor fi fericite. Ființă voluntară, ea reușește, încet, încet, să îl controleze pe Andrei, soțul ei, folosindu-se de el pentru a deveni, în final, singura care reușește să obțină ce își dorește.

Pentru cele trei surori, Moscova este El Dorado, un loc ideal, unde ele cred că ar fi, cu siguranță, fericite. Neavând puterea de a acționa, Moscova rămâne pentru ele un vis neîmplinit și, în același timp, amintirea propriei lor ratări.

Nu știu ce am descoperit despre mine lucrând la acest proiect, știu însă ce am redescoperit: bucuria de a fi liber în procesul de creație alături de o echipă minunată.

Crenguța Hariton, despre Anfisa

Anfisa mea a crescut aproape deodată cu surorile, le iubește, le înțelege nevoile și trăiește împreună cu ele speranțele, tristețile, dezamăgirile. Poartă hainele bărbatului ei, ca să nu-i mai fie dor, și se gândește la fericirea generațiilor următoare, ca să poată trăi. În spectacolul nostru, Moscova e speranța care te ajută să mergi mai departe, să treci peste toate căderile. Pentru mine, Moscova e credința puternică, ea dă sens vieții și te ajută să ții drumul drept. La Moscova!

Ce-am aflat despre mine lucrând la Trei surori? Fără să-mi dau seama când, cum, am câștigat liniștea. Și așa pot fi mai de folos celor din jur decât atunci când mă străduiesc s-o fac. Iar plăcerea de a putea fi de ajutor aduce mai multă liniște.

Dosar realizat de Monica Andronescu