Mărimea contează (XXL) (Fat Pig)

Stagiunea 2016-2017

DOSAR DE PREZENTARE

Sala George Constantin

Prima reprezentație: 26 mai 2017

Mărimea contează de Neil LaBute
Traducerea: Irina Velcescu

Regia: Cristi Juncu

Scenografia: Cosmin Ardeleanu

Distribuția:

Helen – Raluca Tița

Tom – Tudor Aaron Istodor / Andi Vasluianu
Carter – Vlad Zamfirescu
Jeannie – Irina Velcescu

Regia tehnică: Anca Varga

Sufleur: Raluca Jugănaru-Grosu

Durata: 2 h

Sinopsis

Helen, o fată inteligentă și jovială, dar considerată de ceilalți „cam grăsuță”, îl cunoaște pe firavul Tom, iar povestea de dragoste care se înfiripă între ei este greu încercată de presiunile unui mediu artificial, în care ceea ce spun ceilalți e mai important decât adevărul interior sau decât frumusețea interioară. Mărimea contează este un spectacol care ridică o serie de probleme dureroase, ce țin de felul în care, în societatea contemporană, accentul se pune pe aspectul fizic, ca punct de plecare pentru construirea oricărui tip de relație. În spectacolul lui Cristi Juncu observăm neputința și, în esență, drama personajelor de a nu putea să își dea frâu liber sentimentelor și să trăiască așa cum le dictează conștiința, simțindu-se îngrădiți de prejudecățile celorlalți. Cu toții sunt prizonieri într-o închisoare clădită de ei înșiși, dar pe care nu au curajul să o dărâme. Și atunci preferă să își sacrifice propria fericire.

EXTRASE DIN TEXT:

Helen: Ăsta ar fi cel mai bun moment să-mi zici ceva drăguț. Dacă-ți pasă cât de cât de… sentimentele mele.

Tom: Știu, mă… Helen, a fost un gest foarte frumos din partea ta.

Helen: Doamne-Dumnezeule!

Tom: Ce-i?

Helen: Nu, nimic… cum ai zis așa la trecut. M-am speriat.

Tom: Nu, adică… „este”, pe bune. Și apreciez foarte tare.

Helen: Dar ce? Doamne, ce n-aș da să apară acum alea o mie de corăbii…

Tom: Da… Uite, Helen… m-am gândit… Cred că ești o femeie extraordinară, chiar cred asta. Și îmi place mult ce se întâmplă între noi. Cum stăm noi împreună, dar mă gândesc că, poate, nu știu, nu ne-ar prinde rău să ne dăm puțin timp, nu știu… poate dacă ai accepta slujba aia. Ne-am putea da seama dacă suntem… habar n-am.

Helen: Wow, asta-i un pic cam… de ce să fac asta?

Tom: Ascultă, dacă am trăi în altă epocă sau într-un loc în care să nu fie nimeni în jur… ca pe insula aia din film – ăla cu Sinatra – atunci totul ar fi ok. N-aș mai fi așa de paranoic cu tot ce zic oamenii din jur. Sau chiar cu ce gândesc. Atunci am fi doar noi doi. Și-ar fi minunat. Perfect. Dar… se pare că mă atinge ce zic ăilalți despre mine, și da, poate că asta nu mă face o persoană prea profundă sau curajoasă sau, alt cuvânt, habar n-am. E călcâiul lui Ahile pentru mine sau așa. Sunt…

Helen: Tom, nu face asta. Te rog, nu! Putem să… habar n-am…

Tom: Nu, trebuie… dacă mă opresc acum n-o să mai pot să… termin, așa că… Helen, lucrurile sunt complicate, așa-i viața. Știu că nu te merit cu tot ce ai tu de oferit, îmi dau seama de asta. Aș vrea să fiu mai bun, să fac bine, să iau decizia bună, decizia care trebuie, dar… nu pot. Nu pot. Adică de­-abia am condus până aici, că mi-au tremurat mâinile tot drumul. Pe bune. Îmi săreau de pe volan. Și pe oamenii ăștia îi cunosc. Ăștia sunt… n-o să fiu în stare să trec prin asta, în fiecare zi. Doamne, uită-te la mine! Îmi pare groaznic de rău și mi-aș dori să spun ce voiai tu să auzi. Pe bune. Aș fi tare bucuros să fac pe cineva fericit acum. Adică pe cineva pentru care simt atâta… dragoste. Da, dragoste. Dar câteodată nu-i de ajuns, înțelegi? Toată dragostea mea nu-i de ajuns să nu-ți mai pese că lumea se holbează la tine… mă simt de parcă mă înec – căcat – și nu cred că pot… Nu mai vreau să lupt. Nu sunt destul de puternic, așa că o să fac pluta o vreme. Să văd dacă pot să-mi țin capul deasupra apei. Cred că asta simțeam nevoia să-ți spun acum. Că nu sunt curajos… tot timpul am crezut că pot să fiu, dar sunt slab și fricos, Helen. Și nu mă fac mai bun. Nu în viitorul apropiat, în orice caz…

Argumentul autorului

„Piesa reflectă, cu siguranță, aspecte din cultura americană și a fost populară în teatrele americane, dar, din fericire pentru mine, a avut priză și în multe alte țări, la numeroși artiști. Adesea, piesa se traduce pur și simplu prin „Gras”, ceea ce mi se pare interesant. Cred că oamenii au rezonat cu subiectul din piesă într-un fel care trece dincolo de contextul poveștii și adesea citesc într-o relație „interzisă” o explicație pentru orice relație pe care au avut-o și a eșuat din cauza altora sau a societății, care o privea dezaprobator (și prin asta mă refer la motive ce țin de rasă, credință, culoare, orientare sexuală etc.).

Neil LaBute, dramaturg

Argumentul actorilor

Raluca Tița: Mi-am construit personajul, Helen, cu ajutorul regizorului și al colegilor mei, Vlad Zamfirescu, Tudor Istodor și Andi Vasluianu. Mă identific cu personajul, prin prisma anumitor experiențe de ordin social și sufletesc. În trecut și eu am fost o persoană care a avut probleme cu greutatea și am avut destule dificultăți în acest sens. Lumea se poate dovedi extrem de cinică în tendința ei spre perfecțiune, spre normă…

Trebuie să faci față constant modelelor promovate de societate. Trebuie să te încadrezi în anumite tipare, uzanțe, ca oamenii să te accepte. Spectacolul dezbate un subiect actual, vorbim despre obezitate ca subiect de neconformare socială. Mare parte a femeilor se vor identifica, desigur, cu personajul din acest spectacol, nu doar din prisma problemelor legate de trup, de look. E vorba despre orice nemulțumire care apare în viața lor și care, în timp, dezvoltă linii mari între tine și lume.

Vlad Zamfirescu: Din păcate, așa suntem construiți. Sau spre acolo ne îndreptăm! Ne uităm mult prea puțin la conținut și mult prea mult la forme, la formă. Un extras din piesă, un fragment al personajului meu, vă va convinge de acest lucru: „Știi ceva? Gata! Și asta nu ca să te împac pentru ce am zis sau n-am zis. Maică-mea era grasă. E! Te înțeleg cum e sau și de ce îți era rușine. Te înțeleg perfect. La mall mergeam cu trei metri în fața ei. Propria mea mama. Am 15 ani și îmi fac probleme din orice și am un luptător de sumo care se târâie după mine în halat. Mai rău de atâta nu se poate. Ea era de vină. Nu avea vreo boală sau mai știu eu ce probleme cu tiroida. Băga în ea căcaturi încontinuu și hop… 120 de kilograme. Tata muncea până târziu. În weekenduri juca golf. Știam că din cauza ei. Sigur! Cum poți să iubești ceva care arată așa?”.

Andi Vasluianu: Noi am lucrat la acest proiect cu ani în urmă. Inițial, Juncu a dat niște audiții pentru rolul acesta, Tom. Pe mine nu m-a chemat la audiții. Așa că eu l-am sunat și i-am spus că mi-aș dori să vin și să fac rolul acesta pentru că îmi place foarte mult personajul. Juncu mi-a zis: „N-ai tu ce să cauți în rolul ăsta. Nu te potrivești deloc. Dacă vrei tu, vino!”. La probe i-a plăcut atât de mult, încât m-a luat în distribuție. Așa a început totul! Construcția personajului a evoluat odată cu Juncu. Eu trebuia să arunc la gunoi siguranța, deoarece personajul în sine este un om nesigur, timid, umbros. Am ajuns, după părerea mea și a regizorului, acolo unde doream din punct de vedere artistic. Esența mesajului se rezumă la cât de ancorați suntem noi în malaxorul acesta contemporan al imaginii. Suntem atât de slabi din punctul acesta de vedere. Nu avem puterea de a iubi fără să ne mai gândim ce părere au ceilalți despre noi și pe cine iubim! Să nu fim ordonați de o sumă de concepte și prejudecăți. Din păcate, lumea așa a ajuns. Toți oamenii au ajuns să fie sclavii imaginii. E foarte greu să treci peste imagine, peste această prejudecată. Le este greu tuturor, chiar și oamenilor care știu că acest lucru este o tâmpenie. Aș fi ipocrit să spun că pe mine nu mă interesează imaginea, dar nu mă interesează doar asta. Nimic nu este mai important decât ceea ce simți.

Irina Velcescu: Trăim într-o lume în care ne măsurăm între noi. Ne comparăm unii cu alții, ne măsurăm din priviri. Există tipare pentru orice și măsuri ideale pentru orice. Și, chiar dacă la meniurile de fast-food, măsura XXL e cea spre care tindem (sucuri de 0,75L, dublu-cheese sau porție mare de cartofi cu doar 2 lei în plus), în ceea ce privește silueta, se tinde invers proporțional cu meniurile, spre XS. Aici intervine dilema. Cum faci să porți XS și să mănânci XXL? Ei bine, din păcate, nu există răspuns la această întrebare. Trebuie să alegi. Și când e vorba de alegeri, intervin, de cele mai multe ori, frustrarea și părerea celorlalți.

Când Neil LaBute a scris piesa asta, la începutul anilor 2000, lumea nu o descoperise încă pe Adelle – care să spargă tiparele de frumusețe, care să poată fi privită ca artistă, chiar dacă nu se încadrează în tiparul 90­-60-90. Și îl uitase de mult pe Rubens. Două personaje aleg look-ul, unul – mulțumirea și liniștea. Evident, numai ultimul e fericit și împăcat cu alegerea făcută. Din păcate pentru ea, însă, va descoperi foarte curând, ca Sartre, că iadul sunt ceilalți. Și că oricât am vrea să trăim într-o lume lipsită de strictețe, ne ciocnim iremediabil de standardele impuse de ceilalți.

Tudor Aaron Istodor: Mărimea contează? Evident că da. Oricât am încerca să ne mințim că nu contează, suntem influențați de ce cred ceilalți despre noi. Pentru mine, spectacolul acesta a fost foarte important, pentru că mi-am dat seama cât de mult conta să fiu plăcut, să fiu iubit de ceilalți, când, de fapt, contează să iubești, să îți placă ce îți place ție, să NU conteze părerea celorlalți despre ce alegeri faci. Și, atâta timp cât ești sincer cu tine, poți fi fericit. Oricum și orice ai face, tot vei fi criticat de unii, iubit de alții și, în timp ce încerci să te integrezi într-o societate, familie, gașcă, fiecare cu „cutumele” ei, viața trece pe lângă tine și uiți cel mai important lucru: să te bucuri de ea. Dar e greu. Să vorbești e ușor. Mărimea contează e un spectacol care nu dă verdicte, dar ridică niște probleme cu care sigur ne-am întâlnit într-un moment sau altul. Iubesc spectacolul ăsta. Și… era să spun „sper să-l iubiți și voi”… Nu. Sper să vă pună pe gânduri și, dacă e ceva din spectacol cu care rezonați, eu sunt fericit. Sincer.

Despre autor

Neil LaBute (n. 1963, Michigan) este dramaturg, cineast, romancier. A devenit cunoscut prin piesa În compania bărbaților (1997), care a și fost ecranizată și a câștigat premii la festivaluri prestigioase, la Sundance Film Festival, Independent Spirit Awards și New York Film Critics Circle. A scris scenarii pentru filmele Possession (2002) (bazat pe un roman de A.S. Byatt), Forma lucrurilor (2003) (bazat pe piesa omonimă, scrisă de el), Omul de răchită (2006), Într-o dimineață de catifea (2013) și Un weekend nebun (2015). A regizat filmele Sora Betty (2000), Lakeview Terrace (2008) și Înmormântare cu peripeții (2010). LaBute este producător și regizor al serialului TV Billy & Billie și a regizat și scris scenariul pentru câteva episoade.

Poreclit „Dl. Obraznic” (Mr. Nasty), prin prisma tematicii sale directe, îndrăznețe, Neil LaBute face parte din școala de teatru „in-yer-face”, care a apărut în Marea Britanie, în anii ’90. Termenul a fost introdus de criticul de teatru Aleks Sierz, pentru a-i desemna pe acei dramaturgi care prezintă subiecte șocante, scoțându-i, astfel, pe spectatori din zona lor de confort.

Piesa Mărimea contează (XXL. Fat Pig) a avut premiera off-Broadway în 2004, iar în 2005 a câștigat Outer Critics Circle Award. A fost jucată și la Londra, în 2008, montare care i-a adus o nominalizare la Premiul Laurence Olivier pentru Cea mai bună nouă comedie. S-a jucat în numeroase teatre din Europa și din întreaga lume: Madrid, Boston, Los Angeles, Hong Kong, Melbourne, Mexico City, Sao Paulo etc.

Dosar realizat de Silvia Dumitrache