Disputa

Stagiunea 2017-2018

Disputa de Pierre de Marivaux

Traducerea: Doru Mareș

Regia: Vlad Massaci

Scenografia: Iuliana Vîlsan

Coregrafia: Florin Fieroiu

Muzica: Vlaicu Golcea

Light design: Lucian Moga

Regia tehnică: Dragoș Moloiu

Sufleor: Cristina Dumitrescu

Durata: 1 h 20 min.

Distribuția:

Hermiane – Isabela Neamțu

Prințul – Zoltan Lovas

Mesrou – Călin Stanciu

Carise – Anca Bejenaru

Eglé – Cecilia Lucanu-Donat

Azor – Alex Mărgineanu

Adine – Cristina Juncu

Mesrin – Răzvan Bănică

Dacă Marivaux ar fi trăit în secolul XXI, și nu în secolul al XVIII-lea, sigur ar fi făcut un film cu un experiment care ia naștere în laboratorul unei mari universități. Și „cercetătorii britanici” ne-ar mai fi luminat o dată cum devin raporturile între femei și bărbați. Pe pariu că totul s-ar fi terminat cu o conferință despre gender studies? Așa, în universul lui Marivaux, în locul cercetătorilor, găsim un prinț care izolează, încă de la naștere, patru copii. Până la vârsta tinereții și, implicit, a tumultului erotic nu-i lasă să interacționeze cu nimeni, în afară de dădacă. Cărui gen, feminin sau masculin, îi sunt caracteristice nestatornicia și infidelitatea? Aceasta este premisa de la care pleacă cel mai mare autor francez de comedii al secolului său.

De la primele oglindiri, întâi în luciul apei, apoi în ochii celuilalt, tinerii iau act de ei înșiși, apoi de celălalt, se îndrăgostesc, mai întâi de ei („îmi voi petrece toată viața admirându-mă. Vaaai, ce mă mai iubesc!”), apoi de celălalt și stabilesc perechi, aparent, pe viață. El sau ea se simt perfecți, iar dragostea îi face să-i atribuie alesului/ alesei același etalon. Când iubitul dispare pentru câteva ore, viața se transformă într-o mare plictiseală. Dar pericolul pândește cuplul și când iubiții stau numai împreună. „Tot văzându-ne vom deveni urâți? Nu vom mai fi fermecători?”, se miră Eglé, la vârsta marilor întrebări. Cu atâta perfecțiune în jur, tensiunile apar repede între cei de același sex, orgoliile se inflamează, mijesc zorii concurenței și, mai ales, ai infidelității.

Prin urmare, inconsecvența este apanajul cărui sex? Marivaux se arată mai democrat decât noi toți.

Marivaux și marivaudage-ul

Considerat unul dintre primii patru-cinci autori comici francezi, Pierre Carlet de Chamblain de Marivaux (1688-1763), de asemenea, romancier și jurnalist, rămâne cel mai jucat dramaturg din Franța după Molière. Născut într-o familie de magistrați normanzi, Marivaux și-a petrecut copilăria și adolescența la Riom și Limoges, unde tatăl său era directorul Monetăriei. A urmat, apoi, Dreptul la Paris. La douăzeci de ani, Marivaux compunea deja o piesă în versuri, intitulată Tatăl, prudent și echitabil. În 1710, începe să frecventeze saloanele pariziene, ale căror maniere le va descrie mai târziu în activitatea publicistică. Reflecțiile sale asupra diferitelor clase sociale vor fi consemnate în publicația Noul Mercur, apoi în propria revistă, cu apariție sporadică, Spectatorul francez.

În 1720, Marivaux își pierde averea. În scurt timp, îi va muri și tânăra soție. Din acest moment, scriitorul va fi obligat să trăiască exclusiv din scris. Conversația lui inteligentă, replicile spirituale, umorul îi vor asigura simpatia celor ce frecventau saloanele pariziene. Câștigată de personalitatea sa, Madame de Pompadour îi asigură o rentă. În cearta dintre clasici și moderni, scriitorul se va situa pe poziția modernilor. Clasicii, reprezentați de Boileau, pledau pentru opera de artă inspirată de autorii Antichității grecești și romane, a căror perfecțiune artistică, în opinia lor, nu putea fi depășită. Într-una dintre cele mai valoroase scrieri ale clasicismului francez, Fedra, Racine recursese la subiecte tratate de tragicii greci. Pentru tabăra clasicilor, teatrul trebuia să nu se abată de la regulile statuate de Aristotel în Poetica. De partea cealaltă, modernii, reprezentați de Charles Perrault, apreciau operele concepute în timpul lui Ludovic al XIV-lea, considerând că autorii antici nu constituie o limită de nedepășit și că principiul creației literare este inovația. Militau pentru forme noi și pentru o literatură adaptată epocii contemporane. Marivaux va publica, în 1717, o parodie a Iliadei, intitulată Iliada travestită.

În același an, i se reprezintă comedia Arlechin înnobilat prin dragoste, care obține aprecierea publicului. De acum, scriitorul iese din făgașul comediei clasice, pentru a crea un gen propriu de comedie psihologică, axată pe sentimentul dragostei, într-un stil propriu, ce îl distinge de predecesori. Critica literară îl va denumi marivaudage. Primele piese le va scrie pentru Comedia Franceză. În fond, Marivaux constituie o verigă importantă între raționalism și romantism. În perioada 1720-1740, scriitorul va compune aproximativ treizeci de comedii, concentrate pe psihologia dragostei, dintre care cele mai cunoscute sunt Surpriza dragostei, Jocul dragostei și al întâmplării, Jurămintele indiscrete, Falsele confidențe, care dezvăluie trăsăturile sale tipice: decor romantic, un simț acut al celor mai fine nuanțe ale dragostei și jocuri de cuvinte inteligente.

Ce este marivaudage-ul?

Predispoziția personajelor către flirt, prețiozitatea verbală care reflectă sensibilitatea rafinată a epocii, balansul între limbajul sofisticat și cel colocvial.

Pentru autorii comici, începând cu Molière, dragostea fusese doar un pretext pentru desfășurarea dramatică. Clasicul Racine, dramaturg cu un diapazon fin pentru cele mai adânci straturi ale dragostei, tratase momentele de criză ale iubirii și sfârșitul său tragic. Marivaux își canalizează interesul pe începuturile dragostei, respectiv pe înfiriparea sentimentului care caută să se deslușească. S-a spus că piesele lui Marivaux se sfârșesc unde tragediile lui Racine abia încep. Ceea ce îi unește pe cei doi dramaturgi este, însă, atenția acordată sentimentelor feminine. Interesat mai cu seamă de chimia iubirii, Marivaux se lansează într-un tip de psihologie experimentală. Mai toate piesele sale ilustrează o „surpriză a dragostei”. Chiar așa își intitulează autorul două dintre texte: Surpriza dragostei și A doua surpriză a dragostei. Personajul tipic al lui Marivaux este o tânără rafinată care, împotriva voinței ei, se găsește în situația disperată de a se îndrăgosti, pierzându-și, astfel, discernământul și controlul asupra rațiunii și acțiunii. Surpriza dragostei devine, astfel, un laitmotiv. Interesul fiecărei piese constă în delicatele, dar precisele schimbări de atitudine și circumstanțe conduse de autor și în replicile ascuțite, spirituale ale personajelor. Dramatismul decurge mai ales din mândria încăpățânată, definitorie pentru personaje, care sucombă în fața chemării sentimentelor. În viziunea lui Marivaux, vanitatea este intrinsecă naturii umane. Multe dintre piese abordează barierele sociale create de rang sau de situația financiară. În Jocul dragostei și al întâmplării, unde conflictul pleacă de la schimbarea rolului între stăpâni și servitori, Silvia este profund consternată în momentul în care se trezește îndrăgostită, pe neașteptate, de valet. Când va afla adevărul, ușurarea va face loc hotărârii de a-și captura iubitul, pe Dorante, în timp ce acesta o crede încă servitoare.

Astfel, dramaturgul este interesat nu atât de caractere, cât de dragostea însăși, personajele sale fiind considerate de către critici mai curând demonstrații în mișcare ale metafizicii dragostei. În comediile sale, Marivaux analizează cu minuție sentimentul iubirii, desfășurând o adevărată artă a nuanțelor, cu ajutorul unui dialog spiritual, în care fraza trece repede de la stilul familiar la cel pretențios (așa cum arătam, o caracteristică a marivaudage-ului). În Școala mamelor (1724), dramaturgul se arată interesat de relația mamă-fiică, iar în Noua colonie (1729), piesă în care femeile militează pentru drepturile lor, Marivaux lansează tema egalității dintre sexe, autorul apărând, astfel, ca unul dintre precursorii mișcării feministe.

Marivaux, romancier

Marivaux scrie și două romane, ambele neterminate, Viața Mariannei (1731-1742) și Țăranul parvenit (1734-1735) în care, urmărind atent evoluția psihologică a personajelor, probează aceleași calități. Autorul va face pași importanți și pe calea realismului, oferind tablouri pline de acuratețe ale interioarelor burgheze și ale mediilor pariziene. Criticii au considerat că Viața Mariannei anticipează scrierea lui Samuel Richardson, Pamela, respectiv așa-numitul roman al sensibilității, ca și elogiul adus sentimentelor și intuiției feminine. Țăranul parvenit este povestea unui tânăr arătos și oportunist, care își folosește pragmatic farmecul apreciat de femeile mai în vârstă. Ambele romane vorbesc despre eforturile de a urca pe scara socială. Ambele reflectă respingerea din partea autorului a autorității și religiei în favoarea naturaleței și a moralei simple. Lesne de înțeles, atitudinea sa îi va atrage simpatia caldă a lui Jean-Jacques Rousseau.

Deși Marivaux a fost primit în Academia Franceză în 1743, loc pe care l-a câștigat în fața concurentului Voltaire, devenind chiar directorul ei în 1759, totuși, în timpul vieții, scriitorul nu avea să primească aprecierea meritată. A murit în lipsuri, iar gloria i s-a stins spre sfârșitul existenței, pentru a rămâne așa până în secolul al XIX-lea, când criticul Sainte-Beuve îl redescoperă și îl repune în circulație. Pe măsură ce subtilitatea de percepție a lui Marivaux și geniul limbii lui au fost înțelese mai bine, Marivaux ajunge să fie considerat al patrulea mare clasic al teatrului francez, după Corneille, Racine și Molière.

Argumentul regizorului

Cum s-a inventat primul sărut? Cum s-au descoperit sexualitatea și narcisismul? Cum au avut lucrurile obișnuite ale vieții noastre o „prima dată”? Acțiuni care nouă ni se par rutină sunt pentru alții „prima oară” și asta la o vârstă când sunt conștienți! Am vrut să văd cum niște tineri devin conștienți de sine. În text s-ar înțelege că ei sunt într-un soi de paradis. Dar paradisul ce altceva era decât laboratorul lui Dumnezeu? Am impresia că asupra noastră se face un experiment, că intrăm ușor-ușor într-o distopie, ca în filmele SF. Dar experimentul nu îl face cineva – nu cred în teoria conspirației -, ci, probabil, noi suntem deopotrivă cobai și zei. Îmi pare că la nivel mondial se reconfigurează relațiile între sexe, se renegociază conceptul de normalitate și toate astea se regăsesc și în această montare cu textul lui Marivaux (plus monologul final scris de Isabela Neamțu).

Vlad Massaci, regizor

Dosar realizat de Cristina Rusiecki