D-ale carnavalului

Stagiunea 2017-2018

Sala Horia Lovinescu

Prima reprezentație: 10 septembrie 2017

D-ale carnavalului de I.L. Caragiale

Regia: Claudiu Goga

Decorul: Ștefan Caragiu

Costumele: Liliana Cenean

Muzica: Mihai Mărgineanu

Distribuția:

Nae Girimea – Vlad  Zamfirescu

Iancu Pampon – Gheorghe Ifrim

Crăcănel – Alexandru Jitea

Catindatul – Andi Vasluianu

Iordache – Sorin  Cociş

Didina Mazu – Luminiţa Erga

Mița Baston – Cerasela Iosifescu

Ipistatul – Mihai Mărgineanu

Chelnerul 1 & Chelnerul 2 – Alexandru Mike Gheorghiu

O mască – Mircea Teodorescu

Durata: 2 h 45 min.

După spectacolele Romeo şi Jeanette de Jean Anouilh (2002), Variaţiuni enigmatice (2003), Vizitatorul de Éric-Emmanuel Schmitt (2005), Antigona de Jean Anouilh (2008) şi Zeul măcelului de Yasmina Reza (2012), puse în scenă la Teatrul Nottara în urmă cu câțiva ani, regizorul Claudiu Goga revine asupra unei piese clasice, semnate de I.L. Caragiale, pentru a o reinterpreta și a-i pune în evidență actualitatea, cu o distribuție de excepție: Vlad Zamfirescu, Andi Vasluianu, Luminița Erga, Cerasela Iosifescu, Gheorghe Ifrim, Mihai Mărgineanu, Alexandru Jitea, Sorin Cociș, Alexandru Mike Gheorghiu și Mircea Teodorescu.

Un bilet amoros rătăcit, amenințări cu sinuciderea, gesturi extreme, dictate de pasiuni la fel de extreme, o sticluță cu „vitrion englezesc”, toate acestea învălmășindu-se pe scenă, într-un ritm alert, care ne poartă pașii prin mahalaua de altădată. Un carnaval al umorilor și al caracterelor, care rămâne la fel de colorat și de zgomotos chiar și în zilele noastre.

Piesa lui I.L. Caragiale, D-ale carnavalului, fluierată la premiera sa din aprilie 1885, din cauza unei cabale organizate de cronicarul dramatic D.D. Racoviță-Sphinx, a devenit în timp un text clasic, pe care orice regizor este tentat să-l aducă pe scenă, în încercarea de a obține cel mai spectaculos umor și de a scoate la lumină sensuri noi, potrivite vremurilor actuale. Într-un decor surprinzător, imaginat de Ștefan Caragiu, și în costumele concepute de Liliana Cenean, Claudiu Goga își invită actorii să recreeze, cu un suflu modern vremurile lui Caragiale, vorbindu-ne astfel cu înțelesuri moderne.

Cât de departe suntem astăzi de așteptările contemporanilor lui Caragiale… I. Gherea scria, în mai 1885, următoarele: „Așteptarea noastră a fost […] înșelată. În D-ale carnavalului d. Carageali nu ne dă deloc icoana fidelă a mahalalei, cade în farsă, ne dă un vodevil francez localizat, cu multă acțiune, cu vorbe de spirit, dar cu o aproape completă lipsă de zugrăvire psihică a stratului societății adus pe scenă. Din cauza alergării după vorbe de spirit, care să facă pe public să râdă, autorul cade în exagerațiuni neînțelese și în imposibilități” (I. Gherea, Caragiale fluierat, în Drepturile omului, I, nr. 89, 24 mai 1885, p. 2). Între timp, istoria i-a făcut dreptate lui Caragiale, consacrându-i piesa și făcând din ea o operă clasică, mustind de umor și de aluzii, chiar dacă unele îi pot scăpa publicului de azi.

***

„Este Caragiale un scriitor reprezentativ pentru spiritualitatea românească? În măsura în care el a creat o mare operă (și a creat-o, de acest lucru nu se îndoiește nimeni), Caragiale are un mare grad de reprezentativitate. O reprezentativitate care trece însă prin spațiul esteticului. Descriind carnavalul unei lumi în trecere și petrecere (procesul formelor fără fond), el a creat din aceste stări de negativitate ale naturii umane românești o categorie întinsă de valori. Valori estetice, desigur, și prin aceasta valori morale, purificatoare, sublime. Iată ce se uită adesea când se discută modelul Caragiale, și anume: că arta transformă un antimodel existențial, într-un veritabil model spiritual, prin valorile lui estetice. Stilul românesc? Fără Caragiale ar fi incomplet: i-ar lipsi profunzimea comicului.”

Eugen Simion, Prefață, în Opere, vol. I „Proză literară”, ediție îngrijită și cronologie de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000

Despre autor

Născut la 30 ianuarie 1852, în satul Haimanale (astăzi I.L. Caragiale), județul Dâmbovița, I.L. Caragiale a urmat Gimnaziul „Petru și Pavel” din Ploiești, studiile liceale terminându-le la București. Atras de teatru, a urmat, în cadrul Conservatorului de Artă Dramatică din București, Clasa de mimică și declamație a unchiului său, Costache Caragiali (1868-1870). A frecventat apoi ședințele „Junimii” (1877-1878), în revista căreia – Convorbiri literare – își va publica principalele piese de teatru.

De-a lungul timpului a ocupat diferite funcții: copist la Tribunalul de Prahova, sufleur, la Iași, în trupa lui Mihail Pascaly, sufleur și copist la Teatrul Național din București, redactor la revista Ghimpele (1873-1875), la ziarul Timpul (1878-1881), revizor școlar, funcționar la Regia Monopolurilor Statului, profesor la liceul particular „Sf. Gheorghe” din București, director general al teatrelor (în stagiunea 1888/1889).

A editat revista de umor în format de buzunar Claponul (mai-iunie 1877), un Calendar al Claponului (în 1878), apoi ziarul Moftul român (în 1893, împreună cu A. Bacalbașa; 1901), Vatra (în 1901, împreună cu I. Slavici și G. Coșbuc). În primăvara anului 1905 s-a stabilit la Berlin, împreună cu familia, în urma procesului de plagiat (1901-1902) inventat de scriitorul Caion (Constantin Al. Ionescu- Caion), în legătură cu piesa Năpasta.

După debutul în gazetărie de la 21 de ani, în revista Ghimpele, a continuat să colaboreze la numeroase publicații ale vremii cu cronici dramatice, schițe, traduceri. De o valoare deosebită sunt articolele sale pe teme sociale sau politice apărute în presă.

S-a remarcat cu predilecție în dramaturgie, prin originalele comedii de moravuri: comedia în două acte O noapte furtunoasă (1878, premiera la 18 ianuarie 1879, la Teatrul Național din București, publicată în Convorbiri literare în octombrie-noiembrie 1879), farsa într-un act Conu’ Leonida față cu Reacțiunea (1880, publicată la 1 februarie, premiera la 16 aprilie 1912, la Teatrul Național din București), comedia în patru acte O scrisoare pierdută (1884, premiera la 13/25 noiembrie 1884, la același teatru), comedia în trei acte D-ale carnavalului (1885, jucată la 8 aprilie și publicată la 1 mai); drama Năpasta (1890, premiera în același an, la 3 februarie), alături de câteva piese de mai mică valoare.

Creator al schiței în literatura română, a scris numeroase „momente” și „schițe”: Domnul Goe, Vizită, Bubico, Tren de plăcere, Petițiune, Căldură mare, Un pedagog de școală nouă etc. Ca nuvelist, Caragiale a cultivat proza de observație psihologică și naturalistă (O făclie de Paști, Păcat, Două loturi, În vreme de război) și fantastică (La hanul lui Mânjoală, Kir Ianulea). A tradus din M. Twain, Ch. Baudelaire, E.A. Poe ș.a., iar opera sa a fost, la rândul ei, tradusă în numeroase limbi.

La 9/22 iunie 1912, I.L. Caragiale a încetat din viață la Berlin. Mai târziu, a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București, nu departe de Mihai Eminescu. A fost ales membru de onoare post­mortem al Academiei Române la 28 octombrie 1948.

Dosar realizat de Claudiu Sfirschi-Lăudat